Editura Mariam

Editură închinată Maicii Domnului

Zidirea, ispitirea, căderea și mântuirea îngerilor

Zidirea îngerilor

După Sfinții Părinți, ea a avut loc așa:

 „Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Și a fost lumină” (Fac 1,3).

„Aici unii socotesc a fi zidiți îngerii, ca și cum, împreună cu lumina, i-a zidit Dumnezeu și pe îngeri (Augustin în Cuvîntul 38 a lui Corneliu). [Dar – n.n.] Sfîntul Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ambrozie, la fel și Sfîntul Ioan Damaschin (Cartea 2, Pentru Credință), Grigorie (la Nașterea lui Hristos), Ieronim (la Isaia, cap. 14), Becan și ceilalți (la tratatul 3, pentru îngeri), aceasta se scrie și în cartea «Toiag», îi socotesc pe aceia a fi zidiți dintru început, mai înainte de toată zidirea: «Pentru că se cădea (zice Damaschin) ca, mai întîi, ființa cea de gînd să se zidească, apoi cea simțitoare, și atunci, din amândouă, omul».

Deci nu este cu necuviință ca, și pentru îngeri, să zicem puțin ceva, pentru cei mai simpli.

Pentru zidirea îngerilor, Sfîntul Grigorie Teologul zice: «Cum că au ieșit din Dumnezeu, ca razele din soare, mai înainte de toată făptura». Și s-au alcătuit ei lumini a doua, slujitori lui Dumnezeu, Luminii celei dintîi. Iar Sfîntul Grigorie Dialogul grăiește: «Au ieșit îngerii din Dumnezeu, precum scînteile din cremene» și, zidindu-i pe ei Domnul, după Chipul Său (precum, mai pe urmă, și sufletul omenesc) și, după asemănare, înțelegători, de sineși stăpînitori, nemuritori. Întru început, i-a lăsat pe ei nedesăvîrșiți întru fericire, neîntăriți într-un dar ca acela, ca, adică, să nu poată ei a greși, ci le-a dat lor oarecare vreme, întru care, ca de niște de-sineși-stăpînitori, deplin voia avîndu-și, puteau ca: ori să slujească Domnului și să sporească, cîștigînd Darul desăvîrșit; ori să nu slujească și să cadă în mînia lui Dumnezeu.[1]”

„Dar, după cum se pare, a fost și înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă prunci cu cunoștința. Era o stare, mai veche decît facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare. În ea, Ziditorul și Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raționale și nevăzute, și toată podoaba celor spirituale, cîte depășesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putință să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută, după cum învață Pavel, zicînd: «în El s-au făcut toate, fie cele văzute, fie cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpînii, fie puteri» (Col. 1, 16), fie oștile îngerilor, fie dregătoriile arhanghelilor.

Cînd, însă, trebuia adusă, între existențe, și lumea aceasta – mai întîi, ca o școală și ca un loc de învățătură a sufletelor omenești, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuință, potrivită tuturor celor supuși nașterii și stricăciunii – atunci, de aceeași natură cu lumea, cu viețuitoarele și plantele din lume, a adus la existență și scurgerea timpului, care se grăbește totdeauna, trece mai departe și nu-și oprește deloc drumul. Nu-i, oare, așa timpul, al cărui trecut a dispărut, al cărui viitor nu-i încă de față, iar prezentul fuge, înainte de a-l cunoaște bine? Așa este și natura tuturor celor din lume: sau cresc, sau se sfîrșesc, întemeiere și stabilitate nu-și pot arăta. Se cădea, dar, ca trupurile viețuitoarelor și ale plantelor, legate, în chip necesar, de scurgere și stăpînite de mișcarea care le duce spre naștere și stricăciune, se cădea, deci, să fie cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse schimbării.[2]”

Așadar, după Sf. Ier. Vasile cel Mare, îngerii au fost zidiți mai înainte de facerea timpului, adică de începutul lumii văzute, încă din veșnicie, numai Dumnezeu fiind mai presus de veșnicie, fiind și deasupra timpului[3]. Aceleași lucru îl susțin și Sf. Ier. Grigorie Teologul și Sf. Cuv. Ioan Damaschin.

„Despre îngeri

El este făcătorul și creatorul îngerilor; El i-a adus de la neexistență la existență și i-a zidit după propriul Lui chip, o natură necorporală, un fel de duh și de foc imaterial, după cum spune dumnezeiescul David: «Cel care face pe îngerii Lui duhuri și pe slugile Lui pară de foc» (Psalmi CIII, 5; Evrei I, 7). Prin aceste cuvinte arată că ei sunt ușori, arzători, calzi, străbătători, grabnici spre dorul de Dumnezeu și slujirea Lui, îndreptați spre cele de sus și liberi de orice gând material. […]

Îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, căci tot ceea ce are început are și sfârșit potrivit naturii lui. Numai Dumnezeu este veșnic, dar mai degrabă este mai presus de veșnicie. Căci cel care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului.

Îngerii sunt lumini spirituale secundare, care își au luminarea din lumina primară fără de început. Nu au nevoie de limbă și de auz, ci transmit unii altora propriile lor gânduri și hotărâri fără să rostească cuvânt.

Toți îngerii au fost zidiți prin Cuvânt și au fost desăvârșiți de Sfântul Duh prin sfințire, participând la luminare și la har în măsura vredniciei și rangului lor. […]

Ei au din afară sfințenia ființei lor, de la Duhul. Au, prin harul dumnezeiesc, darul profeției. Nu au trebuință de căsătorie, căci nu sunt muritori.

Fiind spirite, ei sunt în locuri spirituale. Nu sunt circumscriși în felul celor corporale, natura lor nu are o formă trupească și nici nu au cele trei dimensiuni, ci sunt prezenți în chip spiritual și activează acolo unde li s-ar porunci; cu toate acestea ei nu pot să fie și să activeze simultan în două locuri deosebite. […]

Văd pe Dumnezeu atât cât le este cu putință și aceasta este hrana lor.

Sunt mai presus de noi, pentru că sunt necorporali și liberi de orice pasiune trupească; cu toate acestea nu sunt impasibili, căci numai Dumnezeirea este impasibilă.

Iau forma pe care le-ar porunci-o Stăpânul Dumnezeu și astfel se arată oamenilor și le revelează tainele dumnezeiești.

Locuiesc în cer și au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu și să slujească voinței lui dumnezeiești. […]

Unii spun că îngerii s-au făcut înaintea oricărei făpturi, după cum spune Grigore Teologul: «La început Dumnezeu gândește puterile îngerești și cerești și gândul Lui s-a făcut faptă»[4]. Alții spun că s-au făcut după ce s-a creat primul cer. Toți însă, mărturisesc că s-au făcut înainte de plăsmuirea omului. Dar eu sunt de părerea lui Grigore Teologul. Căci trebuia să fie zidită mai întâi ființa spirituală și apoi cea sensibilă și, în urmă, din cele două, însuși omul.[5]”

Ispita îngerilor prin înainte cunoașterea lor despre Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul

Ca orice fire rațională, îngerii au libertate, putând alege și binele, dar și răul.

„Așadar, îngerul are o fire rațională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este rațional este și liber. Așadar, pentru că îngerul are o fire rațională și spirituală, este liber; iar pentru că este creat și schimbător, are facultatea de a rămâne și a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău (cazul îngerilor căzuți n.n.).

Îngerul este incapabil de pocăință, pentru că este necorporal. Omul, însă, din pricina slăbiciunii corpului are parte de pocăință. […]

Ei se înclină greu spre rău, dar nu sunt neînclinați. Acum, însă, au ajuns neînclinați, nu din pricina firii lor, ci prin har și prin stăruința în unicul bine.[6]”

Cum au ajuns îngerii buni neînclinați, prin harul de a stărui în unicul bine?

„De aceea și Nichita, înțeleptul scoliast al lui Grigorie Teologul, comentând pasajul, din Cuvântarea acestuia la Paște: «Astăzi este mântuirea lumii, atât pentru cea văzută, cât și pentru cea nevăzută», spune: «Iar îngerii, care erau cu anevoie de pus în mișcare spre rău, dar nu cu totul nemișcați, se fac, după învierea lui Hristos, și nemișcați, nu prin fire, ci prin har, dacă pentru ei mântuire înseamnă neschimbabilitatea, nemaitemându-se de schimbarea în mai rău și de pieirea care vine din aceasta.» Iar marele Grigorie [Palama] al Tesalonicului spune: «De aici au primit acum neschimbabilitatea îngerii, care au învățat, cu fapta, de la Stăpânul, calea înălțării și asemănării cu El, care nu e ridicarea, ci umilirea/smerirea» (Cuvântarea la Nașterea lui Hristos [Omilia 58]).[7]”

Cum au ajuns demonii atât de întunecați, încât să nu se mai poată pocăi?

„Într-acea vreme, unul din cei mai mari îngeri, prea înălțîndu-se cu mîndria, a voit să fie deopotrivă cu Dumnezeu, că zicea în mintea sa: «La cerul cel mai întîi (unde este Scaunul lui Dumnezeu) mă voi sui, și, mai sus de stelele cerești, îmi voi pune scaunul meu, și voi fi întocmai cu Cel prea înalt» (Isaia 14,13).

Iar pricina mîndriei celei îngerești, unii din teologi, o zic că este de acest fel: […] Domnul Dumnezeu ar fi descoperit îngerilor Taina întrupării Cuvîntului, prin care avea a se împreuna Dumnezeirea cu omenirea, în Fața lui Hristos, căruia toată zidirea îngerească este datoare a I se închina. Deci, unul din cei mai mari îngeri, care se chema de lumină purtător [= lb. gr. Ἑωσφόρος „aducător de dimineață”[8] = lb. lat. Lucifer „aducător de lumină”[9] – n.n.], văzîndu-și înălțimea și slava firii sale celei îngerești, și, socotind și simplitatea ce va să fie a firii omenești, celei de țărână, s-a mîndrit, și a gîndit să nu se închine lui Dumnezeu-Cuvîntul, Cel ce avea să Se întrupeze, și zicea, întru sine: «La cer mă voi sui și voi fi asemenea Celui prea înalt».

Iar această socoteală a îngerilor, de descoperirea Tainei întrupării Cuvîntului, acei teologi o numesc din scriptura aceasta: Sfîntul Apostol Pavel, în trimiterile evreilor, în capitolul 1, scrie: «Iar cînd iarăși aduce, pe Cel întîi Născut, în lume, zice: ‚Să se închine Lui toți îngerii lui Dumnezeu’» (Evrei 1,6). Această zicere «iarăși», asemuind-o, aduc dovadă cum că de două ori Fiul lui Dumnezeu s-a adus în lume: întîi, prin descoperirea îngerilor de întruparea Aceluia, care a fost la începutul zidirii îngerilor; iar a doua, prin întruparea însăși. Deci, în amîndouă acele aduceri, s-a poruncit îngerilor ca să i se închine Lui. Întru cea dintîi – să I se închine cu credință, ca adică să creadă întru Cel ce avea să Se întrupeze: Dumnezeu-Cuvîntul, Căruia sînt datori să I se închine; iar, întru a doua aducere, să I se închine cu singur lucrul, și, pentru aceea, Apostolul grăiește: «Iar cînd iarăși – adică a doua oară – aduce pe Cel întîi Născut, arătînd pe cea de-a doua oară aducere, cea întîi care s-a făcut îngerilor, întru începutul acelora, apoi oamenilor, la sfîrșitul anilor». Deci arătat este, cum că descoperită era îngerilor Taina întrupării.

Aceeași asemuire o socotesc și din singure cuvintele lui Hristos, Care a zis către jidovi: «Voi de la tatăl diavolul sînteți și poftele tatălui vostru voiți să le faceți. El ucigaș de oameni a fost, dintru început» (Ioan 8,44). Pentru că evreii voiau să-L ucidă pe Hristos. Deci, dacă evreii, întru acea voire a lor, urmau tatălui lor, diavolului, celui ce din început era ucigaș de oameni, se aduce dovada, de aici, cum că diavolul, dintîi, întru începutul îngeriei sale, încă întru a sa purtare de lumină fiind, voia ca, pe Hristos, Cel ce avea să Se facă om, să-L ucidă. Adică, cu ucidere de oameni vrăjmășea asupra Lui, ca, de i s-ar fi putut lui, să-L piardă pe El și de nimic să-L facă. Însă, vrăjmășea, înștiințat fiind, prin descoperire, de întruparea lui Hristos, deci, arătată era îngerilor Taina întrupării. Așa vorbesc teologii aceia umbros și o asemuiesc.[10]”

Taina

Dar, dacă Sfântul Duh ne învață prin Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului că era cunoscută „îngerilor Taina întrupării”, de ce tot Sfântul Duh ne învață ,prin cântările Sfintei Biserici, că „Taina” Întrupării era „din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, lucru încredințat și de Sfânta Scriptură?

„Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat: Dumnezeu întrupându-Se, întru unire neamestecată, și Crucea, de bunăvoie, pentru noi luând; prin care, înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre.[11]”

„Iar celui ce poate să vă întărească după Evanghelia mea și după propovăduirea lui Iisus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veșnice, iar acum arătată prin Scripturile proorocilor, după porunca veșnicului Dumnezeu și cunoscută la toate neamurile, spre ascultarea credinței. (Rom 16,25-27)”

O mică dezlegare se află chiar în alăturarea acestor două citate. Pe de o parte, Taina Întrupării se arată pământenilor prin Maica Domnului, dar, pe de alta, Ea a fost arătată și prin Scripturile prorocilor, care au trăit mai înainte de zămislirea Maicii Domnului, de exemplu prin prorocia revelată de Dumnezeu Sf. Proroc Isaia: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn, iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Is 7,14), repetată și în Sfânta Evanghelie, cu tot cu tâlcuirea numelui „Emanuel”, adică „Dumnezeu este cu noi” („Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: «Cu noi este Dumnezeu»” – Mt 1,23).

Desigur că, spre deosebire de noi, care ne lenevim măcar să deschidem Sfânta Scriptură, Sfinții Îngeri și diavolii o știu pe de rost, astfel încât și-au putut confirma, prin Scrierile prorocilor, cele ce li s-au arătat la ispita îngerească, mai înainte de a vedea, cu ochii lor nevăzuți, această Taină, împlinită prin Maica Domnului.

Dar, fiindcă nu poate exista contradicție între învățăturile Sfântului Duh, prin asocierea cunoașterii, dar, în același timp, și a neștiinței îngerilor, în legătură cu această Taină, învățăm că existe grade prin care ea a fost arătată. Ea S-a arătat mai întâi îngerilor, apoi, mai intens, tuturor, prin Scripturile prorocilor, iar, mai apoi, deplin, prin Născătoarea de Dumnezeu. Astfel încât, arătarea inițială a Tainei Întrupării, de la ispitirea îngerilor, a fost o adevărată neștiință față de arătarea deplină prin Născătoarea de Dumnezeu, dar, cu toate acestea, nu înseamnă că nu a fost arătată deloc, ci doar că a fost arătată într-un mod mai ascuns.

De fapt, după cum ne învață tot Sfânta Scriptură, „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (1 Cor 13,12), astfel încât, în această viață, cunoașterea Tainei Întrupării, deși a fost arătată și se arată permanent, chiar prin Maica Domnului, nu se poate cunoaște deplin de către oameni. Dacă ne gândim că Taina Întrupării este Însuși Dumnezeu-Cuvântul întrupat, înțelegem de ce, pe măsură ce progresăm în cunoașterea acestei Taine, ne devine tot mai necunoscută, fiindcă Dumnezeu este inepuizabil în cunoaștere, și, pe măsura aflării Lui, înțelegem, și mai adânc, cât de nemărginit și mai presus de cunoaștere este. Această realitate e valabilă și în veșnicie, și pentru îngeri.

De altfel, este valabilă nu numai pentru Taina Întrupării, ci, în general, pentru tot ceea ce este viața veșnică, adică cunoașterea lui Dumnezeu („Și aceasta este viața veșnică, Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” – Ioan 17,3). Dacă nu ar fi așa, ci am ajunge vreodată să-L epuizăm pe Dumnezeu prin cunoaștere, deci să știm până la capăt Taina Întrupării și Taina Sfintei Treimi, atunci Dumnezeu ar fi mărginit și ne-am plictisi în veșnicia existenței celei fericite, acesta fiind unul din accesele de nebunie ale lui Origen.

„La sfîntul Maxim mișcarea are un rol creator principal și duce la odihna cu adevărat eternă, într-o viață nesfîrșită, care nu a fost înainte și din care nu se mai poate cădea, pentru că fericirea comuniunii cu Dumnezeu cel tripersonal, fiind infinită, nu produce nici o plictiseală. […]

În felul acesta respingerea origenismului devine la sfîntul Maxim o descriere a urcușului făpturilor conștiente – și, prin ele, a cosmosului întreg – în odihna eternă a lui Dumnezeu, un urcuș în desăvîrșirea eternă sau în îndumnezeire. Odihna în Dumnezeu e eternă, pentru că El, fiind personal și infinit, bucuria de El nu poate produce niciodată o plictiseală, o saturare, în făpturi, cum produce dumnezeirea cea mărginită sau de o esență cu făpturile, a origenismului. În sensul acesta, Dumnezeu, deși e sîn al tuturor rațiunilor, e mai presus de ele; El nu poate îi definit niciodată. […]

Doctrina origenistă susținea o mișcare ciclică a sufletelor: preexistenta lor într-o unitate primordială, căderea din această unitate, revenirea în ea, o nouă cădere din ea etc. Maxim aduce argumente decisive, în combaterea acestei teorii, în cap. 7 și 15, din Ambigua. Odată înălțate în Dumnezeu, ființele umane nu numai că nu pot cădea, ci se adîncesc veșnic în El. Dincolo de îngustarea monotonă a rațiunii, omul cunoaște infinitatea înnoirii, care totuși nu e contrară rațiunii.

Chestiunea e numai cum e posibil ca mișcarea ființelor create să se oprească pentru eternitate în Dumnezeu, dacă ea e dată simultan cu natura creaturilor și e legată de aceasta? Aci sfîntul Maxim recurge la paradoxul: stabilitatea în Dumnezeu e în același timp mișcare, dar nu o mișcare de la un lucru finit la altul finit, ci o mișcare stabilă în experiența prin înnoire a infinității divine, în care vom avea totul. Imobilitatea constă propriu-zis în faptul că sufletul nu mai are dorința de a se mișca din Dumnezeu spre altceva, căci Dumnezeu este infinit, ca sursa personală eternă a iubirii în calitate de Treime. El conține totul și orice altceva e mai puțin ca El. Dar aceasta nu înseamnă o încetare a vederii, a bucuriei de a vedea, a cunoașterii celorlalte (Ambigua, P.G. 91, 1077 AB). Propriu-zis aceasta va fi o mișcare stabilă, o mișcare concentrată în același conținut personal infinit, o împlinire și o depășire a oricărei capacități de vedere spirituală. S-ar putea spune că această stare de trăire a iubirii infinite e dincolo de mișcare și stabilitate, este o stare care le cuprinde pe amîndouă. Ideea a fost luată de sfîntul Maxim de la sfîntul Grigorie de Nyssa. Dacă sufletele se plictisesc în Dumnezeu, înseamnă că El nu este infinit, ci relativ și mărginit, e esența supusă unor legi ale repetiției. Sufletele ating în El un plafon și se coboară în trupuri, pentru a repeta mereu acest drum, între două limite: ele vor să scape de îngustarea în simpla rațiune și nu scapă, decît pentru scurte pauze. […]

Odihna eternă în Dumnezeu nu poate fi decît o odihnă în iubirea desăvîrșită a Lui, ca Treime de Persoane. În esența impersonală nu se experiază o iubire. De aceea ea produce inevitabil plictiseală, dacă cel ce se unește cu ea nu se topește în ea, ca persoană. Dumnezeul lui Origen, care produce plictiseală, este o esență panteistă. Ca atare e monotonă și, în acest sens, finită. Numai în Dumnezeu – comuniune personală eternă, care vrea să creeze și alte persoane, spre atragerea în eternitatea comuniunii Sale – persoanele nu se plictisesc niciodată.[12]”

Că era cunoscută „îngerilor Taina întrupării”, mai înainte de împlinirea și arătarea Ei deplină prin Maica Domnului, chiar dacă într-un mod mai umbros, care crea nedumeriri și neștiință îngerilor și diavolilor, este descoperit de Dumnezeu și prin alte locuri din Sfânta Scriptură, și prin învățăturile și tâlcuirile Sfinților Părinți.

„Matei 1,18a: Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif

Pentru ce a lăsat Dumnezeu ca ea să se logodească și cu totul a pricinui bănuială oamenilor, că s-a împreunat cu dânsa Iosif? Pentru ca ea să aibă un purtător de grijă, întru nevoi. Fiindcă el a avut grijă de ea, în vremea fugii în Egipt, și a scăpat-o [din primejdii]. [Dar Născătoarea de Dumnezeu a fost logodită] încă și ca să se tăinuiască de cel rău [taina întrupării], căci diavolul, auzind că Fecioara va avea în pântece (Isaia 7,14), [mai ales] pe fecioare le pândea. Deci, pentru ca să fie amăgit Amăgitorul, se logodește Iosif cu Pururea Fecioara [Maria], și numai chip al însoțirii se face, iară lucru [faptă] nu.[13]”

Despre acest lucru nu este nici o îndoială, fiindcă minunata colecție, revelată de Bunul Dumnezeu Sfintei Biserici, numită Viețile Sfinților, face o colecție de citate patristice, de la cei mai renumiți Sfinți Părinți, care ne învață același lucru:

„Nașterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu Iosif, bărbat drept și bătrîn cu anii – căci era de 80 de ani și, sub chipul însoțirii, după mărturia Sfîntului Grigore de Nissa și a Sfîntului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui, pentru paza fecioriei și pentru purtarea de grijă pentru dînsa, mai înainte, pînă a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar, de fapt, era păzitor al fecioriei ei, celei sfințite lui Dumnezeu, martor cu ochii și văzător al vieții ei, celei fără prihană. Căci așa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască, înaintea diavolului, taina întrupării Sale, din Preacurata Fecioară, acoperind, prin logodire, fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmașul că aceasta este fecioara aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pîntece.

Acest lucru îl mărturisește și Sfîntul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicînd: «De trebuință era Iosif, spre slujirea tainei, să se socotească ca și cum fecioara ar avea bărbat; iar, cu lucrul, să se tăinuiască de diavol, ca să nu știe cele ce vor să fie: anume că Dumnezeu voiește a petrece cu oamenii». Asemenea, și Sfîntul Vasile cel Mare grăiește: «Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a iconomisit să se facă logodire cu Iosif». Și Sfîntul Ioan Damaschin zice: «Se logodește Iosif cu Maria, ca și cu un bărbat, ca, nu cumva, cunoscînd diavolul nașterea lui Hristos, din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mînia pe Irod și a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci, de cînd a proorocit Isaia: Iată fecioara în pîntece va lua și va naște, pîndea pe toate fecioarele, cînd va zămisli vreuna dintr-însele, fără de bărbat, și să nască, fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă, a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască, de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu.[14]”

Vedeți, așadar, că diavolul a citit și el Sfânta Scriptură și urmărea cu asiduitate împlinirea Ei, înțelegând, cu siguranță, că Dumnezeu se va întrupa, mai înainte ca să fie arătată aceasta prin Născătoarea de Dumnezeu?

Rămâne să vedem cum „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, deși arătată deplin prin Maica Domnului, este totuși imposibil de epuizat d.p.d.v. al cunoașterii, chiar și de către îngeri. După cum am văzut mai sus, Ea nu este nici acum, nici pururea, nici în vecii vecilor, până la capăt, cunoscută. Cu toate acestea se descoperă neîncetat, prin Născătoarea de Dumnezeu, prin Sfânta Liturghie, și nouă, dar și îngerilor.

„Așadar, întrucât astfel este taina lucrării sfinte a Jertfei liturgice […] și acesta este capătul înomenirii [Întrupării – n.n.] lui Dumnezeu, căci prin ea ne facem părtași […] ai lui Dumnezeu și dumnezei prin har […], de aceea și Biserica lui Hristos are o mai mare și mai dumnezeiască sârguință față de această [Taină] [astfel că, pe bună dreptate, Taina Întrupării mai poate fi numită și Taina Sfintei Împărtășanii/Euharistii – n.n.].

Drept pentru care, ea lucrează necontenit, ceea ce a primit de la început, și învață cele mai presus de înțelegere, prin simboluri sfinte. Cele lucrate, în chip văzut, s-au împărtășit de atâta slavă, încât sunt minunate pentru toți, iar mintea nu străbate până la cunoașterea tuturor celor celebrate; de aceea, mulți sunt nedumeriți și caută rațiunile […] acestora. Iar cele celebrate [adică tocmai Taina Întrupării – n.n.] sunt negreșit mai presus de orice înțeles, încât nu numai mintea omenească, dar nici chiar cea îngerească n-ar fi în stare să învețe pe alții [nici măcar acum, după ce a fost arătată deplin, prin Maica Domnului – n.n.] cum anume are loc întruparea sau cuminecarea/comuniunea cu Dumnezeu, ori ceva din cele câte le propovăduiește și lucrează Biserica.

Numai că Dumnezeu nu ne-a lăsat neinițiați cu privire la cele ale Sale, ci ne-a oferit prilejuri ca să știm, pe cât e cu putință, ca să găsim, pe cât căutăm, și ca să ajungem la înțelegerea acelora, întrucât acestea pentru noi s-au făcut. Așadar, pe cât am putut și noi cunoaște și pe cât ni s-a dat nouă [deci, această cunoaștere a Tainei Întrupării este dăruită de Dumnezeu, dar nu oricum, ci după capacitatea celui ce o primește. Dar capacitatea de cunoaștere crește odată cu cunoașterea, iar ceea ce este de cunoscut, în cazul de față, fiind mai presus de cunoaștere, determină ca și capacitatea de a cunoaște să crească fără sfârșit. Astfel încât, oricât am putea cunoaște Taina Întrupării, niciodată nu o putem epuiza, arătarea și cunoașterea Ei crescând, fără ca vreodată să înceteze să crească. De aici înțelegem că această cunoaștere în trecut era mai mică decât cea din prezent, iar cea prezentă este mai mică decât cea din viitor, chiar și după arătarea Ei, prin Născătoarea de Dumnezeu. Este evident astfel, de ce cunoașterea trecută a Tainei poate fi numită neștiință, față de cea prezentă, și, cu atât mai mult, de ce arătarea către îngeri a Tainei Întrupării (atunci când le-a fost încercată ascultarea), fiindcă nu a avut loc prin Maica Domnului, ca la plinirea vremii, se numește neștiință – n.n.], celor ce suntem cei mai mici și mai umili, vom grăi în iubire, strângând de la Părinți cele mai multe din cele cu privire la care ne-ați întrebat socotind că am fi ceva. […] Căci, prin întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu i-a luminat în două feluri, nu numai pe oameni, ci și pe îngerii înșiși. […]

Iar împărăția lui Dumnezeu e Hristos însuși și contemplarea […] economiei [sic! Iconomiei, adică Întrupării – n.n.] Lui, adică a faptului că S-a smerit/umilit până la moarte, că a fost junghiat pentru noi, faptul de a vedea trupul Său dumnezeiesc și de viață făcător junghiat, arătându-și rănile, trupul care a fost făcut nemuritor oferindu-ne nouă biruința asupra morții, iar din rănile lui ne dă nestricăciunea, viața și îndumnezeirea, împreună cu îngerii, încă și hrană, băutură, viață și lumină, însuși Hristos Iisus fiind Pâinea Vieții, Lumina cea adevărată, Viața cea veșnică.[15]”

De aici înțelegem că, dacă a contempla Taina Întrupării ne oferă biruință asupra morții, nestricăciune și îndumnezeire, hrană, băutură, viață și lumină, adică pe Însuși Hristos, care este împărăția lui Dumnezeu, nu numai nouă, ci și îngerilor, iar „împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Lc 1,33), pe de o parte, nici această contemplare-cunoaștere nu se va sfârși (nici pentru noi, nici pentru îngeri) și, pe de altă parte, pentru că această contemplarea este a „Mielului celui junghiat de la întemeierea lumei” (Apoc 13,8 – B,1914), e limpede că a fost, în mod special, arătată încă de la început, și îngerilor, și oamenilor, astfel încât toate făpturile (și cele sensibile, și cele inteligibile), să se poată pregăti să o primească încă „din fașa” creației lor.

În ce fel a fost arătată îngerilor, am văzut mai sus, iar oamenilor li s-a arătat astfel:

„Și a pus Dumnezeu în Adam somn adînc, care împreună și răpire îi era lui, întru care el vedea, prin Duhul, ceea ce se făcea, și înțelegea taina însoțirii ce avea să i se facă lui, iar, mai ales, însoțirea cu Biserica, cea a lui Hristos singur. Pentru că i s-a descoperit lui de la Dumnezeu (după a teologilor înțelegere) Taina întrupării lui Hristos, căci că i s-a dat lui cunoștință de Sfînta Treime și de căderea ce s-a făcut îngerilor a înțeles și de înmulțirea neamului omenesc, ce avea să fie dintr-însul, și multe taine, prin dumnezeiasca descoperire, atunci a știut, afară de a sa cădere, care, cu dumnezeieștile Judecăți, s-a tăinuit înaintea lui. Într-un minunat vis ca acesta, iar, mai ales, în uimire, a luat Domnul una din coastele lui Adam și i-a zidit lui ajutătoare femeie, pe care Adam, dacă s-a deșteptat din somn, văzînd-o, a zis: «iată os din oasele mele și trup din trupul meu» (Fac. 2).

Deci precum întru cea a lui Adam din pămînt zidire, așa întru a Evei cea din coastă, era înainte închipuire a întrupării lui Hristos, celei din Prea Curata Fecioară, pe care și Sfîntul Gură de Aur frumos o limpezește, grăind așa în «Cuvînt la Nașterea lui Hristos»: «Precum Adam, fără de femeie, femeie a adus, tot astfel și Fecioara, fără de bărbat, Bărbat a născut, pentru Eva plătind bărbaților datoria, întreg a rămas Adam, după scoaterea coastei trupești, nestricată a rămas și Fecioara, după ieșirea Pruncului dintr-însa». Întru aceeași a Evei zidire din coasta lui Adam, a fost o înainte închipuire a Bisericii lui Hristos, care, din împungerea cea de pe Cruce a Coastelor lui, avea să se alcătuiască. Așa, de aceasta, Augustin tainic asemuiește: «Doarme Adam, ca să fie Eva, moare Hristos ca să fie Biserica. Dormind Adam, se făcu Eva din coasta-i; murind Hristos, cu sulița I s-a împuns coasta, ca să curgă Tainele, cu care se împodobește Biserica».

Însă, cu cuviință este a o ști și aceasta, cum că, în somnul acel uimicios al lui Adam, care în Triodul Postului, vineri, în săptămîna întîia a marelui Post, la Vecernie, în citirea cea de la Facere, «uimire» a fi se grăiește, că se scrie acolo așa: «A pus Dumnezeu uimire peste Adam și a adormit», întru aceea, măcar deși i se descopere lui pentru întruparea lui Hristos, ci nu pentru răscumpărarea neamului omenesc. Că, de i s-ar fi descoperit lui atunci și de răscumpărare, apoi cu adevărat se cădea ca, mai întîi, să i se descopere lui pentru călcarea lui de poruncă.[16]”

Așadar, Adam nu era primitiv, cum sugerează evoluționiștii, și nici numai unul din cei mai  înțelepți oameni de pe pământ, ci și proroc mare, căruia Dumnezeu i-a descoperit întreaga învățătură creștină ortodoxă: poruncile (ce să facă să se mântuiască), dogmele (realitățile firii, inclusiv despre căderea îngerilor, cu ocazia ispitirii lor, înmulțirea neamului omenesc dintr-însul și întreaga realitate a făpturilor văzute, cărora el le-a dat nume – Fac 2,20) și credința (Teologia – despre Sfânta Treime – și Iconomia – despre Întruparea lui Dumnezeu). Cu siguranță că Adam a transmis urmașilor săi această învățătură.

„Deci a pus Dumnezeu pe Adam peste toate zidirile sale cele de jos, împărat și stăpîn, și i-a supus lui toate sub picioarele lui: oile și boii încă și dobitoacele pămîntului, păsările cerului și peștii mării, ca să le stăpînească pe ele. Și a adus la dînsul pe tot dobitocul și toată pasărea și fiara, blînde și supunîndu-le, pentru că era încă atuncea și lupul ca și mielușelul, leul ca și găina cu năravul, una pe alta nu se vătămau și Adam le-a pus lor tuturor numele așa precum fiecărei jivine i se cuvenea și i se potrivea și i se nimerea fiecărei jivine numele, cu chiar adevărată firea ei și cu năravul ce avea să fie după aceea. Pentru că era Adam foarte înțelepțit de Dumnezeu, îngerească înțelegere avînd. […]

Deci vremea este a pomeni și de aceasta, care pentru Adam și pentru Set se scrie în Istorii (Iosif evreul, Navclir și ceilalți), cum că amîndoi strămoșii aceia, una din Proorocescu-i Dar și din descoperirile ce erau întru dînșii, iar alta că socotind alergările crugurilor cerești, înainte cunoscuse, cum că Dumnezeu va să pedepsească lumea aceasta cu două pedepse, cu APĂ și cu FOC. Însă nu cu totul arătate fiind, care pedepse mai întîi va să fie, ori cea de foc, ori cea da apă. A pus doi stîlpi, de piatră și de cărămidă, și a scris pe dînșii (iar alții zic că pe table de aramă și de piatră scrisorile acelea le-a zidit în stîlpii aceia), pentru cea a omului zidire de la Dumnezeu, și pentru cădere și din Rai izgonire, și pentru făgăduita izbăvire, de la Domnul, a neamului omenesc. Apoi, încă proorocește a scris și pentru cele viitoare pedepse, asupra nepocăiților păcătoși, și vederile, cele pentru cereștile cruguri și semne de stele numărătoare, a arătat și învățături, pentru oarecare pămîntești, de nou aflate, meșteșuguri și porunci oarecare, povățuitoare la viața lui Dumnezeu plăcută. Că, înmulțindu-se pe pămînt oamenii, prin îmbunătățită viață să-i placă lui Dumnezeu, împlinindu-i voia Lui cea sfîntă. Deci, pentru aceea, pe acei (sau întru acei) doi stîlpi, de piatră și de cărămidă, pe acelea le-a scris, ca, de ar fi fost mai întîi pedeapsa cea de foc pe pămînt, apoi cel de piatră stîlp, stricîndu-se de foc, să rămîie, cu scrisoarea, stîlpul cel de cărămidă, iar, de ar fi fost mai întîi cea de apă pedeapsă, apoi, cel de cărămidă stîlp, de apă mistuindu-se, cel de piatră întreg să rămînă, pentru cel de pe urmă neam omenesc. Și, zice istoricul evreu Iosif, ca și cum acel stîlp de piatră, pînă în zilele lui s-ar fi aflînd, oareunde în părțile Siriei[17]. Deci, a fost întîia pedeapsă, cu apă, cea din zilele lui Noe, iar, pe cea de foc, o așteptăm întru cea înfricoșată a lui Hristos a doua Venire.[18]”

Este evident, astfel, că toți urmașii lui Adam care i-au urmat învățăturile, dar și cei care le-au aflat, dar nu le-au urmat, întocmai ca și îngerii ce au ascultat de Dumnezeu, dar și ca îngerii care nu au ascultat de Dumnezeu, devenind diavoli, au cunoscut „și pentru făgăduita izbăvire, de la Domnul, a neamului omenesc”, Taina Întrupării, mai înainte ca să se arate deplin prin Maica Domnului. Dar, cu toată cunoașterea lor, tot se aflau în neștiință din pricinile arătate mai sus.

E adevărat însă, că, după cum zămislirea lui Hristos a împărțit timpul în două: î.Hr. și d.Hr., tot așa a împărțit și cunoașterea Tainei Întrupării: mai înainte și după Hristos. Prin Născătoarea de Dumnezeu s-a făcut, astfel, trecerea spre o cunoaștere deplină sau, mai bine spus, spre o împlinită uimire și o împlinită neștiință cunoscătoare. Una este a ști că ceva se va petrece (cunoașterea dinainte de zămislirea lui Hristos, din Născătoarea de Dumnezeu), alta e să știi, la modul concret, cum este ceea ce s-a petrecut (cunoașterea de după zămislirea lui Hristos, din Născătoarea de Dumnezeu).

Înainte de Maica Domnului, îngerii, oamenii și demonii știau nu numai de Întrupare, ci și de răscumpărarea din păcat, ce S-a făcut de Hristos, prin biruirea șarpelui gândit, fiindcă „Zis-a Domnul Dumnezeu către șarpe, «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale! Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul»” (Fac 3,14-15).

Dar după Maica Domnului, cu toți am aflat cum s-a făcut această răscumpărare și, pe măsură ce înaintăm în cunoaștere, aflăm tot mai mult, prin trăirea Tainei Întrupării și Răscumpărării, la Sfânta Liturghie, la care și Sfinții Îngeri sunt părtași:

„Scoțând cu sulița din pecetea unei alte prescuri părticele în formă de cruce, iereul face pomenirea […] tuturor sfinților și le pune de-a stânga. Mai întâi o oferă pe cea în cinstea și pomenirea cinstitelor și netrupeștilor puteri [îngerești]. Și este necesar să o ofere pentru ei, întrucât ei au slujit tainei Economiei [sic! Iconomiei – n.n.], pentru că au fost unite cu noi și suntem o singură Biserică, și pentru că ele doresc să se plece spre Tainele Bisericii, făcându-li-se și lor un urcuș de aici, și pentru că sunt împreună cu noi, fiind pentru noi păzitori și împăciuitori la Dumnezeu.[19]”

Cum înțeleg îngerii înțelepciunea mult-felurită a lui Dumnezeu, prin Sfânta Biserică, având, așadar, loc o schimbare a minții lor, sau pocăință[20], ceea ce este, cu siguranță, o mântuire de neștiință? Iată ce ne învață Sfinții Părinți:

„Să-l ascultăm, așadar, nu pe pescarul, nu pe fiul lui Zevedeu, ci pe Cel care cunoaște adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor 2,10), adică pe Duhul Care face să răsune această liră. Căci nu va spune nimic omenesc, ci tot ce grăiește este din adâncurile Duhului, din acele [taine] negrăite pe care nici îngerii nu le-au cunoscut, mai înainte de a se petrece. Căci și aceștia, împreună cu noi, au aflat, prin glasul lui Ioan, cele descoperite nouă. Aceasta a arătat-o un alt Apostol, zicând: «Pentru ca înțelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri, să se facă cunoscută acum, prin Biserică, Începătoriilor și Stăpâniilor» (Ef 3,10). Deci, dacă și Începătoriile și Stăpâniile, Heruvimii și Serafimii [toate acestea sunt cete din Sfânta Ierarhie Cerească, adică îngeri din cei mai mari, aprinși de dragostea dumnezeiască și plini de ochi mulți, adică mari cunoscători ai Înțelepciunii iubirii lui Dumnezeu – n.n.] au aflat acestea prin Biserică, este limpede că și ele, cu multă osârdie, au dorit să asculte. Așadar, prin faptul că îngerii au aflat, împreună cu noi, cele pe care nu le știau, se vede că nu este mică cinstea de care avem parte. Ca să nu mai spun și că de la noi au aflat acestea.

Să păstrăm, dar, adâncă tăcere, cu bună cuviință, nu doar astăzi, nu doar în ziua în care ascultăm, ci de-a lungul întregii vieți, căci totdeauna este bine să-l ascultăm. Dacă voim să cunoaștem cele ce se petrec la curțile împărătești – ce a spus, ce a făcut, ce s-a sfătuit împăratul cu privire la supușii lui –, chiar dacă adesea acestea nu ne privesc nicidecum, cu atât mai mult trebuie să dorim a auzi cele pe care Dumnezeu le-a grăit, mai ales că ne privesc pe noi. Pe toate ni le va spune, cu de-amănuntul, acesta care este prieten al Împăratului Însuși. Mai bine zis, Îl are pe acela grăind într-însul și aude, de la El, toate cele pe care Acela le știe de la Tatăl. Căci zice: «V-am numit pe voi prieteni, pentru că toate, câte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute» (Ioan 15,15).[21]”

„Mie, celui mai mic decât toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăția lui Hristos, de nepătruns, și să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înțelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri, să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor și stăpâniilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit, în Hristos Iisus, Domnul nostru. (Efes 3,8-11)”

„și a-i lumina pe toți care este iconomia tainei celei din veacuri ascunsă întru Dumnezeu,

Faptul că «neamurile» urmau a fi chemate la credința lui Hristos, aceasta poate că o știau și Proorocii, și îngerii, prin descoperirea Sfîntului Duh; dar că urmau a fi chemate, pentru a primi asemenea daruri mari, încît a ședea cu Hristos, în scaunul lui Dumnezeu, aceasta cine ar fi nădăjduit că se va face? Cu adevărat, nimeni! De aceea o numește aici Apostolul «taină ascunsă întru Dumnezeu din veacuri», adică «din început», fiindcă, iconomia aceasta a lui Dumnezeu, nu este nouă, dar numai de Dînsul se cunoaște din veac.

întru Cel ce le-a zidit pe toate întru Iisus Hristos,

Bine a arătat aici Pavel zidirea, pentru că Dumnezeu, Cel ce a zidit toate făpturile prin Hristos – Acesta înțelegîndu-Se după firea Sa dumnezeiască, fiindcă zice Ioan: «Toate printr-Însul s-au făcut, și, fără El, nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut» (Ioan 1:3) – deci zice: Dumnezeu-Părintele, Care le-a zidit pe toate, prin Hristos, descoperă și taina aceasta, despre chemarea «neamurilor» și slava, tot prin Hristos.

ca să se cunoască acum începătoriilor și Stăpîniilor înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri, prin[22] Biserică, întru cele cerești,

Nici începătoriile și Stăpîniile cele de sus ale îngerilor, nici cele de jos, nu știau cu amăruntul taina slavei pe care urmau să o primească cei din «neamuri». Căci îngerii și Arhanghelii cei de sus știau numai aceasta, că Israil era parte și norod al Domnului, precum este scris: «Și s-a făcut parte a Domnului norodul lui Iacov, funia moștenirii Sale, Israil» (Levitic 32:9). Și Arhanghelul Gavriil, cel trimis jos, știa aceasta, că Hristos va izbăvi de păcate norodul Său, adică pe cel Evreiesc, căci zice: «Acesta va mîntui norodul Său de păcatele lui» (Matei 1:21). Iar faptul că «neamurile» și slujitorii la idoli au să primească o cinste și slavă atît de mare, l-au cunoscut acum, după iconomia întrupării, și îngerii ce sînt sus, în cer, și cei de jos, de pe pămînt, «prin Biserică», adică prin facerile de bine, ce ni se fac de la Dumnezeu. Căci facerile de bine date nouă, Creștinilor din «neamuri», au arătat îngerilor «înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri».

Nu a zis: «felurita înțelepciune a lui Dumnezeu», ci: «de multe feluri», ca, prin zicerea aceasta, să arate meșteșugurile cele de tot felul și nepricepute ale acestei înțelepciuni. Iar dumnezeiescul Grigorie al Nissei tîlcuiește zicerea aceasta (în Cuvîntul al 8-lea la Cîntarea Cîntărilor) zicînd că, mai înainte de înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, cereștile Puteri ale îngerilor cunoșteau înțelepciunea lui Dumnezeu simplă, anume: că Dumnezeu le-a zidit pe toate doar cu voia Sa, fiind puternic și atotputernic, și că El păzea făpturile zidite, cu purtarea Sa de grijă cea înțeleaptă, din aceasta cunoscîndu-L înțelept înainte-văzător. Și nici o felurime nu era întru acestea, adică nu era nici un lucru care să facă altă ispravă, împreună cu un altul. Iar, după ce S-a întrupat Dumnezeu-Cuvîntul, s-a făcut înțelepciunea lui Dumnezeu multfelurită, pentru că s-au isprăvit și s-au făcut cele potrivnice, prin cele dimpotrivă lor, adică: prin moarte, s-a făcut viață; prin neputință, putere; prin necinste, slavă și, prin oamenii cei simpli, s-au făcut lucrurile cele mari și dumnezeiești încuviințate. În acest chip, s-a făcut, acum, cunoscută Puterilor cerești mult-felurita înțelepciune a lui Dumnezeu; căci, după ce noi, oamenii, am cunoscut-o, atunci au cunoscut-o și Puterile îngerilor, prin noi, fiindcă au văzut [în – n.n.] Biserica (adunarea) Creștinilor, lucrurile prea-slăvite și mari, de care s-au învrednicit aceștia, și, astfel, s-au povățuit spre cunoștința înțelepciunii lui Dumnezeu.

după înainte-hotărîrea cea din veci pe care El a împlinit-o în Hristos Iisus, Domnul nostru,

Zice: Acum, adică în vremile cele mai de pe urmă, s-a cunoscut înțelepciunea facerilor de bine ale lui Dumnezeu, care ni s-au făcut nouă, celor din «neamuri». Aceasta însă, era, din început, înainte-hotărîtă de Dumnezeu, după înainte-cunoștința viitoarelor veacuri, pentru că Dumnezeu știa cele ce urmau a se face și, de aceea, le-a înainte-hotărît așa. Iar zicerea «pe care a împlinit-o în Hristos» se înțelege: «pentru înțelepciunea, adică pentru iconomia pe care a făcut-o Dumnezeu-Părintele prin Fiul Său».[23]”

Cu alte cuvinte, „știau”, mai înainte de a se face, „și Proorocii, și îngerii, prin descoperirea Sfîntului Duh”, despre Taina Iconomiei „celei din veacuri ascunsă întru Dumnezeu” (adică a Întrupării și Răscumpărării), dar, despre ce va face Bunul Dumnezeu prin Ea, la modul concret:

„faptul că «neamurile» și slujitorii la idoli au să primească o cinste și slavă atît de mare, l-au cunoscut acum, după iconomia întrupării, și îngerii ce sînt sus, în cer, și cei de jos, de pe pămînt, «prin Biserică», adică prin facerile de bine, ce ni se fac de la Dumnezeu […] că s-au isprăvit și s-au făcut cele potrivnice, prin cele dimpotrivă lor, adică: prin moarte, s-a făcut viață; prin neputință, putere; prin necinste, slavă și, prin oamenii cei simpli, s-au făcut lucrurile cele mari și dumnezeiești încuviințate. În acest chip, s-a făcut, acum, cunoscută Puterilor cerești mult-felurita înțelepciune a lui Dumnezeu”)

au aflat de abia după ce S-a împlinit Taina Întrupării, prin Maica lui Dumnezeu.

De ce s-a aflat, deplin, de abia după împlinirea Ei în Maica Domnului?

„ca să puteți înțelege împreună cu toți sfinții ce este lățimea, și lungimea, și adîncimea și înălțimea,

Ceea ce a rugat Pavel la începutul epistolei, adică să se dea Efesenilor «Duh de înțelepciune și de descoperire», «ca să cunoască care este nădejdea chemării lor la credință» și celelalte, același lucru îl roagă și aici a li se da, ca să puteți – zice – a înțelege, împreună cu toți credincioșii Creștini (căci pe aceștia îi numește «sfinți»), taina iconomisită de Dumnezeu pentru voi, care este atît de mare, încît se întinde în toate părțile lumii. De aceea – zice – și cu chipuri trupești și materialnice v-am vorbit și eu despre taina aceasta – zicînd: «cele de sus», «cele de jos», «părțile cele din laturi» – însă nu este cu putință, numai cu cuvintele mele, să o cunoașteți îndestul, ci prin Sfîntul Duh. Și într-alt chip nu veți putea să înțelegeți, dacă nu vă veți întări, mai înainte, cu puterea Sfîntului Duh (căci este trebuință să luați putere duhovnicească); și, dacă nu va locui Hristos întru voi, nimic nu veți putea isprăvi. Nota 1 Iar dumnezeiescul Grigorie al Nissei (în Cuvîntul întîi la Pasha, în capitolul 32 catehetic) zice că, prin aceste patru părți – a lățimii, a lungimii, a adîncimii și a înălțimii, pe care le zice aici Pavel – se face arătată Crucea, cea în patru părți a lui Hristos.

Deci, Apostolul Îl roagă pe Dumnezeu, pentru Efeseni, ca ei să poată înțelege taina Crucii. Căci, toată iconomia întrupării lui Hristos, se cuprinde în Cruce, Crucea fiind lucrul cel prea-înfricoșat, al iconomiei și al înomenirii Lui, din care și dragostea lui Dumnezeu, către oameni, se arată mai ales și mai cu osebire, precum zice însuși Domnul: «Mai mare dragoste decît aceasta nu are nimeni, ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii lui» (Ioan 15:13). De aceea, și Pavel zice mai departe, despre dragostea lui Dumnezeu:

Nota 1 Iar Fotie zice: «A cui «lățime», «lungime», «adîncime» și «înălțime»? – decît a tainei, cu elipsă. Sau, după covîrșire adîncă, se înțelege […] «lățimea», «lungimea», «adîncimea» și «înălțimea» cunoștinței lui Hristos, ca să puteți înțelege și covîrșitoarea dragoste a Lui pentru voi. Iar cunoștința lui Hristos este arătarea iconomiei Lui pentru noi, și faptul că, lucrarea aceasta, a săvîrșit-o pentru noi, mai presus de minune, El însuși, iar nu altul, și că El însuși este Cel ce ne dă această cunoștință și că, mai ales, prin aceasta L-am cunoscut. Iată ce este cunoștința lui Hristos.

Iar «lungimea» cunoștinței lui Hristos stă în faptul că aceasta s-a înainte-hotărît fără început, mai înainte de veacuri. Iar «lățimea» cunoștinței acesteia e că lucrarea ei se lățește la toți: și la oameni, și la îngeri, și la cele cerești, și la cele pămîntești, și la Evrei, și la «neamuri», și la cei vii, și la cei ce au murit – fiindcă Hristos a făcut pacea între îngeri și oameni, care erau învrăjbiți unii cu alții, iar «adîncimea» cunoștinței acesteia e că Hristos a arătat, negrăita Sa facere de bine și putere, chiar și pînă la văile iadului, stricînd și prădînd iadul, și slobozindu-i pe cei robiți de dînsul. Iar «înălțimea» cunoștinței lui Hristos stă în aceea că Cel ce S-a pogorît este chiar Cel care S-a suit mai presus de ceruri, unde a suit și pîrga firii noastre, mai presus de toată începătoria, și Stăpînirea și Puterea.

Deci acestea patru roagă Pavel, pe Dumnezeu, să le înțeleagă Efesenii și toți Creștinii. Iar, dacă le vom înțelege pe acestea, atunci ce vom cunoaște? Dragostea lui Hristos pentru noi. Dacă vom cunoaște și dragostea lui Hristos, cine se va mai îndoi că ne vom desăvîrși întru toată desăvîrșirea lui Dumnezeu? – anume că, prin faptele cele bune, îl vom primi tot în lăuntrul nostru pe Hristos, Cel ce ne-a iubit așa de mult.» (n. aut.)[24]”

Așadar, degeaba le-ar fi vorbit cineva sau chiar Însuși Dumnezeu, despre toate aceste realități, împlinite prin Întruparea Sa, prin Maica Sa, dacă ei nu ar fi fost întăriți, „mai înainte, cu puterea Sfîntului Duh”, dar nu oricum, ci numai dacă „va locui Hristos întru” întru ei. Acest lucru nu ar fi fost cu putință până la Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul în pântecele Pururea Fecioarei Maria, când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Ei, luând numele de Iisus Hristos, adică Uns de Dumnezeu, în firea Sa omenească, de către Tatăl cu Însuși Sfântul Duh, după ce, prin jertfa Sa de pe Sfânta Cruce, ne-a dăruit marele dar de a locui și în noi, și, mai apropiat ca până atunci, în Sfinții Îngeri.

Apoi trebuie să știm că în grăirea doxologică se folosește modul absolut, dar acest fapt nu anulează celelalte realități, la fel de absolute. De exemplu, când grăim despre un sfânt îl lăudăm cât putem noi de tare, neînsemnând că anulăm laudele celorlalți sfinți, pe care le-am adus la prăznuirea lor. Acest fel de vorbire nu este o lingușeală mincinoasă, care parțializează adevărul, ci doar un mod de a vorbi dumnezeiesc, pe care l-am deprins din Sfânta Evanghelie.

„Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: «Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt 16,17-19).

Cu toate acestea, ceea ce i-a spus Mântuitorul Sf. Apostol Petru nu este cum înțeleg romano-catolicii care, din dorința de a demonstra că papa e infailibil, cred că numai Sf. Apostol Petru ar fi fericit, că numai el are descoperiri de la Dumnezeu Tatăl și numai el poate lega și dezlega pe pământ.

Iată ce ne mai spune Dumnezeu-Cuvântul, tot prin Sfânta Scriptură:

  • „Adevărat grăiesc vouă: «Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer»” (Mt 18,18). Deci, și ceilalți Sfinți Apostoli au aceeași putere, ca și Sf. Apostol Petru, fără că această idee să contrazică ceea ce i-a zis Mântuitorul lui personal;
  • „În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor»” (Mt 11,25) – și pruncii au descoperiri de la Dumnezeu Tatăl, ca și Sfântul Apostol Petru;
  • „Fericit vei fi că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților” (Lc 14,14) „și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Mt 11,6) – și cei care nu sunt răsplătiți aici, și cei ce nu se smintesc de Hristos sunt fericiți;

De asemenea, Mântuitorul ne spune în Sfânta Evanghelie: „fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud” (Mt 13,16), dar tot El ne spune:

„Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalți ucenici: «Am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede». Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: «Pace vouă!» Apoi a zis lui Toma: «Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios». A răspuns Toma și I-a zis: «Domnul meu și Dumnezeul meu!» Iisus I-a zis: «Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!» (Ioan 20,24-29)”

Deci și cei ce n-au văzut și au crezut sunt fericiți de Domnul nostru Iisus Hristos, fără să se contrazică atunci când îi fericește pe cei care L-au văzut cu ochii și L-au auzit cu urechile.

Toate aceste grăiri dumnezeiești nu sunt contradicții, fiindcă nu se exclud înțelesurile lor unul pe altul, ci sunt doar completări ale cunoștinței întregi. Prin acest mod de a ne vorbi, Însuși Bunul Dumnezeu ne încurajează, pe fiecare din noi (deși suntem atât de variați, încât am putea spune că suntem la poluri opuse) să ne simțim cei mai iubiți de El, fără a anula, însă, iubirea pentru ceilalți, ci încurajându-ne să-i iubim pe ceilalți la fel de mult ca pe noi înșine, ca să ne asemănăm cu El, fiindcă la Dumnezeu (și la cei îndumnezeiți) e valabilă realitatea că pe fiecare dintre noi ne iubește cel mai mult, de fapt, mai mult chiar decât pe Sine Însuși, și, în același timp, fără să scadă în vreun fel cea mai mare iubire pe care o poartă tuturor celorlalți.

Iar, dacă acest lucru este valabil în legătură cu iubirea dumnezeiască, este valabil și în legătură cu cunoașterea dumnezeiască, fiindcă nu putem iubi pe cineva dacă nu-l cunoaștem, și nu-l putem cunoaște cu adevărat, dacă nu-l iubim.

De aceea, când îl lăudăm, la modul superlativ, pe Sfântul Apostol Toma ca pe început al cunoașterii Tainei Întrupării, nu o excludem pe Maica Domnului ca fiind începutul absolut al cunoașterii acestei Preasfinte Taine.

„Cu credincioasă necredința ta, pe cei credincioși i-ai întărit ca să înceapă a teologhisi pe un Dumnezeu și Domn a toată făptura; pe Cel ce a purtat trup pentru noi pămînteni, și Crucea și moartea a răbdat, pătrunderi de cuie și împungere cu sulița în coastă, din care viață luăm […].

Toma cel minunat, a deschis izvorul dogmelor Stăpîne, celor de Dumnezeu înțelepțiți; că de coasta Ta atingîndu-se, îndoite lucrări și îndoite firi împreună a cunoscut, și a strigat: Tu ești Dumnezeul meu și Stăpînul, Tu și Domnul măririi, Cel ce pentru mine trup Te-ai făcut.[25]”

Deși se spune că Sfântul Apostol Toma i-a întărit pe credincioși „să înceapă a teologhisi pe un Dumnezeu și Domn” și că „a deschis izvorul dogmelor […] celor de Dumnezeu înțelepțiți; că de coasta Ta atingîndu-se, îndoite lucrări și îndoite firi împreună a cunoscut”, ca și cum el ar fi începătorul cunoașterii Întrupării, aceasta nu contrazice cu nimic cele spuse despre Maica Domnului: „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat”, fiindcă, după cum vom vedea mai jos, doar prin Maica Domnului, de la Întrupare, se dă tot harul, deci inclusiv cel care ne ajută să cunoaștem Taina Întrupării.

Dar, tot așa, nici faptul că „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat”[26], nu contrazice de fel că Ea a fost arătată, încă de la începutul creației, atât îngerilor, cât și oamenilor, încă de la prima lor ispitire, chiar dacă nu le-a putut fi pe deplin arătată, ca prin Născătoarea de Dumnezeu.

De aceea, Sfinții Părinți rezumă, foarte lămuritor și concret, cum Taina Întrupării era cunoscută, dar totuși neștiută, atât de oameni, cât și de îngeri.

„11. Și a plecat cerurile și S-a pogorât,

Vrând cântătorul de psalmi să arate ascunderea [tăinuirea] cea necunoscută Nota * a dumnezeieștii întrupări a Fiului, a zis că a plecat cerurile, până la pământ, pogorându-Se fără sunet, căci, nepricepând toate puterile îngerilor, S-a sălășluit El în pântecele Fecioarei Nota 10; însă, prin acest cuvânt, a închipuit trupește dumnezeiasca înomenire, care, prin cele următoare, se face mai limpede înțeleasă.

și negură sub picioarele Lui.

Negură este întunericul, picioarele sunt [indică] umblarea [mersul], deoarece pricina și cuvântul [rațiunea] înomenirii sunt ascunse, iar chipul ei este nepriceput [de neînțeles]. Ori se mai înțelege și într-alt fel, căci, așa cum, de multe ori, prin pământ sunt numiți oamenii cei pământești, ori cei ce locuiesc pe pământ, tot astfel, prin ceruri, se înțeleg îngerii cei cerești, cei care locuiesc în cer: pe aceștia i-a adus Dumnezeu-Cuvântul, când S-a pogorât pe pământ. Căci, în Evanghelii este scris: …iată, îngerii au venit către Dânsul și-I slujeau Lui (Mt. 4: 11). Iar, zicând pogorârea lui Dumnezeu, a zis-o după înțelegerea trupească, fiindcă Dumnezeu nu este circumscris, căci El umple toate [cu slava Lui], însă în chip negrăit și neînțeles Nota 11.

Nota * lit. nesimțită, nepercepută [άνεπαίσθητον].

Nota 10 Iar, la Sfântul Maxim, se scriu acestea (la întrebarea 42): «Deoarece unii se nedumeresc, cum puterile cerești n-au avut cunoștință de înomenirea Domnului, când proorociile, cele de dinainte de întruparea Domnului, prin îngeri s-au făcut, iar Gavriil binevestește zămislirea Fecioarei, iar, pe păstori, tot îngerii îi învață taina? Răspuns: Cum că îngerii au știut de înomenirea Domnului, ce urma să fie, nu trebuie să ne îndoim, însă zămislirea Domnului este ceea ce le era de neînțeles, precum și chipul ei: cum fiind peste toți, și întru Tatăl fiind, întru toate și pe toate plinindu-le, cu totul era și în pântecele Fecioarei».

Nota 11 Iar, la Nichita, și altul tâlcuiește aceasta, zicând: «Iar că S-a coborât, se zice omenește, însă însemnează că pe Sine S-a deșertat și S-a smerit, chip de rob luând, Cel ce pretutindeni este de față, călcând pe al nostru întuneric, iar de taie cineva întunericul, despărțindu-l de nemărginita lumină, după o a doua propunere – că nu numai după dumnezeire este cu totul necunoscut, ci și după iconomia înomenirii – (pe care trebuie să o înțelegem prin picioare) este cu anevoie privit, că, prin picioare, s-ar înțelege chipul mergerii, ca și în lucrări, adică întru ale ocârmuirii [administrației], căci adâncul tainei este nevăzut, pentru tot omul». Iar Isihie: «A plecat cerurile, ca să unească pământul cu cerul; și, celor de jos, să le dăruiască împărtășire către cele de sus, că nu s-ar fi făcut aceasta, de nu s-ar fi coborât pe pământ, în acest chip, un chip prin care putea fi primit, adică în trup, sub ale cărui picioare a stat întunericul».[27]”

Căderea diavolilor și întărirea în fericire și negreșelnicie a Sfinților Îngeri

După ce am văzut cum a fost cu putință ca îngerii să fie ispitiți (aflând despre Taina Sfintei Întrupări) și, totuși, să le fie neștiută (până când S-a împlinit prin Născătoarea de Dumnezeu), să vedem acum și cum au căzut demonii, în urma acestei cunoașteri (din cauză că nu au primit-o cu smerenie, din dorința să asculte de realitățile Ei tainice, ci au răstălmăcit-o cu mândrie, din râvna rătăcită să se împotrivească Ei), dar și cum s-au întărit, prin cunoașterea Ei, Sfinții Îngeri în ascultare de Dumnezeu, deci în nepăcătuire.

„Însă, știm că, prin mîndrie, îngerul acela, cu cei de un gînd ai săi, a mîniat pe Dumnezeu, Ziditorul său, și a căzut din îngereasca slavă, prin dreaptă Judecata lui Dumnezeu, surpat fiind din lumină la întuneric, din Cer în Iad, din îngerie în diavolie. Și a căzut din cer, cu a treia parte din îngeri, care de voie s-au adaus lîngă el. De care lucru se scrie în Apocalips, 12,4: «Coada lui a smuls a treia parte din stelele cerești», care se înțelege pentru îngerii ce au căzut cu Satana.

Într-unul ca acela, de Dumnezeu mînietor, păcat al mîndriei, a intra, îndrăznind îngerii aceia, ceilalți sfinți îngeri, care, cu Sfîntul Arhistrateg Mihail și cu ceilalți începători de cete, au stat tare, lîngă Domnul Dumnezeu, Ziditorul lor, și, împotrivindu-se aceluia ce se mîndrise, război cu dînsul făcură, precum se scrie: «Război s-a făcut în cer: Mihail și îngerii lui război făcură, cu balaurul, și surpat fu balaurul cel mare» [Apocalipsa 12,7-9 – n.n.], iar sfinții îngeri, cîntare de biruință, cu dănțuire, au cântat, slăvind pe Dumnezeu: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot! Atunci, sfinții îngeri, ca niște credincioși Dumnezeiești slujitori, au luat de la Ziditorul fericirea cea desăvîrșită, pentru că li s-a dat lor un Dar ca acela, ca, de atunci, nicidecum să nu mai poată ei a greși înaintea lui Dumnezeu, ci, de-a pururea, voia Lui cea sfîntă să o săvîrșească, după graiul Psalmistului: «Slugile Lui, care faceți voia Lui» (Ps. 102,22). Iar cei căzuți îngeri întru atîta împietrire s-au băgat, încît ei, niciodată, nu pot să-și vie întru pocăință.

Iar nouă să ne fie a ști de aici, cum că, de la care se ia Darul lui Dumnezeu, pentru păcate, acela vine întru împietrire și nici nu se mai grijește de sufletul său. Încă și aceasta s-o știm, cum că și sfinții îngeri, cei întîi, după dar, fii ai lui Dumnezeu, nu fără de slujbă au cîștigat, de la Dumnezeu, veșnica fericire a îngeriei, ci, mai întîi, și-au arătat credincioasa slujbă Domnului lor, precum s-a zis. Cu cît mai vîrtos nouă, celor de țărînă și păcătoși, ni se cade a ne osteni, pînă ce avem vreme, ca părții acelora să ne învrednicim![28]”

Dar trebuie să atragem atenția că, deși, prin smerenia de care au dat dovadă la ispita îngerească (închinându-se Dumnezeu-omului, atunci când au aflat de Taina Întrupării), Sfinții Îngeri au primit „fericirea cea desăvîrșită, pentru că li s-a dat lor un Dar ca acela, ca, de atunci, nicidecum să nu mai poată ei a greși înaintea lui Dumnezeu”, totuși, deplinătatea darului, adică neschimbabilitatea, au primit-o de abia la împlinirea Tainei Întrupării, desăvârșită prin Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, când au putut „pipăi” cu mintea lor realitatea acestei Taine, după cum am aflat, deja, mai sus și după cum am fost învățați de Dumnezeu și prin alți Sfinți Părinți. Una este să asculți de o poruncă, necondiționat, de la Cel mai mare, lucru prin care poți primi o răsplată, chiar de la Acela, dar alta este a înțelege de ce o împlinești și ce înseamnă ea, lucru care te schimbă cu totul, în mintea ta. Prima stare a fost realitatea Sfinților Îngeri la ispitirea lor, iar a doua a fost la împlinirea, și pentru ei, a Sfintei Taine a Întrupării, prin Maica Domnului.

„Rotundul, în chip de nor, pe care îl țin îngerii în mâini, însemnează Sfințirea Duhului și că, cu întruparea Mântuitorului, s-au făcut neschimbați. În mijlocul acelui rotund, este scrisă litera «X», arătând pe Hrist/os. Rotundul acesta este semnul binecuvântării, căci învață că Hristos, măcar de S-a și întrupat, dar ca un Dumnezeu nu are nici început nici sfârșit, și că Hristos are, în mâna Sa, toată lumea și tot pământul, precum zice David.[29]”

Desigur că realitatea această nevăzută, ne-a fost făcută cunoscută, prin revelație, și în alte scrieri, de Dumnezeu insuflate, de exemplu, în Viețile Sfinților:

„De aceea, în a opta zi a lunii noiembrie, care este a noua, după luna martie, cînd a fost creată lumea, Sfînta noastră Biserică luptătoare, căreia îi trebuie ajutor, prăznuiește cu cântări minunate soborul celor nouă cete ale sfinților îngeri. Toate aceste cete îngerești se vor aduna în ziua cea înfricoșată a judecății Domnului, care se socotește, de dumnezeieștii învățători ai Bisericii, ziua a opta: după veacul acesta, va veni Fiul Omului, Judecătorul cel drept, întru slava Sa și toți sfinții Îngeri cu Dînsul, precum Domnul, singur, a zis în Evanghelia Sa: Și va trimite pe îngerii Săi, cu glas de trîmbiță, și vor aduna, pe aleșii Lui, din cele patru vînturi, adică: de la răsărit, de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte.

Deci atunci, și pe noi, cei ce prăznuim soborul lor cu cinste, o! de ne-ar aduna în ceata aleșilor Domnului. Iar începătorii și voievozii tuturor acestor trei cete, mai de jos, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul, sînt rînduiți de Dumnezeu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, ca niște credincioși slujitori ai lui Dumnezeu, care, în vremea căderii satanei (din pricina mîndriei și a depărtării lui de la Dumnezeu), au adunat aceste trei cete și oști îngerești și arhanghelul Mihail a strigat cu mare glas:

«Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică, înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi, și să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu. (Fiindcă, dintre aceștia, au fost și cei ce au căzut, și, din îngeri luminați, s-au făcut diavoli întunecați, pentru mîndria lor). Să luăm aminte ce au pătimit, cei ce erau împreună cu noi zidiți și cum se împărtășeau, cu noi, din dumnezeiasca lumină. Să luăm aminte cum, îndată, din lumină s-au prefăcut în întuneric, pentru mîndria lor și, din înălțime, au fost aruncați jos, în adînc. Să luăm aminte, cum a căzut din cer, luceafărul cel ce răsărea dimineața, și s-a sfărîmat, pe pămînt».

Astfel grăind Arhanghelul Mihail, către tot soborul îngeresc, a început, cel ce stătea la locul cel dintîi cu Serafimii, cu Heruvimii și cu toate cetele cerești, a slăvi pe Sfînta, cea de o ființă și nedespărțită Treime, pe Unul Dumnezeu, cîntînd, cu glas de prăznuire: Sfînt, sfînt, sfînt, Domnul Savaot, plin este cerul și pămîntul de mărirea Ta!

Deci, această conglăsuire a sfinților îngeri, s-a numit sobor îngeresc, adică luare aminte, o cugetare, o glăsuire, o unire; căci, împreună și cu un glas, slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe Sfînta Treime, Căreia și noi, cei de țărînă, să-I aducem mărire, în veci. Amin.[30]”

Neștiința îngerească de care au fost izbăviți îngerii de Domnul nostru Iisus Hristos, prin Întrupare

Mântuirea de neștiința (neînțelegerea) Tainei Întrupării, care i-a ispitit din veșnicie (trăind cu paradoxul că nu au voie să adore făptura, și totuși, trebuie, din poruncă dumnezeiască, să adore un Om, fără a deveni idolatri), le-a venit când li S-a arătat Acel Om, Care este Însuși Dumnezeu întrupat. Au văzut, cu mințile lor nevăzute, cum firea omenească, însușită de Hristos, a fost desăvârșită, ajungând întocmai ca dumnezeirea absolută a Tatălui, de abia atunci, când Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălțat întru slavă.

„Iar, când a sosit vremea Înălțării, Mântuitorul i-a adus cu Sine, pe Muntele Măslinilor (numit așa, fiindcă erau măslini mulți, sădiți pe el) și le-a grăit lor despre propovăduirea Lui, până la marginile lumii, cum și despre viitoarea Lui împărăție, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că și ei vor să-L întrebe, despre cele ce trebuiau să facă. Și, de față fiind acolo Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate suirea la cer. Și, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat, din mijlocul lor, purtându-L în sus. Și, astfel, înconjurat de îngerii trimiși înaintea Lui, care se întreceau, unii pe alții, să ridice porțile cerurilor și care erau uimiți, de roșeața de sânge a trupului Lui, S-a înălțat și a șezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind trupul, prin care, stricându-se vrajba cea de demult, am fost împăcați cu Dumnezeu, și făcându-L, îndrăznesc a zice, asemenea Tatălui. Iar niște îngeri, în chip de bărbați, au stătut înaintea Apostolilor, zicând: Bărbați galileeni, ce stați de vă mirați, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeți cu trup, așa va veni iarăși, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie și tăcere, ci înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeți acum. […]

Deci, Sfântul Duh a venit după ce au trecut zece zile de la Înălțare, iar nu îndată după Înălțare, spre a face pe Ucenici să-L aștepte, cu și mai multă înflăcărare. Zic unii că, în fiecare zi, venea să se închine, acelui Trup îndumnezeit, câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârșită de Fiul, într-a zecea zi, a venit în lume și Mângâietorul.[31]”

De aceste lucruri mărturisește și Sfânta Scriptură:

„Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în război. Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei. (Ps 23,7-10)”

„Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veșmintele Sale, mai roșii decât ale celui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui și mândru, de belșugul puterii Lui?

«Eu sunt Acela, al Cărui cuvânt este dreptatea, și puternic este să răscumpere!»

Pentru ce ai îmbrăcămintea roșie și veșmântul Tău este roșu ,ca al celui care calcă în teasc?

«Singur am călcat în teasc și, dintre popoare, nimeni nu era cu Mine; și i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit, în urgia Mea, încât sângele lor a râșnit pe veșmântul Meu, și Mi-am pătat toate hainele Mele. Căci o zi de răzbunare era sortită, în inima Mea, și anul răscumpărării sosise. Priveam în jur, nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea, nici un sprijin! Atunci brațul Meu M-a ajutat și urgia Mea sprijin Mi-a fost. În mânia Mea am călcat în picioare popoare și le-am zdrobit, în urgia Mea, Și Sângele lor l-am împrăștiat pe pământ!»

Voi pomeni îndurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul, pentru noi, și pentru marea bunătate, pe care El ne-a mărturisit-o, în milostivirea Sa și după mulțimea milelor Sale. Și a zis:

«Cu adevărat ei sunt poporul Meu, fii care nu vor fi necredincioși!»

Și El le-a fost izbăvitor, în toate strâmtorările lor. Și n-a fost un trimis și nici un înger, ci fața Lui i-a mântuit. Întru iubirea Lui și întru îndurarea Lui, El i-a răscumpărat, i-a ridicat și i-a purtat, în toată vremea de demult. (Is 63,1-9)”

Iar Sfinții Părinți tâlcuiesc așa:

 „7. Ridicați căpetenii porțile voastre,

David proorocește de aici înălțarea Domnului la ceruri, căci aduce, în mijloc [în prim plan], pe îngerii care slujeau pe Hristos, atunci când El se afla pe pământ, și zice: «Că aceștia, suindu-se la ceruri cu Hristos, Care Se înălța, unii mergeau înainte, iar alții porunceau, celor ce păzeau intrarea cerurilor, să ridice porțile, adică zicând: «Voi, cei ce stăpâniți porțile cerurilor Nota 117, ridicați-le pe acestea, pe care le stăpâniți». Însă, nu a zis «deschideți-le», ci «ridicați-le cu totul, ridicați-le din mijloc», arătând, prin această zicere, slava cea neîncăpută a lui Hristos, în care El voia să intre, iar, prin porți, se cuvine să înțelegem străjile și gărzile cele îngerești.

și vă ridicați porțile cele veșnice,

A numit porți veșnice străjile, care veșnic vecuiesc; ori, le-a zis veșnice, pentru că, din veac, nu s-au deschis niciodată, căci au fost încuiate și atunci când S-a coborât Domnul, tăinuindu-Se de toate puterile cele din cer Nota 118.

și va intra împăratul slavei.

Împărat al slavei și Domn al slavei este numit Hristos, ca un preaslăvit și un dătător al slavei, și ca Cel ce împărățește și domnește, peste toți cei slăviți.

  1. Cine este acesta împăratul slavei?

Auzind cuvintele îngerilor, care porunceau de jos, îngerii cei mai de sus, stăpânitorii ușilor cerului al doilea, adică al tăriei, s-au nedumerit, fiindcă ei știau doar un singur împărat al slavei, pe Dumnezeul Cel în trei Ipostasuri, despre Care nădăjduiau că locuiește în locul cel mai presus de ceruri, sau altfel: că și în biserică, mintea trupului lui Hristos îi făcea să se uimească, pentru aceasta întrebau și ei, pe cei ce porunceau, zicând: «Cine este acest împărat al slavei? Despre care ziceți?» Nota 119

Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în războaie.

Prin aceste cuvinte, ei răspund, către cei de mai sus; îngerii cei de jos le porunceau lor și ziceau că: «Domnul pe Care voi îl știți, Acesta este tare și puternic», și iarăși zic: «Domnul este cel puternic în războaie», iar repetarea «Domnul» și a zicerii «puternic» îi face, pe îngerii cei mai de sus, să cunoască pe Cel ce este primit sus; în același timp, repetarea mărește [accentuează] și biruința pe care a făcut-o Cel ce S-a înălțat, împotriva tiranului Diavol, căci, pe acesta luptându-1, l-a doborât, iar, prin Cruce, ca și cu o suliță, l-a zdrobit și l-a omorât.

  1. Ridicați căpetenii porțile voastre, și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra împăratul slavei.

Căpeteniile cerului al doilea, adică ai tăriei, auzind cele ce au zis îngerii, care L-au slujit pe Hristos, și, înțelegând și bucurându-se pentru mântuirea oamenilor, au lăsat străjile ce le aveau, și poruncesc și ei, prin aceste cuvinte, stăpânitorilor porților cerului întâi, adică ale celui mai presus de tărie.

  1. Cine este acesta împăratul slavei?

Auzind îngerii cerului întâi, zisele cuvinte ale celor ai cerului celui mai de jos, adică ale îngerilor stăpânitorilor tăriei, care le porunceau, asemenea și aceia se nedumeresc, pentru aceasta și întreabă, pe cei ce le porunceau, cu zisele cuvinte:

Domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei.

Acest răspuns îl dau îngerii tăriei, către îngerii cerului întâi, zicând că Domnul puterilor și Dătătorul puterilor, Acesta este împăratul slavei, ori și Stăpânul puterilor, acesta este Cel pe Care noi L-am numit împărat al slavei. […]Nota 120.

Nota 117 Prin «cer», se cuvine să înțelegem aici văzduhul, ori vântul cerului, cel ce este mai jos decât tăria, precum o arată tâlcuitorul, mai jos.

Nota 118 Cum că îngerii cunoșteau taina dumnezeieștii înomeniri, vezi întrebarea și răspunsul 42, ale dumnezeiescului Maxim, la sub-însemnarea stihului: «Și a plecat cerurile și S-a pogorât», al Psalmului 17 [v. supra – n.n.], unde se zice că [deși cunoșteau că Se va Întrupa, totuși – n.n.] nu cunoșteau chipul [modul săvârșirii] tainei. Zice însă și Teodorit: «Și poruncesc a se deschide porți veșnice, care niciodată nu s-au deschis, pentru oameni, căci nimeni nu a trecut vreodată prin acelea, nici Marele Ilie nu s-a înălțat la cer, ci spre cer».

Nota 119 Grigorie Teologul însă, zice: «Deci, cu adevărat se nedumeresc primitorii îngeri, adică cei mai de sus (din pricina trupului și a semnelor patimilor, cu care, necoborându-Se împreună, Se întoarce împreună cu ele); și, pentru aceasta, întreabă: cine este Acesta? Iar aceia, lăsându-L înainte, răspund că [este] Domnul Cel tare și puternic în război, întru toate cele ce pururea le-a făcut și le face, și întru biruința aceasta, de acum, pentru omenire». Și altul încă zice: «De vreme ce Domnul, înălțându-Se la cer, a suit împreună și trupul cel pământesc, se mirau dar cereștile puteri, văzând trup suindu-se la cer, și întrebau de cele ce primeau: «Cine este Acesta ce vine din Edom, adică de la cele pământești, și din Vosor, adică din trup?». Iar cele ce îl aduceau și mergeau înaintea Lui zic: «Ridicați porțile, căci mare este, (…) porțile voastre nu încap pe Hristos, să se facă dar mai multe, ca, pe Cel ce vine de la pământ, să-L primească mai înalt» (La Nichita)». Iar Teodorit zice: «Și rogu-vă, nimeni să nu se minuneze [nedumerească] auzind de neștiința puterilor celor nevăzute, că n-au știut nici mai-nainte, nici nu le știu pe toate, ci numai dumnezeiasca fire are această cunoștință. Iar îngerii și arhanghelii și celelalte adunări, ale nevăzutelor puteri, știu câte pot să învețe. (…) Că nimic nu este mai nepotrivit a nu ști puterile cele de sus și taina înălțării lui Hristos, fire omenească văzând ele, iar pe Dumnezeirea, cea ascunsă într- însa, nevăzând-o. Iar, dacă de aceasta se va îndoi cineva (că adică îngerii nu știau taina înălțării), la fel: să se socotească, și aici, că așa e forma cuvântului și că cei ce întrebau nu au întrebat neștiind, ci ca, prin propovăduirea aceasta, să-i învețe pe toți, stăpânirea Celui ce Se înălța».

Nota 120 Însemnează, că dumnezeiescul Chiril al Ierusalimului zice că: «‘Ridicați căpetenii porțile voastre’ o zicea Duhul cel Sfânt, poruncind îngerilor să deschidă porțile cerului». Iar Grigorie al Nyssei zice: «Tu, rogu-te, însă vezi că de două ori zice ‘ridicați porțile’ și, cu îndoirea întrebării, îndoită dă răspunderea, și învață-te pricina: că Acela ce S-a suit, Acela este Care S-a și coborât, deci, prin cea dintâi zicere, a poruncit să se ridice porțile, ca să arate coborârea [κάθοδόν înseamnă și întoarcere] Celui Unul Născut, iar, după iconomie, ca să arate și suirea Lui, urmează aceleași glasuri și grăbește ridicarea porților, ca, Cel ce S-a coborât fără trup, Să Se înalțe cu trup (La Nichita)».[32]”

Așadar, îngerii cunoscând, mai înainte de Întrupare, această Taină, dar totuși neștiind-o, acum, la Înălțare, au aflat-o, prin Trupul zămislit în Fecioara, pe cât li se putea. Acesta este modul prin care i-a mântuit Domnul nostru Iisus Hristos (făcându-i să experieze Taina Întrupării, odată cu Înălțarea Trupului Său), de schimbabilitate și nedumerire, fiindcă, precum odinioară au ascultat necondiționat de porunca lui Dumnezeu, de a se închina Ei, acum au dorit să-I slujească Ei cu smerenie înțelegătoare.

Dar, fiindcă Trupul cu care Mântuitorul S-a înălțat și i-a luminat pe îngeri, scăpându-i de schimbabilitate și nedumerire, a fost zămislit din Fecioară, este limpede de ce mărturisim, cu toți ortodocșii, că izbăvirea îngerilor, de neștiința lor față de Taina de negrăit a Întrupării (pe care o cunoșteau încă de la început, de la ispitirea lor, dar totuși le-a fost din veac ascunsă și neștiută), li s-a făcut (ca și pământenilor) prin îndumnezeirea care se dă, de atunci, doar prin Născătoarea de Dumnezeu:

„Dar cât este de supranaturală și nespusă intimitatea […] și […] legătura […] cu Dumnezeu și Tatăl, a Mamei lui Dumnezeu Cuvântul, noi putem ști sau, mai bine zis, ni s-a dat să știm; căci, potrivit sfințitului Dionisie[33], această taină e de negrăit, prin orice cuvânt, și de necuvântat, pentru orice minte, chiar și pentru cel dintâi, dintre îngerii cei mai vechi, cât privește înțelegerea și tâlcuirea ei desăvârșită. Fiindcă Ea este partea cea mai dinăuntru a perdelei [templului], în care Arhiereul bunătăților viitoare, intrând o dată pentru totdeauna, rămâne pururea [cf. Evr 9, 11[,25-28; 10,10-12 – n.n.]] făcându-și din inima Ei jertfelnic, capabil să cuprindă și primească pe acest mare Arhiereu și Victimă [Jertfă – n.n.], adusă acolo mereu, pentru toată creația, de Arhiereul veșnic, lui Dumnezeu și Tatăl, și e primită, cu plăcere și bunăvoință, de Acesta, Care îi dă, în schimb, de aici îndumnezeirea, un dar cu adevărat corespunzător acestei ofrande, și care, umplând acel jertfelnic și întreaga Sfântă a Sfintelor, și anume Cortul, obârșie de Viață și primitor de Dumnezeu al Celui Preaînalt, iese prin perdeaua trupului Ei, mai întâi spre cei învredniciți de rangul acelui vestibul, și, prin acela, spre ceilalți.[34]”

Neștiința diavolească

Trebuie să știm că, deși se îngâmfă și se prezintă pe ei înșiși a fi atotștiutori, gnostici (ca să ne impresioneze și să ne treacă de partea lor), totuși demonii suferă de neștiință, pe care și-o sădesc permanent, prin neîncrederea în înțelesurile dumnezeiești și prin dorința de a face voile și cugetele lor (în pofida voilor și cugetelor lui Dumnezeu, Izvorul Atotștiinței, pe care neîncetat Îl părăsesc):

„Căci și diavolul, pierzînd cunoștința lui Dumnezeu, prin nerecunoștință și mîndrie, a ajuns cu necesitate neștiutor. De aceea nu poate ști de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face, ca să ne mîntuiască, și, din aceasta, învață viclenia și se silește să facă cele asemănătoare, spre pierzania noastră.

Deoarece urăște pe Dumnezeu și nu poate să se războiască cu El, se războiește cu noi, care sîntem după chipul Lui, închipuindu-și că, prin aceasta, înfrînge pe Dumnezeu. Iar pe noi ne află ascultători de voia lui, cum zice Gură de Aur: «Căci, văzînd că Dumnezeu a făcut pe Eva, spre ajutorul lui Adam, a făcut-o diavolul ajutătoare, în neascultare și cădere. A dat Dumnezeu poruncă ca, păzind-o Adam, să-și păzească amintirea unor așa de mari daruri și să mulțumească, pentru ele, Binefăcătorului. Iar diavolul a făcut ca porunca însăși să fie pricină de neascultare și de moarte. Și a ridicat împotriva Proorocilor, prooroci mincinoși; împotriva Apostolilor, apostoli mincinoși; împotriva Legii, fărădelegea; împotriva virtuții, păcatele; împotriva poruncilor, călcările; împotriva a toată dreptatea, ereziile urîciunii». Și iarăși, văzînd pe Hristos că se coboară, pentru bunătatea cea mai deplină, la sfinții ucenici și la cuvioșii Părinți, arătîndu-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe altă cale negrăită, precum a zis, a început și diavolul să arate, unora, amăgiri multe, spre pierzanie. De aceea, au scris Părinții, înzestrați cu darul deosebirii, că nu trebuie primite unele ca acestea. Căci acela se silește să amăgească și în privința aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin vreo lumină, fie prin foc, fie prin altă amăgire, în vremea somnului, sau în chip sensibil. Iar, de primim acestea, facem mintea ca, din închipuirea proprie și din neștiința cea mai de pe urmă, să-și zugrăvească niscai figuri sau culori, ca să creadă că este vreo arătare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba, adeseori, arată în vis, sau în chip sensibil și draci biruiți, zice-se, și încearcă, simplu grăind, orice meșteșugire, pentru pierderea noastră, cînd ascultăm de el.[35]”

Această neștiință a lor se adaugă la neștiința îngerească, în legătură cu Taina Întrupării. După cum am văzut, „puterile cerești […] au avut cunoștință de înomenirea Domnului”, fiindcă „proorociile, cele de dinainte de întruparea Domnului, prin îngeri s-au făcut, iar Gavriil binevestește zămislirea Fecioarei, iar, pe păstori, tot îngerii îi învață taina […] însă zămislirea Domnului este ceea ce le era de neînțeles, precum și chipul ei”[36]. Diavolii însă, deși aflaseră, la ispitirea lor, că Dumnezeu se va întrupa, și au citit și ei prorociile în legătură cu Taina Întrupării, totuși, nici măcar când a avut loc zămislirea lui Hristos nu au știut momentul cu exactitate, pândind toate fecioarele să vadă: prin care din ele se va Înomeni Dumnezeu (v. supra).

Astfel că nu au știut cu adevărat că S-a întrupat Dumnezeu-Cuvântul, până când au fost biruiți de El, ca de un Potop de foc, venit dintr-o dată, atunci când S-a Răstignit. Și demonii „mâncau, beau [hrănindu-se din viciile oamenilor – n.n.], cumpărau, vindeau [sufletele omenești – n.n.], sădeau [păcate și lepădări – n.n.], și zideau [capiști idolești și ideologii mincinoase – n.n.]” până când „a plouat din cer foc” dumnezeiesc „și i-a nimicit pe toți” (Lc 17,28-29 – tâlcuire tropologică și alegorică a pedepsirii Sodomei, în zilele lui Lot).

„Și apropiindu-se, ispititorul a zis către El: «De ești Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini». Și I-a zis: «Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: ‘Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău’»” (Mt 4,3-6).

„Când a dat voie [a îngăduit] firii, «a flămânzit» ca să dea pricină diavolului să vină la El și să se lupte cu el prin foame și așa să-l biruiască și să-l scuipe, iar biruința să ne-o dea nouă în dar. […]

A auzit tâlharul [diavol] glasul cel din Cer, dar, văzându-L că flămânzește, se îndoia: «Cum să flămânzească Fiul lui Dumnezeu?» De aceea Îl ispitește, ca să cunoască [afle]. Îl și măgulește, crezând că poate să-L amăgească, zicând: «De ești Tu Fiul lui Dumnezeu». […]

«Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu», ca și cum ar fi zis: «Eu nu cred glasului din Cer, însă Tu, de ești Fiul lui Dumnezeu, arată-mi mie». Măcar că, de era Fiul lui Dumnezeu, o, spurcatule, oare se cuvenea să Se arunce pe Sine jos? A cruzimii tale este aceasta, a-i arunca jos pe cei care se îndrăcesc, iar a lui Dumnezeu [este] a mântui!

Iar aceasta, «Te vor ridica pe mâini» (Psalm 90, 11-12), nu pentru Hristos s-a scris, ci pentru Sfinții care au trebuință de ajutorul îngeresc. Dar Hristos nu avea trebuință de acesta, Dumnezeu fiind.[37]”

„Și zicând: «Tu, Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-Te pe Tine Însuți! Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!»” (Mt 27,40).

„Și diavolul a șoptit celor ce ziceau: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe Cruce!», ca să-L ispitească să Se pogoare și să se zădărnicească mântuirea tuturora, cea prin Cruce. De aici se vede că Hristos Fiu al lui Dumnezeu este, că nu S-a supus vrăjmașului; ca și tu, să te înveți că nu se cuvine a te supune meșteșugirilor diavolului, ci pe lucrul cel bun a-l face [împlini], chiar dacă oamenii vor avea rea bănuială către [pentru] noi.[38]”

„Și I-a spus diavolul: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine». Și L-a dus în Ierusalim și L-a așezat pe aripa templului și I-a zis: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos»” (Lc 4,3-9).

„Și postește «patruzeci de zile». Și nu trece peste măsura postului lui Moise (Ieșire 24,18; Deuteronom 9,9) și a lui Ilie (3 Regi 19,8), ca, nu cumva, dintru aceasta să socotească satana că este mai mare decât acești Prooroci, și, astfel, să vină să-L bântuiască și pe El, socotind cum că și El este om. Încă [săvârșește Domnul postul la «patruzeci de zile»] și ca să nu se pară că după nălucire S-a întrupat. […]

Deci, vrăjmașul, de la lăcomia pântecelui începe a-L bântui pe EI, de la care și pe Adam [a început a-1 ispiti] (Facere 3,6). Apoi [îl bântuiește] de la iubirea de averi, arătându-I Lui toate împărățiile lumii. Însă cum I le-a arătat? Oarecare zic cum că Lui în minte I le-a pus înainte pe acestea. Iar noi socotim că nu în minte, ci simțitor I le-a arătat Lui pe acestea, după nălucire făcându-le a se arăta, și nimic închipuind Domnul în minte. Iar, a treia oară, îl bântuiește pe Domnul, de la iubirea de slavă, căci zice: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos». Și, măgulindu-L pe El, unele ca acestea bârfea, ca, măcar de măgulire amăgindu-Se, și vrând a Se arăta pe Sine a fi Fiul lui Dumnezeu, S-ar fi aruncat jos, și, așa, ar fi cunoscut diavolul Cine este El cu adevărat. Însă, vezi cum Domnul, cu cuvânt din Scriptură, îl alungă pe vrăjmașul: «Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău» (Deuteronom 6,16); căci nu se cuvine întru arătate primejdii a se arunca cineva pe sine, cercând de-i va ajuta Dumnezeu. […]

Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Dar El, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că El este Hristosul. (Luca 4,41)[39]”

„Iar ei au zis toți: «Așadar, Tu ești Fiul lui Dumnezeu?» Și El a zis către ei: «Voi ziceți că Eu sunt»” (Lc 22,70).

„Și, fiind cu cuviință ca ei să se spăimânteze, după cuvântul acesta mai mult au turbat și cu nebunie întreabă: «Așadar, Tu ești Fiul lui Dumnezeu?» Iar El, oarecum de mijloc și cu ironie, le răspunde: «Voi ziceți că Eu sunt», pentru că nu lua în seamă turbarea lor și fără de frică vorbea cu dânșii. Deci, dintru acestea este arătat că aceia care sunt nesupuși, nimic nu se folosesc dintru a li se descoperi lor cele mai tainice, ci, mai vârtos, mai multă osândă primesc. Pentru aceasta, și se cuvine a fi ascunse de către Unii ca aceștia, căci acest lucru este, cu prisosință, al iubirii de oameni.[40]”

Deși demonii au aflat, la ispitirea lor, ca și Sfinții Îngeri, despre faptul că va avea loc Taina Întrupării, asemenea lor, nu înțelegeau „zămislirea Domnului […] precum și chipul ei”, dar, în minus față de Sfinții Îngeri, nu știau nici măcar Cine este Fecioara Care L-a zămislit și nici când a avut loc Zămislirea, deoarece „Născătoarea de Dumnezeu a fost logodită încă și ca să se tăinuiască de cel rău [taina întrupării]” și, de aceea, deși au auzit prorocia: „Fecioara va avea în pântece (Isaia 7,14)”, fiindcă nu știau când va avea loc și prin Cine, „diavolul, […] [mai ales] pe fecioare le pândea. Deci, pentru ca să fie amăgit Amăgitorul, se logodește Iosif cu Pururea Fecioara [Maria], și numai chip al însoțirii se face, iară lucru [faptă] nu”.

Mai mult, din cauza neștiinței sale, deși „a auzit tâlharul [diavol] glasul cel din Cer” „zicând, «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit»” (Mt 3,17), „dar, văzându-L că flămânzește, se îndoia: «Cum să flămânzească Fiul lui Dumnezeu?»”, astfel încât „Îl ispitește, ca să cunoască” dacă este sau nu cu adevărat El. Și, deși „ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Dar El, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că El este Hristosul”, știința aceasta a lor era neclară. Oare Hristosul este Fiul lui Dumnezeu întrupat? De aceea, încerca, ispitindu-L, ca „măcar de măgulire amăgindu-Se, și vrând a Se arăta pe Sine a fi Fiul lui Dumnezeu, S-ar fi aruncat jos, și, așa, ar fi cunoscut diavolul Cine este El cu adevărat”. Mântuitorul nu S-a arătat ca Dumnezeu, ci a biruit toate ispitele, la arătare, ca un om îndumnezeit, iar nu ca un Dumnezeu Întrupat, ascunzându-Și, printr-o uimitoare și mai presus de fire smerenie, firea dumnezeiască. De aceea, demonii chiar și la Răstignirea lui Hristos mai aveau încă această îndoială, astfel încât diavolul „a șoptit celor ce ziceau: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe Cruce!»”, ca, pe de o parte, să afle dacă El era, iar, dacă era El, „să-L ispitească să Se pogoare și să se zădărnicească mântuirea tuturora, cea prin Cruce”.

Însă, Mântuitorul nu le-a făcut jocul, ci, dimpotrivă, a amăgit amăgitorul. Astfel încât, „nu trece peste măsura postului lui Moise (Ieșire 24,18; Deuteronom 9,9) și a lui Ilie (3 Regi 19,8), ca, nu cumva, dintru aceasta să socotească satana că este mai mare decât acești Prooroci, și, astfel, să vină să-L bântuiască și pe El, socotind cum că și El este om”, și, prin biruirea ispitirii diavolești, să dea putere firii omenești ca toți oamenii, dacă vor vrea, să poată să biruie pe diavoli în ispite.

De asemenea, și la Răstignire, l-a amăgit. Acest lucru ni se arată și în Psaltire (Ps 21,6):

„6. Iar Eu sunt vierme și nu om.

După Teodorit, David a zis acest cuvânt, smerindu-se și nimicnicindu-se pe sine, pentru că și David, prooroc și împărat fiind, în Cartea a II-a a împăraților, se numește pe sine câine mort, și, dacă așa se nimicnicește [și] Iisus, Cel fără de păcat, ce să mai zicem noi, păcătoșii și nevrednicii de toată nimicnicia? Zic însă oarecari, adică dumnezeiescul Dionisie Areopagitul și scoliastul său, purtătorul de Dumnezeu Maxim, că Domnul S-a numit pe Sine vierme, pentru nașterea Lui cea fără de sămânță, căci, precum viermele se naște în pământ, fără de sămânță, când vine de sus ploaie, tot astfel și Hristos S-a născut, fără sămânță, de sus venind Sfântul Duh, la Fecioara Maria; deci, pentru aceasta se numește Hristos vierme, și nu iarăși om, din pricina nașterii celei mai presus de fire, mai presus de om și pentru zămislire Sa; ori este numit vierme, fiindcă își purta trupul ca pe o amăgire [momeală] pentru draci, sub care era ascunsă undița Dumnezeirii Sale Nota 80. Căci amăgitura se face pentru pești, punându-se în undiță; deci, amăgitură S-a făcut Hristos după omenitate, pentru a prinde pe marele și gânditul chit Diavol, care înota în marea acestei vieți, ca, mâncând acest chit amăgitura, adică omorând și înghițind omenitatea lui Hristos, să se prindă de undița Dumnezeirii Lui, întru care era omenitatea, și, astfel, a crăpat și a fost omorât nesățiosul Diavol. Ori, așa cum viermele se vede pe sine nimicnicit de felul lui, însă mâncând și pierzând materia, întru care se află, așa și Hristos, era simplu la vedere, dar, după înțelegere, era pierzător al puterilor celor potrivnice ale dracilor.

Nota 80 Cuvintele dumnezeiescului Maxim sunt acestea: «Și poate că, prin vierme, însemnează și nașterea cea din Fecioară: căci, așa cum viermele nu se naște din împreunarea unuia cu altul, ci din lemn, ori din pământ, ori din altă materie, fără împreunare, tot astfel și Mântuitorul, din Sfânta Fecioară, fără sămânță S-a născut (La Nichita)». Oarecari dascăli însă zic că Domnul S-a numit pe Sine vierme – viermele fiind moale și fraged și simțitor [αἰσθητικός] la trup – pentru că trupul Domnului era foarte fraged și cu simțire – prin urmare și foarte simțitor [αἰσθητικωτατον], pentru fireasca nobilitate [sic! noblețe – n.n.] [εὐγένειαν] pe care ο avea.[41]”

De aceea, la Răstignire, Domnul nostru Iisus Hristos „nu S-a supus vrăjmașului; ca și noi, să ne învățăm că nu se cuvine a ne supune meșteșugirilor diavolului” și „lucrul cel bun a-l face [împlini]” indiferent „dacă oamenii” sau demonii „vor avea rea bănuială” despre noi. Și, deși diavolul nu a înțeles, până nu a fost biruit de moartea lui Hristos, că El este Dumnezeu-omul, totuși noi chiar din nesupunerea Lui față de vrăjmaș, înțelegem că „Hristos Fiu al lui Dumnezeu este”.

Totuși, pe lângă meșteșugul de a-l amăgi pe diavol, prin Întruparea ascunsă de el și prin Răstignire, un alt motiv pentru care Domnul nostru Iisus Hristos a ascuns de demoni Taina Întrupării, în amănuntele necunoscute de ei, este și nespusa lui iubire față de creația Sa, fiindcă „aceia care sunt nesupuși”, deci și demonii „nimic nu se folosesc dintru a li se descoperi lor cele mai tainice, ci, mai vârtos, mai multă osândă primesc. Pentru aceasta, și se cuvine a fi ascunse de către unii ca aceștia, căci acest lucru este, cu prisosință, al iubirii” lui Dumnezeu.

De aceea, nu trebuie să uităm că Domnul nostru Iisus Hristos S-a răstignit și pentru demoni, chiar dacă ei nu vor să se pocăiască și, astfel, nu pot beneficia de bunătatea lui Dumnezeu.

„Și mulți teologi socotesc că atît de bogată este răscumpărarea pe care a dat-o Hristos pentru noi, cu Patima Sa, încît ar fi de ajuns spre a mîntui încă și pe toți diavolii, de ar voi ei să se pocăiască. Și aceasta din pricină că persoana care a primit Patimile și moartea este de nemărginită cinste, și deci, dacă ar fi răbdat chiar puțină durere și numai o bătaie, aceasta era destulă canonisire pentru toate păcatele trecute ale oamenilor. Cu cît mai vîrtos a fost de ajuns așadar, ținînd seama că a pătimit atîtea și atîtea?[42]”

„Marele între părinții cei desăvîrșiți, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător și, trecînd prin ispitele diavolești, de nimic socotea meșteșugirile lor, nici nu se supăra de dînșii, ci, de multe ori, vedea cu ochii cei simțitori chiar îngeri și diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viața omenească, fiecare dintre dînșii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atît de mare și înalt era întru fapte bune, încît dosădea și batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le și depărta, aducîndu-le aminte de surparea lor, cea din cer, și de chinul ce va să fie lor, în focul cel veșnic.

Deci, s-a întîmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicînd între ei că nimeni nu îndrăznește să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dînsul; pentru că venise bătrînul în mare nepătimire și în viața cea desăvîrșită și se întărise cu Sfîntul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: «Frate Zerefere, așa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva din noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăință? Oare se poate să fie așa sau nu?» Răspuns-a celălalt: «Cine poate să știe aceasta?». Iar Zerefer i-a zis: «Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrînul care nu se teme de noi și de la dînsul să mă încredințez de aceasta?».

Celălalt a răspuns: «Mergi, dar te ferește cu dinadinsul, fiindcă bătrînul este înainte-văzător și va cunoaște ispitirea ta și nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei cîștiga dorirea». Atunci, mergînd Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om și a început a plînge și a se tîngui înaintea lui. Iar Dumnezeu, vrînd să arate cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toți cei ce aleargă la El îi primește – prin aceasta dînd chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutății, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce –, a tăinuit aceasta o vreme de bătrînul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dînsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, și i-a zis: «Ce plîngi așa, tînguindu-te din inimă, omule, sfărîmîndu-mi și al meu suflet, cu lacrimile tale cele multe?».

Iar diavolul cel viclean a răspuns: «Eu, sfinte părinte, nu sînt om, ci diavol, pentru mulțimea fărădelegilor mele». Iar bătrînul l-a întrebat: «Și ce voiești ca să-ți fac ție, frate?» Și i-a zis diavolul: «De nimic altceva nu mă rog ție, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu, cu dinadinsul, ca adică să-ți arate ție de va primi pe diavolul, întru pocăință, sau cu totul nu-i trebuiește Lui? Pentru că, de va primi pe acela, apoi și pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi». Bătrînul i-a răspuns: «Precum voiești voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar, dimineață, să vii aici, și-ți voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta».

Ducîndu-se diavolul și, sosind noaptea, și-a ridicat bătrînul cuvioasele sale mîini spre cer și s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcîndu-se la pocăință. Și, îndată, îngerul Domnului stînd înaintea lui, i-a zis: «Așa grăiește Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpînire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleșug să te ispitească». Și a zis bătrînul către înger: «De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleșugul diavolesc?»

Îngerul i-a zis: «Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greșesc; ca, adică, să nu deznădăjduiască păcătoșii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăință, știind că de către nici unul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, cînd vine la El, chiar cînd acel diavol vrăjmaș ar veni cu adevărat; drept aceea, cînd va veni la tine să te ispitească și te va întreba, să nu te smintești de el, ci să-i zici astfel: «Vezi că iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduiește a te primi și pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El».

Iar, cînd te va întreba: «Care sînt cele poruncite de El?», să-i zici că astfel grăiește Domnul Dumnezeu:

«Te știu pe tine cine ești și de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche și nu poți să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului și acum nu vei începe a face binele. Ci, deprinzîndu-te cu mîndria, cum vei putea a te smeri, cu pocăință, și a face milă?

Dar, ca să nu ai acest răspuns în ziua judecății, căci voiai să te pocăiești și nu te-a primit Dumnezeu, iată, și ție îți pune pocăință bunul și milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvîrșești trei ani, stînd la un loc, și, întorcîndu-te spre răsărit, ziua și noaptea, să strigi cu glas mare, și să zici astfel: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răutatea cea veche». Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Și iarăși, altă rugăciune: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, care sînt înșelăciunea cea întunecată»; la fel, de 100 de ori, să o zici. Și iarăși: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, urîciunea pustiirii», să o zici de 100 de ori, și astfel să strigi către Domnul, neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te ostenești sau să slăbești. Și, după ce vei săvîrși aceasta, cu gînd smerit, atunci vei fi primit în rînduiala ta cea dintîi, și te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu».

Și, de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primești întru pocăință; dar știu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca, adică, să nu se deznădăjduiască păcătoșii care voiesc să vină întru pocăință, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredința oamenii, dintr-această pricină, a nu se deznădăjdui de a lor mîntuire». Aceasta zicînd îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi, a venit diavolul și a început de departe a se tîngui, ca și cum plîngea în chip de om, și, venind la bătrînul, s-a înclinat. Bătrînul dintîi nu l-a văzut, ci în mintea sa îi zicea: «Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăților, răutate veche, șarpe prea viclean».

Apoi, sfîntul i-a zis: «M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ți-am făgăduit, și te primește întru pocăință, de vei primi cele ce prin mine îți poruncește Stăpînul și Atotputernicul». Diavolul a zis: «Și care sînt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?» Bătrînul a răspuns: «Ți-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani, nemișcat, privind spre răsărit și strigînd ziua și noaptea: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine răutatea cea veche»; zicînd aceasta de 100 de ori. Și iarăși, de 100 de ori să zici: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, urîciunea pustiirii»; și iarăși, de același număr de ori: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, înșelăciunea cea întunecată». Și, cînd le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu, în aceeași slujbă, în care ai fost și mai înainte».

Iar Zerefer, îndată lepădînd acel înșelător chip al pocăinței, a rîs tare și a zis bătrînului: «O! călugăre, eu de-aș fi voit a mă numi însumi răutatea veche, urîciunea pustiirii și înșelăciune întunecată, apoi din început aș fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; și cine zice aceasta? Pentru că eu, pînă acum, sînt minunat întru isprăvi și toți, temîndu-se, se supun mie; și oare aș putea ca eu singur să mă numesc urîciunea pustiirii sau înșelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpînesc pe cei păcătoși și ei mă iubesc; eu în inimile lor sînt și ei umblă după voia mea; iar, ca să fiu rob netrebnic și prost, prin pocăință, nu voiesc, răule bătrîn, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică, din cinstea cea mare, să mă duc într-o necinste ca aceea».

Acestea zicînd și strigînd, diavolul s-a făcut nevăzut.

Iar bătrînul, sculîndu-se la rugăciune, a mulțumit lui Dumnezeu, zicînd: «Cu adevărat ai zis Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăților, făcător de bunătăți noi nu se preface».

Acestea, fraților, nu în deșert le-am sîrguit a le spune vouă, ci ca să știți bunătatea Stăpînului și milostivirea Sa; căci, dacă este gata ca și pe diavol să-l primească, prin pocăință, apoi cu cît mai ales pe om, pentru care Și-a vărsat sîngele. Ești păcătos? Pocăiește-te; iar, de nu, apoi mai amar decît diavolii, în veci te vei chinui în gheena; nu că ai greșit, pentru că toți greșim și nimeni nu este fără de păcat, decît numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăiești și să te rogi Judecătorului, mai înainte de sfîrșitul tău; căci, precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va și trimite acolo.

De vei muri fără pocăință, slujind diavolului, în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osîndi cu dînsul, în focul cel veșnic, cel pregătit diavolului și slugilor lui; iar, dacă mai înainte de sfîrșit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului, prin pocăință și prin mărturisire, o! de cîte bunătăți te vei îndulci după sfîrșit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, și te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminați te vei sălășlui, unde este frumusețea cea negrăită a tuturor plăcuților, veselia și bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă, tuturor, a le dobîndi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.[43]”

Acest lucru este confirmat și de Sf. Cuv. Ioan Damaschinul: „Dar trebuie să se știe că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici oamenii după moarte”[44].

De unde această diferență între oameni și draci? De ce oamenii, până la moarte, se mai pot păcătui, chiar dacă sunt eretici sau cei mai mari păcătoși, pe când demonii nu se mai pocăi, nici măcar până la sfârșitul lumii? Ne explică Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului:

„ÎNTREBAREA 51 – Pentru ce s-a dat pocăință și îndreptare numai oamenilor, iar dracilor nu?

Firea cea gânditoare a îngerilor căzând, adică dracii, nu au îndreptare, pentru că n-au căzut din înșelăciune sau cu amăgirea cuiva, nici pentru că n-au cunoscut binele, ci de la sine, pentru mândria lor, și într-aceasta pururea se și află și merg spre mai rău. Și, Dumnezeu fiind iubitor de bine, nu i-ar fi părăsit, dacă ar fi fost cu putință să se pocăiască și dacă ar fi fost cu dreptate. Aceasta dar nu se poate și, cei ce zic că [se – n.n.] poate, se batjocoresc de draci, pentru că au să mărturisească sfârșitul muncilor, ca Origen, sau să hulească pe Dumnezeu.

Deci, dar, dracii nu se vor mai scula, pentru că au căzut făcând rău de voie, și pentru că n-au avut trup, ca să le dea pricină a cădea, ci au căzut numai din voia lor; și iarăși, pentru că n-au avut vreo nevoie, fiindcă sunt fără de materie și n-au trebuință de nimic. Noi însă, avem trebuință și ne-am înșelat de draci, și ne-am amăgit cu dulceața hranei, ca cei ce avem trebuință a ne hrăni. Și, de când ne-am osândit a muri, ne trebuie mai mult ajutor, ca cei ce greșim mai mult, și pentru frica morții, precum zice și dumnezeiescul Pavel: «Și să-i izbăvească pe aceștia câți cu frica morții, în toată vremea, erau supuși robiei» (Evr 2,15). Și iarăși: «Căci nu oarecând a luat din îngeri, ci din sămânța lui Avraam a luat» (Evr 2,16). Drept aceea, aici ne-a dăruit Dumnezeu pocăința nouă, iar nu îngerilor, căci acolo nu este pocăință, ci răsplătirea faptelor, căci vremea aceasta este a lucrării, iar cea viitoare, a răsplătirii.[45]”

Și Sf. Cuv. Nil Cavsocalivitul, Izvorâtorul de Mir, pe când se afla deja de 123-164 ani în Rai, spune:

„Deci a vrut Luceafărul să ia frumusețea strălucirii și înălțimea Dumnezeirii și cinstea lui Dumnezeu. Și a vrut să pună scaunul său mai presus de scaunul lui Dumnezeu. Și, cum a gândit aceasta, îndată s-a tulburat cerul și s-au deschis ușile lui și s-au surpat Luceafărul, cu blestematul lui scaun, unde ședea el împreună cu toată molipsita lui ceată, și câți s-au plecat gândului lui, celui împotrivitor lui Dumnezeu.

Tot numărul celor căzuți, cu luceafărul împreună, este de 33 milioane de mii și zece zecimi mii de mii. Și pe păcătoși îi ispitește tot întreg acest număr de draci. Asemenea, și cu cei drepți se luptă 33 de milioane de mii. […]

Precum Luceafărul, dintru aceste trei slave, adică iscodirea, vicleșugul și nesupunerea, s-a nălucit cu întocmai Dumnezeirea și s-a gătit pe sine să se înalțe și să se suie mai presus de ceruri, și numai cât a gândit un necurat și spurcat gând ca acela, numaidecât s-a surpat, împreună cu toți următorii lui. Atunci, de nu ar fi stat credincioasă sluga lui Dumnezeu Mihail și de nu ar fi strigat, cu puternic glas, gânditoare vorba lui: «Să stăm bine, să stăm cu frica lui Dumnezeu!», ce era să urmeze cu îngereștile Puteri ale Cerului? Numai Unul Dumnezeu știa. Cu toate că Dumnezeu a făcut și face, dintru ce nu este, ca să fie, și puternic este să facă, cu Cuvântul Lui și cu Sfântul Lui Duh, mulțimi de îngeri și mii de lumi. Însă, îndată cu glasul lui Mihail, a stat în surpăturile iadului, dimpreună cu ceata lui cea urgisită, adică în veelzevul, care este iadul. Că aceste trei, Luceafărul, veelzevul și iadul, un gând au și o numire.

Pentru aceea și omul trei vrăjmași are: necredința, necurăția și deznădăjduirea.[46]”

Scopul tuturor scopurilor: Taina Întrupării. De ce n-ar fi fost arătată, de Bunul Dumnezeu, încă de la început, ca să ne pregătească pentru Ea?

Scopul tuturor scopurilor este Maica Domnului și Întruparea, care, deși nici acum nu se poate cunoaște, până la capăt, și niciodată nu se va putea, fiind și Taină, și nemărginită, totuși a fost făcută cunoscută, încă de la început.

„1. […] Dacă, presupunând ipotetic […] toți oamenii și celelalte creaturi ar fi devenit rele, singură Doamna Născătoare de Dumnezeu ar fi fost de ajuns să mulțumească pe Dumnezeu? și 2. […] toată lumea inteligibilă și sensibilă [spirituală și materială] s-a făcut pentru acest scop […], și anume pentru Doamna Născătoare de Dumnezeu, și iarăși, Doamna Născătoare de Dumnezeu s-a făcut pentru Domnul nostru Iisus Hristos? […]

La punctul 1. răspund […] că această opinie o relatează explicit acel mare teolog Grigorie Palama al Tesalonicului; dar, pentru că nu am cartea aceea, în care se cuprinde această opinie, ca să o expun aici, de aceea expun o altă zicere a acestui sfânt, în care se cuprinde implicit această opinie. Spune așadar acela, în Cuvântarea la parabola Evangheliei care cheamă la nuntă [Omilia 41] cuvânt de cuvânt acestea: «Cine spune că nu trebuiau să fie făcuți de Dumnezeu cei ce urmează să fie pedepsiți, spune că nu trebuie să fie făcuți de Dumnezeu nici cei ce se mântuiesc, nici în general o natură rațională și liberă. Iar, dacă toate celelalte s-au făcut pentru natura rațională, atunci aceasta vrea să spună de-a dreptul că Dumnezeu nu trebuie să fie creator. Vedeți cât de mare e absurditatea? Dar, dat fiind că a fost creată de Dumnezeu o natură rațională și liberă, iar, prin înclinarea și folosirea diferită a libertății, unii se vor face răi, iar alții buni, ce se cuvenea atunci, pentru Cel cu adevărat Bun: să nu-i aducă la creație pe cei buni, din pricina celor ce vor fi răi? Dar cine ar putea gândi ceva mai nedrept? Căci, și de-ar fi fost să fie doar un singur om bun, tot n-ar fi fost drept să renunțe la creație, ‘fiindcă e mai bun unul singur, care face voia lui Dumnezeu, decât zeci de mii de nelegiuiți’ (Sir 16, 3) [sic! parafrazare după Sir 16,4 – n.n.].»[47]”

Tot așa, având în vedere că făptura rațională și liberă are ca hrană cunoașterea, chiar dacă numai un singur înger s-ar fi întărit în fericire și negreșelnicie, și toți ceilalți îngeri s-ar fi prefăcut în demoni, prin aflarea inițială a Tainei Întrupării, tot nu ar fi fost drept să renunțe Dumnezeu la descoperirea acestei Taine, „fiindcă e mai bun unul singur, care face voia lui Dumnezeu, decât zeci de mii de nelegiuiți”.

„Acum, dacă și creația unuia singur, din cei luați la întâmplare și care se mântuiesc pur și simplu, va fi preferată de bunul Dumnezeu creației tuturor celorlalți îngeri și oameni, care ajung răi și pierduți, precum spune sfântul acesta, ceea ce e același lucru cu a spune: dacă și numai unul singur, din cei ce se mântuiesc pur și simplu, ar fi de ajuns să-L mulțumească pe Dumnezeu [mai mult – n.n.] decât toți ceilalți care vor pieri, atunci, cu cât mai mult și incomparabil, ar fi de ajuns să-L mulțumească pe Dumnezeu singură Doamna Născătoare de Dumnezeu, care, prin sfințenia ei incomparabilă, întrece, incomparabil, toți îngerii și oamenii ce se mântuiesc, decât toți îngerii și oamenii care, prin ipoteză, se vor face răi și vor pieri?[48]”

Cu atât mai mult este importantă cunoașterea Tainei Întrupării, cu cât prin ea se propovăduiește Maica Domnului, care „prin sfințenia ei incomparabilă, întrece, incomparabil, toți îngerii și oamenii ce se mântuiesc, decât toți îngerii și oamenii care, prin ipoteză, se vor face răi și vor pieri” cunoscând această Taină, dar nevrând să se supună Ei?

„La punctul 2. răspund că nu numai toată lumea inteligibilă și sensibilă s-a făcut pentru acest scop, adică pentru Doamna Născătoare de Dumnezeu, iar Doamna Născătoare de Dumnezeu s-a făcut pentru Domnul nostru Iisus Hristos, cum arată aceasta, clar și limpede, înțeleptul și preateologicul Iosif Vryenios [sic! Iosif Vrienie – n.n.], care zice, cuvânt de cuvânt, așa: «Și, ca să vorbesc concentrat, tot țelul/sfârșitul […] scopul lumii acesteia, al tuturor elementelor și speciilor întregii creații, și al întregului gen uman și al tuturor semințiilor lui, al tuturor veacurilor și al tuturor vremurilor este, pe de o parte, Floarea: Doamna Născătoare de Dumnezeu, iar, pe de altă parte, preafrumosul ei Rod (zic aceasta după umanitate): Fiul ei Unul-Născut» (Cuvântarea 2 la Buna Vestire, vol. 2, p. 143). Nu răspund însă zicând numai aceasta, ci, pe lângă acestea, spun că toată lumea inteligibilă și sensibilă a fost preștiută și prehotărâtă/predestinată din veac pentru acest țel. De unde se vede aceasta? Din cele ce se vor spune în continuare. Fiindcă dumnezeieștile Scripturi dau mărturie că taina Economiei [sic! Iconomiei – n.n.] în trup a lui Dumnezeu Cuvântul [adică Taina Întrupării – n.n.] e «începutul tuturor căilor Domnului», că ea e «prima dintre toate creaturile» și că a fost prehotărâtă/predestinată înaintea prehotărârii/predestinării tuturor celor mântuiți; iar zicerile Scripturilor, prin care se dă mărturie de acestea, sunt: «Domnul m-a zidit/creat început al căilor Lui, spre lucrurile Lui»; «înainte de veac m-a întemeiat pe mine» [Pr 8, 22. 23] [sic! Pilde 8,22-23 – n.n.]; «Care este Chip [Icoană] al Dumnezeului nevăzut, întâi-născut din toată zidirea/creația» [Col 1, 15] (vezi că nu a spus aici simplu din «zidirea/creația», ci din «toată zidirea/creația», adică și cea inteligibilă, și cea sensibilă); și: «Pe cei pe care i-a preștiut, pe aceștia i-a și prehotărât/predestinat să fie conformi chipului/icoanei Fiului Său, ca El să fie întâi-născut, între mulți frați» [Rm 8, 29].

Cu dumnezeieștile Scripturi conglăsuiesc și mulți din dumnezeieștii Părinți care, tâlcuind zicerile de mai sus («Domnul m-a zidit/creat…» și «întâi-născut din toată zidirea/creația»), spun că acestea se înțeleg despre Iisus Hristos, nu după divinitate – fiindcă, întrucât este Dumnezeu, ca Unul consubstanțial și coetern cu Tatăl, nici nu a fost zidit/creat de Dumnezeu, nici nu e cea dintâi dintre zidiri/creații, cum blasfemia Arie –, ci se înțelege după umanitatea Lui, pe care Dumnezeu a preștiut-o, înaintea oricărui alt lucru, ca început al hotărârilor Lui dumnezeiești și veșnice, drept cea dintâi dintre toate făpturile Lui; Părinții aceștia sunt Marele Atanasie, Contra arienilor (cărțile III și IV), Chiril al Alexandriei, Tezaurele (IV, 4, 6 și 8) și dumnezeiescul Augustin, Despre Treime (cartea I). […]

Zice însă și purtătorul de Dumnezeu Maxim, despre dumnezeiasca întrupare, în cel de-al 60-lea răspuns, la aporiile biblice ale lui Talasie: «Aceasta este taina cea mare și ascunsă, acesta e țelul/sfârșitul fericit, pentru care s-au alcătuit toate, acesta e scopul dumnezeiesc, gândit înainte de începutul ființelor, pe care, definindu-l, spunem că este un țel/sfârșit, gândit mai dinainte, pentru care sunt toate, iar el pentru nimic. Spre acest țel/sfârșit, privind, a adus Dumnezeu la existență ființele tuturor celor ce sunt. Acesta este capătul proniei și al celor proniate, potrivit căruia, la Dumnezeu, este recapitularea tuturor celor făcute de El. Aceasta este taina, care circumscrie toate veacurile și arată sfatul cel mare al lui Dumnezeu, sfatul suprainfinit și care preexistă, de infinite ori infinit, înaintea veacurilor, sfat al cărui Vestitor/înger s-a făcut însuși Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-Se om, după ființă, și, dacă ne este îngăduit a zice, făcând descoperit însuși adâncul cel mai lăuntric/intim al Bunătății Tatălui și, arătând în El, țelul/sfârșitul, pentru care și-au luat, cu înțelepciune, începutul existenței celei făcute.»

Auzi cum, pentru această taină, au fost preștiute, prehotărâte/predestinate și s-au făcut toate, iar ea n-a fost preștiută, prehotărâtă/predestinată și nici nu s-a făcut pentru vreun țel/sfârșit?

Aproape aceleași lucruri, cu purtătorul de Dumnezeu Maxim, le teologhisește și marele Grigorie [Palama] al Tesalonicului care, în Cuvântarea la Lumini [Botez] [Omilia 60], zice cuvânt de cuvânt acestea: «Spunând Tatăl, despre Cel ce se boteza după trup: ‘Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru Care am avut bunăplăcere [sic! ευδοκησα = am binevoit – n.n.]’ [Mt 3, 17], a arătat că toate celelalte făcute prin profeți, legiuirile, făgăduințele, înfierile erau nedesăvârșite și nu s-au spus și săvârșit potrivit voinței inițiale a lui Dumnezeu, ci priveau spre sfârșitul de acum, ba, chiar și acelea, au fost desăvârșite, prin ceea ce s-a săvârșit acum. Și ce vorbesc de legiuirile prin profeți, de făgăduințe și înfieri? Chiar și întemeierea dintru început a lumii, privea spre Acesta, adică spre Cel care, ca Fiu al Omului, se boteza jos, iar, de sus, era mărturisit drept singurul Fiu iubit al lui Dumnezeu, pentru Care și prin Care sunt toate, după cum spune Apostolul [1 Co 8, 6] [sic! ‘prin Care sunt toate și noi prin El’ – n.n.]. Așadar, și aducerea la existență, dintru început, a omului plăsmuit, după chipul lui Dumnezeu, s-a făcut pentru El, ca să poată cuprinde cândva Arhetipul său. Și legea dată de Dumnezeu, în rai, era tot pentru El; căci nu l-ar fi pus, Cel ce l-a pus acolo, dacă era să rămână cu totul nedesăvârșit. Și, aproape toate cele zise și făcute de Dumnezeu, și care vin după El, s-au făcut pentru El. De nu va zice cineva, bine, că și toate cele mai presus de lume, adică naturile și ordinele îngerești și rânduielile de acolo tind, de la bun început, spre acest țel/sfârșit: economia [sic! iconomia – n.n.] divino-umană [teandrică], căreia i-au slujit, de la început și până la sfârșit. Căci ‘bunăplăcere’ [sic! bunăvoința – n.n.] [eudokia] este aici voia lui Dumnezeu inițială, bună și desăvârșită, iar Acesta este Singurul ‘întru care a avut bunăplăcere’ [sic! a binevoit – n.n.], se odihnește și își găsește plăcerea în chip desăvârșit Tatăl: Sfetnicul Lui minunat, îngerul Sfatului Său celui mare, Care-l aude și grăiește de la însuși Tatăl Său, și dăruiește, celor ce-l ascultă, viață.»

Auzi deci că de aceea l-a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său/icoana Sa, ca să poată cuprinde Arhetipul său, prin întrupare? De aceea, l-a creat Dumnezeu pe om, ca inel de legătură, al lumii inteligibile și sensibile, ca recapitulare și epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca, unindu-se cu El, să Se unească cu toate creaturile și să recapituleze, în Hristos, cele cerești și cele pământești, cum zice Pavel [Ef 1, 10], iar Creator și creatură să devină una, potrivit ipostasei, după cum zice și purtătorul de Dumnezeu Maxim.[49]”

Dacă „toată lumea inteligibilă și sensibilă a fost preștiută și prehotărâtă/predestinată din veac pentru acest țel”, iar „dumnezeieștile Scripturi dau mărturie că taina Economiei [sic! Iconomiei – n.n.] în trup, a lui Dumnezeu Cuvântul [adică Taina Întrupării – n.n.], e «începutul tuturor căilor Domnului», […] că a fost prehotărâtă […] înaintea prehotărârii […] tuturor celor mântuiți”, chiar mai înainte de zămislirea lui Hristos, este evident și că Dumnezeu ne-a descoperit-o, prin aceleași dumnezeiești Scripturi, tuturor, îngeri și oameni, și mai înainte de nașterea Maicii Domnului, chiar dacă a făcut-o deplin doar „sfatul cel mare al lui Dumnezeu”, adică Însăși Taina Întrupării, „sfat al cărui Vestitor/înger s-a făcut însuși Cuvântul lui Dumnezeu”, de abia când El „S-a făcut om, după ființă”.

Iar dacă „spre acest țel […], privind, a adus Dumnezeu la existență ființele tuturor celor ce sunt” și „este capătul proniei și al celor proniate” și „este taina care circumscrie toate veacurile”, fiind „sfatul cel mare al lui Dumnezeu, sfatul suprainfinit și care preexistă de infinite ori infinit înaintea veacurilor”, este evident că a fost și mai înainte de era noastră (care a început de abia la plinirea vremii, după zămislirea Domnului nostru Iisus Hristos, din Maica Sa). De aceea, nu numai „toate celelalte făcute prin profeți, legiuirile, făgăduințele, înfierile” deci lucrurile făcute de Dumnezeu mai înainte de Întrupare, „priveau spre sfârșitul de acum” învățându-ne pe toți, îngeri și oameni, despre el „ba[…] chiar și întemeierea dintru început a lumii, privea spre Acesta” prin Care S-a împlinit Taina Întrupării, astfel încât „aproape toate cele zise și făcute de Dumnezeu, și care vin după El, s-au făcut pentru El. De nu va zice cineva, bine, că și toate cele mai presus de lume, adică naturile și ordinele îngerești și rânduielile de acolo tind, de la bun început, spre acest țel […]: economia [sic! iconomia – n.n.] divino-umană [teandrică], căreia i-au slujit, de la început și până la sfârșit”. Dar cum să slujească Sfinții Îngeri, care sunt minți pure, fără trup senzual, altfel decât prin cunoașterea, contemplarea și vestirea Tainei, chiar dacă doar așa cum puteau ei, când încă nu o cunoșteau în mod deplin, doar pentru a-i pregăti pe toți pentru ca, prin ea, să-și împlinească menirea?

Fiindcă menirea omului este „ca să poată cuprinde Arhetipul său, prin întrupare” și, „de aceea, l-a creat Dumnezeu […] ca inel de legătură, al lumii inteligibile și sensibile, ca recapitulare și epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca, unindu-se cu El, să Se unească cu toate creaturile și să recapituleze, în Hristos, cele cerești și cele pământești”.

Este evident că, dacă însăși creația și pronierea s-au făcut pentru împlinirea Tainei Întrupării, iar creația este și inteligibilă, nu numai sensibilă, întreaga ei pregătire s-a făcut pentru Taina Întrupării, inclusiv într-un mod înțelegător. Ar fi și absurd ca Dumnezeu să pregătească creația inteligibilă pentru un scop, dar numai într-un mod sensibil, adică fără a-i da posibilitatea și a-i cultiva cunoașterea, pe măsura fiecărei etape în parte, a acelui scop. Iar scopul tuturor scopurilor este Întruparea.

Lucrul acesta nu s-a făcut numai în legătură cu oamenii și pentru mântuirea lor, ci și cu îngerii, direct interesați, atât pentru propria lor mântuire (adică dobândirea neschimbabilității din bine) care a putut avea loc doar prin Întrupare, cât și pentru a se face mai încăpători de luminarea dumnezeiască specială, care le-a putut veni doar prin Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu, făcut Om.

„Și las aici deoparte faptul că și ordinele îngerilor aveau nevoie de Economia [sic! Iconomia – n.n.] în trup, nu numai ca, prin ea, să-și primească neschimbabilitatea, fiindcă, după părerea multor teologi[50], înainte de aceasta încă nu o aveau, ci și ca prin aceasta să se facă încă și mai încăpători și să se bucure în consecință de luminările și tainele tearhice. De aceea, zicea înțeleptul Teodoret că, după întrupare, îngerii văd pe Dumnezeu nu în asemănarea slavei, ca mai înainte, ci în acoperământul viu și adevărat al trupului, și, de aceea, Pavel a spus că Hristos (după umanitate) e «cap peste toate» [Ef 1, 22]; sau, cum scrie dumnezeiescul Ieronim: «cap peste întreaga Biserică, a îngerilor și a oamenilor». Iar Dionisie Areopagitul spune, despre îngeri, acestea: «învrednicindu-se, deopotrivă, de comuniunea lui Iisus, ei nu-și mai imprimă asemănarea teurgică, ca o formă în asemănări sfinte plăsmuite, ci se apropie de El, cu adevărat, într-o împărtășire primă a cunoașterii luminilor Lui teurgice» (Despre ierarhiile cerești, cap. 7). Zice și Sfântul Isaac: «înainte de venirea în trup a lui Hristos, nu le era cu putință [îngerilor] să intre, după putere, la aceste taine, dar, de când s-a întrupat Cuvântul, li s-a deschis ușa în Iisus» (Cuvântul 84).

Încă și sfințitul propovăduitor [Ilie] Miniat spune foarte limpede aceasta, în Cuvântarea la Duminica dinaintea Nașterii lui Hristos: «Taina cea mare a Economiei [sic! Iconomiei – n.n.] în trup, așa cum este opera cea mai sublimă, nobilă și desăvârșită, a înțelepciunii și puterii creatoare dumnezeiești, așa a fost premeditată și preștiută, mai înainte de orice altceva, de mintea lui Dumnezeu, care poartă toate. Înainte de a prehotărî […] creația, fie a îngerilor, fie a oamenilor, fie a oricărei alte creaturi, Dumnezeu a prehotărât […], în sfatul Lui cel veșnic, întruparea Cuvântului dumnezeiesc. De aceea, în dumnezeieștile Scripturi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu se numește «început al căilor Domnului» [Pr 8, 22] iar însuși Cuvântul dumnezeiesc întrupat e numit «întâi-născut din toată zidirea» [Col 1, 15].»[51]”

Dacă „însuși Cuvântul dumnezeiesc întrupat e numit «întâi-născut din toată zidirea» [Col 1, 15]” înseamnă că toată zidirea, imediat de la zămislirea ei, L-a avut pe acesta ca model gândit, după care și pentru care a fost zidită, deci, într-o oarecare măsură, L-a cunoscut ca Dumnezeu Întrupat, deci, a cunoscut și Taina Întrupării.

„Iar, în continuare, grăind cele ce le-am spus mai sus, adaugă: «După cuviință, înaintea tuturor lucrurilor Lui, a fost prehotărâtă […] Economia [sic! Iconomia – n.n.] în trup, pentru că, zic sfinții teologi, cel mai mult, dintre toate lucrurile lui Dumnezeu, aduce slavă lui Dumnezeu Economia [sic! Iconomia – n.n.] în trup. Toți oamenii împreună, toți îngerii laolaltă nu ajung să dea atâta slavă lui Dumnezeu, cât îi dă singur Dumnezeul-om, Cuvântul întrupat, Care, vorbind despre aceasta cu Tatăl Său Cel fără de început, zice: «Eu Te-am preaslăvit pe pământ» [In 17, 4].» Iar dacă, după acest înțelept dascăl, taina întrupării a fost preștiută și prehotărâtă, înainte de orice altă creatură, urmează că ea este țelul pentru care au fost preștiute și prehotărâte […] toate creaturile, ca unele preștiute și prehotărâte […] după acela. […]

Apoi taina Economiei [sic! Iconomiei – n.n.] în trup este denumită, de Isaia, «sfatul cel vechi» al lui Dumnezeu, căci zice: «Doamne, Dumnezeule, te voi slăvi, voi cânta numele Tău, că ai făcut lucruri minunate, sfat vechi și adevărat [sic! sfatul cel din început adevărat – B,1914 – n.n.]» [Is 25, 1]. Se numește «vechi» ca unul originar și prim, între toate celelalte sfaturi ale lui Dumnezeu; iar, dacă ar fi fost un alt sfat preștiut înaintea acestuia, n-ar mai fi fost numit vechi, ci mai degrabă «mai nou» și «următor».[52]”

Întruparea fiind cea mai cuprinzătoare slavoslovire a lui Dumnezeu Cel necuprins, și „sfatul cel din început adevărat”, este limpede că și îngerii, care au ca datorii principale slavoslovirea lui Dumnezeu și vestirea sfaturilor Lui adevărate, chiar dacă nu au putut să o facă, nici pe departe, ca Însuși „Dumnezeul-om, Cuvântul întrupat”, totuși, au contribuit și ei în parte, ajutați tocmai de arătarea care li s-a făcut, încă de la început, în legătură cu Taina Întrupării pe care au și vestit-o oamenilor, prin Sfinții Proroci și prin Sfânta Scriptură, pe cât puteau, în funcție de context și de capacitatea lor, de atunci, de a înțelege, numită „neștiință”, mai înainte de a li se arăta, în mod deplin, prin Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria.

Dar nu este aceasta, oare, realitatea oricărei Taine luminoase, dumnezeiești? Pe cât o cunoaștem mai mult, nu tot pe atât mai mult ne dăm seama de neștiința noastră? Astfel că, dacă „Taina” Întrupării a fost „din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, și „celor de pe pământ s-a arătat”, dar și celor din cer, cu adevărat, prin Născătoarea de Dumnezeu, noi, toate făpturile, cunoscând-o acum deplin prin Ea,  ne-a devenit, pe măsura cunoașterii, pe deplin neștiută, având, tocmai prin Ea, fiindcă Ea este Taina deplinei Smerenii a lui Dumnezeu-Cuvântul, revelația desăvârșită a smereniei neștiinței noastre și a cunoștinței mai presus de cunoaștere a lui Dumnezeu.

Doar înnoirea firilor ne poate arată minunea cea mare și mai presus de fire a Întrupării, adică a înnoirii neschimbătoarei firi dumnezeiești

Totuși, ne-am putea întreba, dacă e atât de importantă această Taină a Întrupării, pentru mântuirea tuturor, de ce Bunul Dumnezeu nu ne-a făcut-o cunoscută deplin, încă de la început, ci a lăsat-o „din veac ascunsă”?

Asta pentru că ni s-a arătat pe cât puteam să o înțelegem, dar totuși, până la înnoirea noastră nu am fi putut să o știm mai mult, fiindcă Ea este lucrul cel mai uimitor din toate, minunea cea  mai mare, tocmai Înnoirea lui Dumnezeu, Cel întotdeauna neschimbat.

„Și pentru că dușmanul amăgește pe om cu nădejdea Dumnezeirii (Facerea III, 5), acum este amăgit, căci Domnul s-a îmbrăcat cu haina trupului și arată, în același timp, bunătatea, înțelepciunea, dreptatea și puterea lui Dumnezeu:

  • Bunătatea, pentru că n-a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Lui, ci s-a îndurat de cel căzut și i-a întins mâna;
  • Dreptatea [și puterea – n.n.], pentru că omul fiind biruit, nu îngăduie ca altcineva, decât omul, să învingă pe tiran și nici nu răpește cu forța pe om, de la moarte, ci, pe acela pe care, altă dată, moartea îl subjugase prin păcat, pe acesta, cel bun și cel drept l-a făcut iarăși biruitor și a mântuit, pe cel asemenea prin unul asemenea, lucru ce părea cu neputință;
  • Înțelepciunea, pentru că a găsit dezlegarea cea mai potrivită a acestui lucru imposibil.

Căci, prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, cel care este în sânul lui Dumnezeu și al Tatălui (Ioan I, 18), cel deoființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh, cel mai înainte de veci, cel fără de început, cel care era dintru început și era cu Dumnezeu și cu Tatăl și era Dumnezeu (Ioan I, 1-2) și există în chipul lui Dumnezeu (Filipeni II, 6), se pogoară aplecând cerurile, adică, smerind fără să smerească înălțimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui, printr-o pogorâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Și, fiind Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate, din toate noutățile, singurul nou sub soare (Eclesiastul I, 9-10), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare, decât ca Dumnezeu să se facă om? Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare trup (Ioan I, 14), din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta, Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Și singurul iubitor de oameni se face mijlocitor, între om și Dumnezeu (I Timotei II, 5), fiind zămislit, în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească (Ioan I, 13) sau din naștere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri, a lui Adam. Și se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuire.[53]”

Prin Întrupare, Dumnezeu-Cuvântul, arătându-Și deplina bunătate, înțelepciune, dreptate și putere dumnezeiască, arătând înnoirea adevărată a firilor și ascultând, ca făptură rațională, de Dumnezeu Tatăl, a vindecat neascultarea îngerească și omenească, de la începuturile firilor raționale create, de când li s-a descoperit Taina Înnoirii sau a Întrupării, dar pe care nu au vrut să o primească nici îngerii, nici oamenii (atunci când Dumnezeu Cuvântul grăia cu ei, față către față, ca un om, nefiind încă om, iar ei s-au ascuns de El – Fac 3,8), astfel, firile create învechindu-se.

Odată cu Întruparea se produce cea mai mare minune, „singurul nou sub soare”: Dumnezeu Cel neschimbat, Cel mai presus de toată starea, deci și de orice noutate, Cel mai presus de orice alterare, deci și învechire, se înnoiește.

„Și iarăși, se înnoiesc firile, întrucît cea dumnezeiască suportă, de bunăvoie, din pricina bunătății și a iubirii de oameni nemăsurate, în chip mai presus de fire, nașterea trupească, iar a noastră pregătește, în chip minunat, Dumnezeului întrupat, după o lege străină, deosebită de fire, un trup fără sămînță, însuflețit rațional, întru toate ca al nostru și asemenea nouă, afară de păcat; și, ceea ce-i și mai minunat, fără să se știrbească, întru nimic, prin naștere, legea fecioriei celei ce i-a fost Maică. Căci, înnoirea constă, propriu-zis, nu numai în faptul că S-a născut, după trup și în timp, Dumnezeu Cuvîntul, Care Se născuse, fără de început, în chip negrăit, din Dumnezeu și Tatăl, ci și în faptul că firea noastră I-a dat un trup, fără de sămînță, și că e născut de o fecioară, fără stricăciune338. Căci, fiecare din aceste laturi, făcînd vădită înnoirea, ascunde cu totul și face vădită totodată, rațiunea negrăită și necunoscută, după care s-a făcut o ascunde, prin modul mai presus de fire și cunoaștere, în care s-a împlinit și o face vădită, prin rațiunea credinței, prin care pot să fie sesizate toate cele mai presus de fire și de cunoaștere.[54]”

Această înnoire, prin care firea „dumnezeiască suportă […], în chip mai  presus de fire, nașterea trupească”, având o „rațiune negrăită și necunoscută”, se împlinește printr-un „mod mai presus de fire și cunoaștere”, astfel încât se ascunde de rațiunea cunoașterii, dar se face cunoscută „prin rațiunea credinței, prin care pot să fie sesizate toate cele mai presus de fire și de cunoaștere”.

Așadar, arătarea Tainei Întrupării, era ascunsă din veac și neștiută rațiunii îngerești și omenești, fiindcă nu se putea vădi doar printr-o informare a îngerilor și a oamenilor, ci trebuia ca fiecare din ei să o experieze, printr-o credință concretă, nu teoretică, adică prin propria înnoire, care nu a putut exista până la Întrupare, împlinită prin Născătoarea de Dumnezeu, dar care a cuprins, prin înnoirea Ei, întreaga creație.

„Tîlcuire duhovnicească a cuvintelor: «Se înnoiesc firile și Dumnezeu Se face om» (Cuv. la Sfînta Lumină, cap. 13, P.G. 36, 348).

Sfinții […] spun că în subzistența tuturor celor create se disting cinci împărțiri.

  • Cea dintîi din acestea, spun că e cea care deosebește firea creată, în general, care a primit existența prin facere, de firea necreată. Căci spun că Dumnezeu a făcut, din bunătate, strălucitoarea ordine a tuturor lucrurilor; de aceea, nu-i este acesteia, de la sine vădit, ce și cum este. Această neștiință, care distinge pe creatură de Dumnezeu, o consideră semnul deosebirii [dacă nicio făptură creată nu poate ști, de la sine vădit, ce și cum este nimic, cu atât mai mult nu poate cunoaște Taina tuturor Tainelor: Întruparea. Dar, spre deosebire de alte lucruri, pe care le poate afla de la Dumnezeu, prin revelație, Întruparea nu o poate înțelege nici prin revelație, ci numai prin revelația însoțită de înnoirea proprie, care se poate face numai în urma Întrupării: v. infra – n.n.]. Dar, ce este aceea ce distinge acestea întreolaltă, în chip natural, încît niciodată nu primesc unirea, într-o ființă, neputînd primi una și aceeași rațiune, au lăsat-o nespusă.
  • A doua deosebire, e cea prin care toată firea, care a luat existență de la Dumnezeu, se deosebește, în inteligibilă și în sensibilă.
  • A treia, e cea prin care firea sensibilă se împarte, în cer și pămînt.
  • A patra, e cea prin care pămîntul se împarte, în rai și lumea locuită.
  • Și a cincea, e cea prin care omul, care e peste toate, ca un laborator ce ține și leagă toate la un loc, și mijlocește, prin sine, în chip natural, între toate extremitățile tuturor împărțirilor, fiind introdus, între făpturi, prin facerea din bunătate, se împarte, în bărbat și femeie.

Căci el are, în chip natural, prin însușirea părților sale, de a fi în relație cu toate extremitățile, puterea de unire, prin mijlocirile între toate extremitățile. Prin această putere, completîndu-se modul creării, prin cauză, a celor împărțite, omul avea să facă arătată, prin sine, marea taină a țintei dumnezeiești: unirea armonioasă a extremităților din făpturi, între ele, unire ce înaintează, în sus și pe rînd, de la cele imediate, la cele mai îndepărtate și de la cele mai de jos, la cele mai înalte, sfîrșindu-se în Dumnezeu.

Pentru aceasta a introdus, între făpturi, ca cel din urmă, pe om, ca o legătură naturală, ce mijlocește, prin părțile sale, între extremitățile universului și aduce, în sine, la unitate, cele despărțite, după fire, printr-o mare distanță. Aceasta, pentru ca omul, prin unirea, prin care toate le adună la Dumnezeu, ca la cauzatorul lor, începînd de la despărțirea sa, de mai înainte, și înaintînd, apoi, prin cele de la mijloc, pe rînd și treptat, să ia, în Dumnezeu, în Care nu e împărțire, prin unirea cu El, sfîrșitul urcușului înalt, săvîrșit prin toate.

  • Aceasta o face întrucît scutură, mai întîi, cu totul de la fire, prin afecțiunea atotnepătimașă față de virtutea dumnezeiască, însușirea de bărbat și femeie, care, după rațiunea de mai înainte (κατὰ τὸν προηγουμένον λόγον), nu era legată de planul lui Dumnezeu, cu privire la nașterea omului. Prin aceasta se arată și se face, potrivit cu intenția dumnezeiască, numai om, nedespărțit prin numele de bărbat și femeie, conform cu rațiunea, după care a fost creat la început, neîmpărțit în secțiunile, în care este acum, datorită cunoștinței desăvîrșite a rațiunii sale, după care, precum am zis, a fost creat.
  • Apoi unind, prin virtutea sa sfîntă, raiul și lumea locuită, face pămîntul unul, ca să nu mai fie, pentru el, împărțit, după deosebirea părților omului, ci, mai vîrtos, adunat, întrucît omul nu mai suferă nici o ispitire, spre vreuna din părțile lui.
  • După aceea unește cerul și pămîntul, pentru identitatea vieții sale cu îngerii, prin virtute, pe cît e cu putință oamenilor. Pe urmă face zidirea sensibilă una și neîmpărțită, nedespărțită pentru el spațial, prin distanță, ca unul ce a devenit ușor cu duhul și nereținut la pămînt, de nici o povară a trupului și neîmpiedicat, în urcușul spre ceruri. Aceasta, datorită desăvîrșitei invizibilități a minții, care se silește sincer, spre Dumnezeu, și-și face, cu înțelepciune, drumul înălțării spre El, în mod treptat, ca pe o cale de obște, înaintînd, de la ceea ce a atins, la ceea ce urmează.
  • Apoi unește, pe lîngă acestea, cele inteligibile și cele sensibile, prin desăvîrșita egalitate cu îngerii, în cunoștință. Astfel face întreaga creațiune o singură creațiune, nedespărțită pentru el, din punct de vedere al cunoașterii și necunoașterii. Căci a dobîndit o știință cunoscătoare (gnostică), a rațiunilor din lucruri, liberă de orice lipsuri, întocmai cu a îngerilor, prin care, venind revărsarea nesfîrșit de darnică a înțelepciunii adevărate, se dăruiește, drept urmare, celor vrednici, nemijlocit și în chip curat, cunoștința de neînțeles și de netălmăcit, despre Dumnezeu.
  • În sfîrșit, după toate acestea unește, prin iubire, și firea creată cu cea necreată (o! minune a iubirii de oameni a lui Dumnezeu față de noi), arătîndu-se una și aceeași, prin posesiunea harului, ca putere habituală. Ajuns aici, omul se află, întreg și în chip integral, într-o întrepătrundere cu Dumnezeu întreg, devenit tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă. El îl are pe Dumnezeu însuși întreg, în locul său însuși, și agonisește, ca premiu atotunic al urcușului, pe Dumnezeu însuși, ca țintă finală a mișcării celor ce se mișcă și ca stabilitate, neclintită și nemișcată, a celor purtate spre El, și ca graniță și margine, nehotărnicită și nesfîrșită, a toată granița și regula și legea, rațiunea și mintea și firea.[55]”

Ca îngerii să cunoască, împreună cu oamenii, Taina Întrupării, nu doar ca pe o descoperire dumnezeiască, în care sunt datori să creadă, de frica Creatorul lor, ci „prin posesiunea harului, ca putere habituală”, prin care omul devine „tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă”, trebuie să se înnoiască, într-un mod deplin, pregătindu-și astfel mintea să se dezmărginească, pentru a putea cuprinde, existențial, și necuprinsa (de rațiunea creată) Taină.

Pentru aceasta, atât îngerii, cât și oamenii trebuie să sufere un urcuș ostenitor al înțelegerii, așa cum arată Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul mai sus.

Mai întâi omul, printr-o cunoaștere desăvârșită (a rațiunii sale, după care a fost creat), trebuie să scuture, cu totul de la fire, despărțirea dintre bărbat și femeie. Apoi să unească raiul și lumea locuită, pământul și cerul, prin invizibilitatea minții care se silește sincer, cu înțelepciune, spre Dumnezeu. De aici, omul trebuie să ajungă la o desăvârșită egalitate în cunoștință cu îngerii, unindu-i, astfel cu sine, prin dobândirea unei științe cunoscătoare nu a fenomenelor (studiate de științele naturii), ci chiar a rațiunilor (esențelor, noumenelor) din lucruri, prin revelație doxologică dumnezeiască, făcându-se, astfel, capabil să primească, alături de îngeri, „cunoștința de neînțeles și de netălmăcit, despre Dumnezeu”.

De abia de aici, și Sfinții Îngeri, prin om, odată cu el, pot fi uniți prin iubire, împreună cu toată firea creată, cu Dumnezeu, arătându-se și ei una și aceeași cu El, prin dobândirea, permanentă, a harului.

Iar toate acestea nu pot fi dobândite, mai ales din cauză că omul a căzut, decât prin Întruparea lui Dumnezeu Care le face pe toate acestea, astfel încât nici cunoașterea Întrupării nu se poate dobândi, decât prin experierea roadelor Ei, de abia când omul devine, prin Hristos, „tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă”.

„Omul, după ce a fost creat, nu s-a mișcat în chip natural în jurul Celui nemișcat, ca obîrșie proprie (adică în jurul lui Dumnezeu), ci s-a mișcat, de bunăvoie, contrar firii și fără de minte, în jurul celor de sub el, peste care a fost pus de Dumnezeu să stăpînească, abuzînd de puterea naturală, dată lui prin creațiune, spre unirea celor despărțite, ca mai vîrtos să despartă cele unite. Primejduindu-se astfel, puțin a lipsit ca să se strămute iarăși, în chip jalnic, în neexistență. De aceea se înnoiesc firile și, în chip minunat, Cel cu totul nemișcat, după fire, Se mișcă nemișcat, ca să zic așa, mai presus de fire, în jurul a ceea ce se mișcă prin fire; și Dumnezeu Se face om, ca să mîntuiască pe omul cel pierdut. Unind astfel, prin Sine însuși, părțile naturale sfîșiate ale firii universale, în totalitatea ei, și rațiunile generale, manifestate în părți, prin care se înfăptuiește unirea celor despărțite, împlinește marele sfat al lui Dumnezeu și Tatăl, readunînd (recapitulînd) toate în Sine, cele din cer și cele de pe pămînt. Căci în Sine au fost și create.

Începînd astfel adunarea generală a tuturor în Sine, de la dezbinarea din noi, Se face om, avînd pentru noi, ca noi, toate ale noastre, fără nici o lipsă, afară de păcat, neavînd nevoie nicidecum, spre aceasta, de rînduiala naturală a firii. Prin aceasta, socotesc că a arătat, totodată, că poate exista și alt mod, preștiut de Dumnezeu, pentru înmulțirea oamenilor, dacă primul om păzea porunca și nu se cobora la animalitate, abuzînd de puterile sale.

  • Astfel, a depărtat, din fire, deosebirea și împărțirea în bărbat și femeie, de care, cum am spus, omul nu ar fi avut, poate numaidecît, nevoie, căci cele, fără de care era, poate, cu putință omului să fi existat, nu e necesar să persiste pururea. (Căci «în Hristos, spune Apostolul, nu e nici bărbat, nici femeie»).
  • După aceea sfințind lumea noastră locuită, prin viețuirea Sa ca om, după moarte intră neîmpiedicat în rai, cum a făgăduit, în chip nemincinos, tîlharului: «Astăzi vei fi cu Mine în rai». Apoi, deoarece lumea noastră locuită nu mai era, pentru El, deosebită de rai, după învierea din morți, S-a arătat iarăși în ea, petrecînd împreună cu ucenicii. Prin aceasta, a arătat că pămîntul e unul și neîmpărțit, în el însuși, eliberînd rațiunea, potrivit căreia nu trebuie să existe diviziunea, rezultată din deosebire.
  • Pe urmă, prin înălțarea la cer, a unit cerul cu pămîntul, căci, prin intrarea cu acest trup pământesc, de o fire și de o esență cu noi, în cer, a arătat că toată firea sensibilă e una, în rațiunea ei mai generală, acoperind astfel, în sine, nota deosebirii care o diviza.
  • Apoi, pe lîngă aceasta, străbătând prin toate treptele dumnezeiești și inteligibile, din cer, cu sufletul și cu trupul, adică cu firea noastră desăvîrșită, a unit cele sensibile și cele inteligibile, arătînd, în Sine, cu totul neîmpărțită și nedezbinată, convergența, spre unitate, a întregii creațiuni, în rațiunea ei atotoriginară și atotgenerală.
  • Și, în sfîrșit, după toate acestea, ajunge la Dumnezeu însuși, cu omenitatea Sa, înfățișîndu-Se adică pentru noi, precum s-a scris, în fața lui Dumnezeu și Tatăl, ca om, El, Care nu poate să Se despartă, niciodată, în nici un mod, de Dumnezeu.

Astfel, a împlinit, ca om, cu fapta și cu adevărul, prin ascultarea neclătită, toate cîte ca Dumnezeu le-a rînduit, de mai înainte, El însuși să se facă, realizînd tot sfatul lui Dumnezeu și Tatăl, în favoarea noastră, care am zădărnicit, prin reaua întrebuințare, puterea ce ni s-a dat, de la început, în chip natural, spre aceasta.

  • Mai întîi, ne-a unit pe noi cu noi înșine, în Sine, prin înlăturarea deosebirii, de bărbat și femeie, și, în loc de bărbați și femei, în care se observă, mai ales, modul deosebirii, ne-a arătat numai oameni, în sens propriu și adevărat, modelați cu totul după El și purtînd, nevătămat și cu totul neîntinat, chipul Lui, neatins, în nici un mod, de vreo trăsătură a stricăciunii;

și, împreună cu noi și pentru noi, a îmbrățișat, prin cele de la mijloc, ca părți ale Lui, toată creațiunea și a unit, în jurul Lui, între ele, în chip indisolubil,

  • raiul și lumea locuită,
  • cerul și pământul,
  • cele sensibile și cele inteligibile,

ca unul ce avea simțire, suflet și minte, ca noi. Căci, însușindu-Și, prin fiecare din acestea, ca prin niște părți, extremitatea înrudită cu fiecare, în modul amintit, a recapitulat (a adunat) toate în Sine.

Prin aceasta, a arătat că toată creațiunea este una, ca un alt om, împlinindu-se, prin convergența părților ei între ele, și ținîndu-se, toată în ea însăși, prin solidaritatea totalității ei, ca aceeași substanță sau ca rațiunea unică, simplă, indefinită și nediferențiată a creațiunii din nimic, în baza căreia toată creațiunea poate primi una și aceeași rațiune, cu totul indistinctă, ca una ce are pe «nu era» mai bătrîn ca «este».[56]”

Acesta este scopul tuturor scopurilor, care nu avea cum să fie cunoscut cu adevărat, adică în mod trăit, nemărginit, decât prin împlinirea lui, deși ne-a fost arătat de Dumnezeu, fiindcă (și îngerii, și oamenii) am avut ca misiune împlinirea lui, chiar de la începutul existenței noastre.

„În adevăr, Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor, nu poate niciodată – cu aceleași jertfe, aduse neîncetat în fiecare an – să facă desăvârșiți pe cei ce se apropie” (Evr 10,1). Acest cuvânt tainic din Sfânta Scriptură nu ne vorbește numai de Legea dată de Dumnezeu, prin îngeri, Sf. Proroc Moise, ci vorbește și despre Legea firii, dată de Dumnezeu și îngerilor, și oamenilor. Fără de Jertfa lui Dumnezeu făcut Om, fără Trupul Său Răstignit și Sângele Său vărsat pentru păcatele noastre, înviat din dragoste pentru noi, vrăjmașii Săi, nu se poate ajunge la starea de jertfă a Sfintei Treimi, care este suprema iubire, deci unire a toate cu El, prin El, pentru El.

Dacă nu am fi păcătuit, nu ar fi fost nevoie de o jertfă sângeroasă și dureroasă, dar starea deplină de Jertfă, sau de unire mai presus de fire între toate, tot nu ar fi putut fi atinsă dacă El nu S-ar fi Întrupat, din iubire necondiționată, pentru noi. De aceea, Taina Întrupării Mielului celui junghiat de la întemeierea lumei” (Apoc 13,8 – B,1914), deși cunoscută încă de atunci, a fost totuși ascunsă și neștiută experienței noastre existențiale, până când nu ne-am unit cu Ea, prin Jertfa Mântuitorului nostru.

†

Acestea sunt doar câteva explicații, culese de la Sfinții Părinți, despre cum este posibil ca îngerii și oamenii să fi cunoscut, încă de la începutul creației lor, tocmai de la ispitirea lor, despre Taina Întrupării, aceasta rămânând, totuși, pentru toți o „Taină din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, arătată celor de pe pământ, și prin cei de pe pământ și îngerilor, de abia la plinirea vremii, doar prin Născătoarea de Dumnezeu: „Tot așa și noi, când eram copii, eram robi înțelesurilor celor slabe ale lumii; iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal 4,3-5).

[1] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 11-12.

[2] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvîntări, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 75-76.

[3] <https://edituramariam.ro/teologie/dupa-sfintii-parinti-dumnezeu-este-pururea-vecuitor-iar-ingerii-sunt-doar-zidire-intru-veacuri-dar-mai-inainte-de-facerea-timpului/>, luni, 25 septembrie 2023.

[4] Cuvântul XXXVIII, la Teofanie, adică la Nașterea Mântuitorului, Migne PG, XXXVI, col. 320 C: Cuvântul XLV, la Sfintele Paști, MG, XXXVI, col. 629 A” – n. trad.

[5] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, 21943-2004, (PG 94), pp. 37-39.

[6] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, 21943-2004, (PG 94), pp. 37-39.

[7] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Apologie pentru nota despre Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, pusă în cartea Războiul nevăzut”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 584-585.

[8] A Greek-English Lexicon, Henry George Liddell, Robert Scott, Henry Stuart Jones, Roderick McKenzie, Ed. Clarendon Press, Oxford, 91996.

[9] „Cum a căzut din cer luceafărul/ ἑωσφόρος/ lucifer cel ce răsărea dimineața, zdrobitu-s-a pre pământ, cel ce trimitea la toate neamurile” (Is 14,12 – B,1914/ LXX/ Vulgata).

[10] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 11-14.

[11] „Troparul învierii, al Născătoarei de Dumnezeu, glasul al IV-lea”, în Ceaslovul cel Mare, Ed. Ortodoxă, Alexandria, 2003, p. 185.

[12] Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, „Introducerea traducătorului”, în Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul Și Grigorie Teologul, trad. de Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, pp. 27, 29-30, 34, 41.

[13] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, trad. de Sf. Ier. Grigorie Dascălul, Cuv. Gherontie, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007b, p. 146.

[14] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului et al., Arhim. Ioanichie Bălan (ed.), coll. Viețile Sfinților, vol. 1-12, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor (septembrie-aprilie) – Ed. Episcopiei Romanului (mai-august), Roman, 25.12.

[15] Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului, „Tâlcuire privitoare la templul sfânt și mistagogia [Liturghia] dumnezeiască”, în De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2011, pp. 369, 383, 387.

[16] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 26-27.

[17] V. Josephus Flavius, Antichități iudaice, Cărțile I-X, de la facerea lumii până la captivitatea babiloniană, trad. de Ion Acsan, Carte editată cu sprijinul Guvernului României, Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale și Ministerul Culturii, Ed. Hasefer a F.C.E.R., București, 1999, pp. 14-16.

[18] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 25, 91-92.

[19] Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului, „Despre sfânta Liturghie”, în De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2011, p. 418.

[20] Pocăință, în lb. gr. = μετανοέω metanoeo, adică „1. a avea o schimbare a minții și a inimii”.

James Strong, The Exhaustive Concordance of the Bible: Showing Every Word of the Text of the Common English Version of the Canonical Books, and Every Occurrence of Each Word in Regular Order; Together with a Comparative Concordance of the Authorized and Revised Versions, Including the American Variations; Also Brief Dictionaries of the Hebrew and Greek Words of the Original, with References to the English Words, Ed. Hodder and Stoughton, Londra, 1894 (prescurtat, de la următoarea notă: Strong), G3340.

[21] Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, coll. PSB SN, vol. 15, Ed. Basilica, București, 2016, p. 31.

[22] „Iar dumnezeiescul Hrisostom zice că prepoziția «prin» se află aici în loc de: «împreună», încît zicerea apostolească are această înțelegere: că, împreună cu Biserica noastră, și îngerii din cer au învățat tainele cele negrăite ale lui Dumnezeu” – n.a.

[23] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni și Coloseni a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2006, pp. 143-144.

[24] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni și Coloseni a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2006, pp. 143-l48.

[25] Mineiul pe octombrie, Ed. IBMBOR, București, 51983,  p. 68.

[26] „Troparul învierii, al Născătoarei de Dumnezeu, glasul al IV-lea”, în Ceaslovul cel Mare, Ed. Ortodoxă, Alexandria, 2003, p. 185.

[27] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Cuv.-filosof Eftimie Zigaben, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, Ed. Egumenița – Ed. Cartea Ortodoxă, s.l., 2s.a., după ediția †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Iași, institutul Albinei, tom I, 1850, p. 217.

[28] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 11-14.

[29] Sf. Ier. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre Ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. 2, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, p. 217.

[30] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului et al., Arhim. Ioanichie Bălan (ed.), coll. Viețile Sfinților, vol. 1-12, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor (septembrie-aprilie) – Ed. Episcopiei Romanului (mai-august), Roman, ziua a VIII-a, luna noiembrie (08.11).

[31] „Sinaxar – Joia Înălțării” și „Sinaxar – Lunea Rusaliilor”, în Penticostar, Ed. IBMBOR, București,?1973, pp. 373, 279.

[32] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Cuv.-filosof Eftimie Zigaben, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, Ed. Egumenița – Ed. Cartea Ortodoxă, s.l., 2s.a., după ediția †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Iași, institutul Albinei, tom I, 1850, pp. 295-298.

[33] „Dionisie Areopagitul, Despre numele divine II, 9; PG 3, 648A” – n. trad.

[34] Sf. Ier. Teofan al Niceei, „Discurs/tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, p. 551.

[35] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 36-37.

[36] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Cuv.-filosof Eftimie Zigaben, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, Ed. Egumenița – Ed. Cartea Ortodoxă, s.l., 2s.a., după ediția †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Iași, institutul Albinei, tom I, 1850, p. 217.

[37] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, trad. de Sf. Ier. Grigorie Dascălul, Cuv. Gherontie, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007b, pp. 170-172.

[38] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, trad. de Sf. Ier. Grigorie Dascălul, Cuv. Gherontie, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2007b, p. 413.

[39] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, trad. de Sf. Ier. Grigorie Dascălul, Cuv. Gherontie, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2009a, pp. 64, 71.

[40] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, trad. de Sf. Ier. Grigorie Dascălul, Cuv. Gherontie, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2009a, p. 318.

[41] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Cuv.-filosof Eftimie Zigaben, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, Ed. Egumenița – Ed. Cartea Ortodoxă, s.l., 2s.a., după ediția †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Iași, institutul Albinei, tom I, 1850, pp. 270-271.

[42] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolei către Romani a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005b, pp. 92-94.

[43] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului et al., Arhim. Ioanichie Bălan (ed.), Viețile Sfinților, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor (septembrie-aprilie) – Ed. Episcopiei Romanului (mai-august), Roman, 1991-1998, 17.01.

[44] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, 21943-2004, (PG 94), p. 41.

[45] Sf. Ier. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre Ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. 2, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, pp. 231-232.

[46] Sf. Cuv. Nil Cavsocalivitul, Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, pp. 47-48.

[47] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Apologie pentru nota despre Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu pusă în cartea Războiul nevăzut”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, p. 579.

[48] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Apologie pentru nota despre Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu pusă în cartea Războiul nevăzut”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 579-580.

[49] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Apologie pentru nota despre Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu pusă în cartea Războiul nevăzut”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 580-584.

[50] V. cap. ††† „Ispita îngerilor prin înainte cunoașterea lor despre Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul”, de la p. „143”.

[51] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Apologie pentru nota despre Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu pusă în cartea Războiul nevăzut”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 584-585.

[52] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Apologie pentru nota despre Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu pusă în cartea Războiul nevăzut”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 585-587.

[53] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, 21943-2004, (PG 94), p. 82.

[54] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul Și Grigorie Teologul, trad. de Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 269.

[55] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul Și Grigorie Teologul, trad. de Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, pp. 260-262.

[56] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul Și Grigorie Teologul, trad. de Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, pp. 263-266.

Derulează în sus
Alegeți valuta
RON Leu românesc
%d blogeri au apreciat:

Politică de confidențialitate - Termeni și condiții - Politică de Cookie-uri