Despre eresul nepomenitorilor

Pr. Alexandru:

„Trebuie să știm că certările ce le poruncesc Canoanele, adică acestea: să se caterisească, să se afurisească, și să se anatematisească a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca aceasta de nevoie trebuie a fi a doua persoană, acestea se tâlcuiesc mai bine după meșteșugul grămăticilor. Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe preoți, ori sa afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă Canoanele. Însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți. Învinovățiți însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumnezeiasca osândă. Precum și un împărat când va porunci slugii sale să bată pe un altul, care i-a greșit, dacă sluga cea poruncită nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greșit împăratului a rămas nebătut, învinovățit însă spre bătaie. Drept aceea tare greșesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toți cei Sfințiți care în afară de Canoane s-au hirotonit, sunt cu lucrarea caterisiți. De cei Sfinți prihănitoare limbă este aceea ce nebunește pe acest fel de cuvinte le bârfește, neînțelegând că porunca Canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârșită. Fără mijlocire și mai înainte de judecată, ne lucrând de sine-și. Însuși Dumnezeieștii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sine-și cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare Episcop sau preot care va primi botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se va dovedi că a făcut aceasta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta poruncim.[1]

Un nepomenitor:

„Da, știam asta. Însă din canonul 15 reiese ca asta nu se aplică și la erezie, ci doar pentru păcate”

Pr. Alexandru:

„Reiese” e un cuvânt vag, care denotă o părere personală, nu una sigură, dumnezeiască. Nu vă puteți baza pe ea fiindcă vă poate rătăci de la Ortodoxie. „Reiese” nu ține de revelație, ci de o opinie proprie, care poate fi eronată. În cazul de față chiar și este, din moment ce Sfinții Părinți, care nu erau în dubiu, ci se exprimau limpede, nu fac vreo diferențiere între categoriile de păcate pedepsite prin caterisire. Asta înseamnă că aici sunt incluse toate categoriile de păcate, deci, inclusiv erezia. Altminteri ar fi spus, de exemplu, „cu excepția ereziei în care pierderea harului e instantanee, fără să mai fie nevoie de caterisire”. Mai mult, chiar se specifică aplicabilitatea acestui principiu (prin care nu își pierd harul cei vinovați, dar necaterisiți) și în cazul celor care nu deosebesc între botezul eretic și cel ortodox. Ori aici e vorba tocmai de eresul ecumenist. Citiți despre acest lucru chiar la sfârșitul textului din Pidalion pe care îl cercetăm acum.

Un nepomenitor:

„Ca să răspund la prima parte a textului dumneavoastră, în care spuneți că Părinții nu fac deosebire între erezie și alte păcate. Sunt de acord că neclaritatea și opinia personală sunt problematice. Sunt de acord și că Sf. Părinți erau clari în exprimările lor, cum puteau fi altfel de vreme ce Duhul Sfânt vorbea prin ei? Nu sunt de acord că Părinții nu făceau diferența între erezie și alte păcate. Vă amintesc de episodul din Patericul egiptean cu avva Agathon la care unii monahi s-au dus și au început să îl facă în fel și chip, curvar, mândru, clevetitor, și câte și mai câte, la care el consimțea. Când, însă, l-au făcut eretic, el s-a apărat de îndată spunând că nu este eretic, pentru că erezia este despărțire de Dumnezeu, iar el nu voia să se despartă de Dumnezeu. Apoi, în Actele și Decretele Sinodului de la Ierusalim din 1672 – Thomas Becker 1899 pag. 130 – se spune: «credem că membrii Bisericii Sobornicești sunt toți credincioșii și numai credincioșii, care, într-adevăr, primind credința fără prihană a Mântuitorului Hristos, de la Hristos Însuși, de la Apostoli și de la Sfintele Sinoade Ecumenice, aderă la aceeași [credință] fără să ezite, deși unii dintre ei pot fi vinovați de tot felul de păcate». Este unanimă la Părinți credința că ereticul, spre deosebire de cel vinovat de alte păcate, se scoate singur pe sine din Biserică. Sf. Apostol Pavel, de exemplu în cap. 3 al epistolei către Tit spune: «de omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit». Sf. Teofan Zăvorâtul zice: «Fie se pronunță, fie nu se pronunță asupra învățăturii și numelui tău anatema, tu deja ești căzut sub ea atunci când cugeți cele potrivnice Bisericii și stărui în această cugetare». (Manuscrise de chilie, cuvânt la Duminica Ortodoxiei). Iar Ioan Floca în Dreptul Canonic Ortodox, vol. 2, pag. 50 zice: «în cazul că ele (despre caterisire și anatema este vorba) se pronunță pentru erezie, prin însăși această pronunțare se face doar constatarea că cei căzuți în erezie, au căzut și din har de la data căderii în erezie, iar nu de la data pronunțării pedepsei, care în asemenea caz are caracterul unui act constatator, cu raportare la starea harică a celui în cauză». Canonul 15 însuși, despre care este vorba, nici nu poate fi mai clar în distincția pe care o face între erezie și alte păcate, de vreme ce îi supune caterisirii pe cei care se despart de ierarhul lor pentru «alte păcate» înainte de sinodiceasca judecată, iar pe cei care o fac pentru motive de erezie îi binecuvântează.”

Pr. Alexandru:

Vă mulțumesc pentru frumoasele texte patristice, transcrise de dumneavoastră, în mesajul de mai sus. Cu adevărat sunt folositoare sufletului și bune vitamine duhovnicești.

Însă, trebuie să vă atrag atenția că ideea dumneavoastră că aș susține că „Părinții nu fac deosebire între erezie si alte păcate” face parte din acea categorie de păreri personale, neconforme cu realitatea, provenite dintr-o răstălmăcire a cuvintelor mele. Dar am observat că, uneori, chiar și în cazul cuvintelor Sfinților Părinți, autorul nu a vrut să spună ceea ce dumneavoastră sugerați că ar fi intenționat, interpretându-i, nepotrivit cu voința și mesajul lui, spusele.

Eu nu am spus niciodată așa ceva și nici nu am crezut vreodată, de aceea vă rog să luați aminte că, așa cum ați procedat pripit cu mine, tot așa procedați și cu textele Sfinților Părinți. Iar asta este foarte grav, fiind mecanismul prin care diavolul îi duce pe oameni în rătăcire.

Diferența dintre erezie și alte păcate este limpede exprimată de toți Sfinții Părinți care au tratat acest subiect. Pentru a vă lărgi aria de înțelegere a acestei diferențe, care este însă într-un dublu sens, vă mai dau și un alt exemplu, din Sf. Cuv. Ioan Scărarul, Filocalie vol. IX, pp. 232-233:

„43) Un bărbat cunoscător mi-a pus o întrebare înfricoșătoare : «Care este, afară de omor și de tăgăduire, păcatul cel mai greu dintre toate ?», a zis el. Iar eu am spus că a cădea în erezie. «Și de ce, a zis acela, Biserica universală, primind pe eretici, după anatematizarea sinceră a ereziei lor, îi învrednicește de împărtășirea de Taine, dar pe cel ce a curvit, primindu-l după ce s-a mărturisit și a încetat să păcătuiască, canoanele apostolice poruncesc să-l țină departe de Prea Curatele Taine mai mulți ani ?» Și eu, înspăimîntîndu-mă de neputința de a răspunde, taina a rămas nedezlegată.[2]

Acest cuvânt ar trebui să vă ridice în fața ochilor minții o problemă canonică serioasă, în legătură cu gravitatea diferitelor păcate, fiindcă, iată, tot canonic, se pedepsesc mai mult cele referitoare la patimile trupești, decât cele referitoare la erezie. Ar trebui, oare, de aici să deducem că cei care fac păcate trupești pierd imediat harul, iar cei care cad în erezie, pierd harul doar după ce sunt caterisiți, fiindcă Sfintele Canoane pedepsesc mai mult păcatele trupești decât erezia? Nicidecum. Ar însemna să răstălmăcim Sfintele Canoane în sensul invers celui în care nepomenitorii descentrează can. 15. Trebuie să fim echilibrați și să nu deducem noi altceva din cele spuse de Sfinții Părinți, ci să le luăm simplu, fără a le interpreta, dacă nu cumva am primit iluminare de sus. Dar aceasta nu vine decât după curățirea de patimi, sau nepătimire, o stare pe care eu unul nu am dobândit-o și sper că nu aveți pretenția că ați dobândit-o nici dumneavoastră, fiindcă altfel sunteți pierdut.

Așadar, nu discutăm problema dacă Sfinții Părinți fac sau nu fac diferența între păcatele minții, ale sufletului și a le trupului, fiindcă ei sunt plini de discernământ și au darul deosebirii în toate. De asemenea, nu discutăm nici chestiunea dacă cel vinovat de erezie este sau nu osândit aici sau în veșnicie, dacă nu se pocăiește. Citatele date de dumneavoastră (aș putea adăuga o mulțime de alte citate) din Pateric, Sinodul de la Ierusalim, Sf. Cuv. Teofan Zăvorâtul, sunt foarte folositoare și, într-adevăr arată asta.

Acum noi discutăm despre o cu totul altă problemă: dacă, după Sfinții Părinți, episcopul care aparține Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit și are, în același timp, și opinii eretice pe care le propovăduiește la arătare, poate transmite harul Sfântului Duh, prin Sfintele Taine, celor cărora le slujește, până să fie caterisit prin cercetare canonică a Sfântului Sinod, din cauza opiniilor sale eretice.

Citatul din Tit 3,10-11 „De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te,11 Știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (despre care chiar am avut o predică duminica trecută[3]): ne arată, cu adevărat, că ereticul se osândește pe sine, însă, în niciun caz nu ne spune sau ne îndeamnă să-l osândim noi înșine personal, ca să nu ne dăm, de fapt, anatemei pe noi înșine:

„3 Căci aș fi vrut să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru frații mei, rudeniile după trup,

Ce vrea să zică «anatema»? Să știi că însemnează «despărțire» și «înstrăinare», și se zice despre ceea ce s-a afierosit lui Dumnezeu, care rămîne osebit de toată întrebuințarea obștească. Astfel încît, precum nu cutează cineva a se atinge de anatema, tot așa și cel dat anatemei este osebit dintre toți oamenii, însă acestea trebuie înțelese în chip osebit: de anatema sfințită nu cutează a se atinge nimeni fiindcă este afierosită lui Dumnezeu, iar de omul anatematizat se osebesc toți ca de un spurcat și despărțit de Dumnezeu261.

261 Pentru aceasta, dumnezeiescul Hrisostom a scris un cuvînt întreg, arătînd că nu se cuvine a anatematisi cineva vreun om viu sau mort (tom 7), zicînd așa: «Ce altceva înseamnă anatema pe care o zici, omule? – decît: ‚Să fie afierosit acesta diavolului! Și să nu mai aibă loc de mîntuire și să se înstrăineze de la Hristos!’» Zice încă și Tarasie, în răspunsul cel dezvinovățitor al soborului al VII-lea: «Greu lucru e anatema! – fiindcă îl depărtează pe om de Dumnezeu, îl gonește din împărăția cerurilor și-l trimite în întunericul cel mai dinafară» (foaia 724 a tomului al doilea al Sinodicalelor). Iar Sfîntul Varsanufie zice că «nu numai pe eretici, dar nici chiar pe diavol nu se cuvine să-l anatematizeze cineva, fiindcă acela se dă anatemei pe sine însuși, căci și el iubește și face lucrurile diavolului».[4]

„Acestea așa fiind cunoscute, fără vreme prihănesc oarecare (adică Vlastar și Valsamon) pe Sinodul acesta, pentru anatema ce face. Aducând spre mărturie pe Dumnezeiescul Hrisostom. 1. Pentru că Hrisostomul în cuvântul mai de sus oprește pe fiecare de a anatematisi pe cineva, viu sau mort, zicând: «Dar ce? Acea anatemă ce o au îndrăznit cineva a o zice, de la cei ce au luat stăpânire de aceasta, tu cutezi omule a o zice, făcând lucru împotriva morții Domnului, și apuci mai înainte judecata împăratului?» dar nu oprește și pe Sinod de aceasta. Că zice întru același cuvânt iarăși el, «Dar ce, ai luat atâta stăpânire tu să anatematisești pe cineva? Pe care stăpânire de a anatematisi o au luat numai Apostolii, și cei ce după toată scumpătatea s-au făcut diadohi ai Apostolilor? Cei ce sunt de dar și de putere.» Arătat este dar că și Părinții Sinodului acestuia, ca diadohi ai Apostolilor aveau și stăpânirea aceasta; precum și ceilalți Părinți ai celorlalte Sinoade, mai ales ai celor ecumenice, au anatematisit faptele ereticilor, și pe dânșii împreună, precum se vede în practicatele Sinoadelor. 2. Pentru că la sfârșitul cuvântului mai de sus însuși Hrisostom zice, că trebuie să anatematisim ereticeștile dogme, și să le mustrăm, măcar că și milă a ne fi de oamenii eretici.[5]

Așadar, dacă doriți să urmați Sfinților Părinți, osândiți, acuzați și anatematisiți, cât doriți, dogmele eretice, dar de eretici (sau de cei care vi se par dumneavoastră eretici, dar nu sunt) să vă fie milă și să nu îndrăzniți să osândiți/anatematisiți pe nimeni, chiar eretic de ar fi, ci lăsați-i pe urmașii Apostolilor, adică pe ierarhi, să o facă, atunci când se adună în Sfintele Sinoade. Ei trebuie să hotărască cine sunt eretici și, ca atare, trebuie caterisiți și scoși din dipticele Sfintei Biserici, pentru a nu mai fi pomeniți ca ierarhi sau ca ortodocși.

Dar, chiar și pe cei osândiți de Sfânta Biserică, dacă sunt între cei vii, nu înseamnă că nu mai avem voie să-i pomenim la rugăciune:

1 Tim 2,1 „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii,2 Pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru toată cuvioșia și buna-cuviință,3 Că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,4 Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.”

„Astfel, putem numi neînfrânat și pe cel ce se mânie ușor, și pe cel ce poartă ură, si pe iubitorul de argint, și pe cel viclean, și, în fine, pe tot cel ce se găsește în păcat noi îl numim neînfrânat, și necurat și spurcat. «Că acesta este lucru bun și bine primit înaintea Mântuitorului nostru, Dumnezeu» zice. Ce este bun și bine primit? A se ruga pentru toți; aceasta o cere Dumnezeu, aceasta o voiește. «Care voiește, zice, ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină».

Deci, imită pe Dumnezeu. Că dacă voiește ca toți oamenii să se mântuiască, apoi cu drept cuvânt că trebuie să ne rugăm pentru toți. Dacă el voiește ca toți să se mântuiască, voiește și tu, iar dacă voiești, roagă-te, fiindcă pentru unii ca aceștia trebuie să te rogi. Ai văzut cum El din toate părțile a convins sufletul că trebuie să se roage și pentru elini? Și apoi arată chiar și câștigul ce îl are cineva de aici: «ca să petrecem, zice, viață pașnică si liniștită». Dar faptul este cu atât mai înalt, cu cât aceasta este și voința lui Dumnezeu, și că prin aceasta noi devenim deopotrivă cu El deoarece voim ce voiește și El. Sunt de ajuns asemenea sfaturi pentru a îmblânzi până și o fiară. Deci, nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta și El o voiește; ci teme-te de a blestema, fiindcă aceasta n-o voiește. Iar dacă trebuie a ne ruga pentru elini, și deci și pentru eretici, apoi trebuie a ne ruga pentru toți oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine și de acolo, că noi cu toții ne împărtășim de aceeași natură, și Dumnezeu laudă și aprobă bunăvoința și dragostea cea către alții. «Dar dacă El voiește aceasta, zici tu, dacă Domnul dorește, de ce mai este nevoie de rugăciuni din partea mea?» Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei spre dragostea către tine, și apoi și pe tine nu te lasă să te sălbăticești; într-un cuvânt, toate acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credință. Căci mulți oameni din cauza certurilor cu alți oameni s-au depărtat de Dumnezeu.

Prin cuvântul «mântuire» el înțelege tocmai acest lucru. «Care voiește, zice, ca toți oamenii să se mântuiască», fiindcă și aceasta este mântuire cu adevărat, iar fără de ea nici un lucru mare nu poate fi, ci mai mult o numire simplă. «Și să vină la cunoștința adevărului». Cărui adevăr? A adevărului din credință. Fiindcă, anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu învăța în alt chip, apoi ca nu cumva să-i considere pe aceia de dușmani, și din această cauză să se încurce în lupte cu ei, ce spune el? «Care voiește, zice, ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului».[6]

Așadar, de desfrânare ține și a ne mânia și a purta ură către eretici și, cu atât mai mult, către ierarhii care propovăduiesc erezia, dar nu sunt caterisiți. Iar, dacă cineva Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu, nu-i osândește sau blestemă pe păgâni și pe eretici, ci se roagă pentru ei și, cu atât mai mult pentru un arhiereu ortodox care a căzut în erezie, chiar dacă încă nu e caterisit.

E adevărat că a pomeni la rugăciune un eretic, nu este tot una cu a pomeni un ierarh la Sfintele Slujbe. Nu din cauza rugăciunii publice sau liturgice, fiindcă ne rugăm public și pentru eretici și putem scoate și o miridă pentru ei, fără să-i nominalizăm, ca să vină la dreapta credință, nici din cauză că pe ierarh îl nominalizăm, iar pe eretici nu-i nominalizăm, fiindcă ierarhul, chiar dacă a căzut în vreo erezie, spre deosebire de eretici, a fost totuși botezat ortodox, deci are un nume în Hristos. Diferența între pomenirea ereticilor și a ierarhilor ortodocși căzuți în erezie constă în faptul că a-l pomeni pe ierarh înseamnă, implicit, și o mărturisire publică că acesta este ierarh al Sfintei Biserici Ortodoxe, ceea ce e o mare responsabilitate, pe care i-o confirmăm și noi, prin pomenirea lui. De aceea, can. 15 face acea excepție remarcabilă de la osânda nepomenitorilor, ca nu cumva cei mai scrupuloși să se simtă strâmtorați în conștiință, că, prin pomenire, ar susține public eresul ierarhului căzut. Este o libertate a Sfintelor Canoane, care înțelege toate sensibilitățile tuturor, nevrând să formeze oameni șablon, cum face patul lui Procust romano-catolic, ci ajutându-i pe fiecare, după felul lor de a fi, să se păstreze liniștiți în Sfânta Biserică, fără să-i chinuiască conștiința.

Totuși, can. 15 nici nu-i osândește pe cei care îl pomenesc ca pe un ierarh ortodox pe ierarhul căzut în erezie, dar necaterisit, fiindcă pomenirea lui nu înseamnă neapărat o mărturie că propovăduirea lui eretică este ortodoxă și ne afiliem la ea. Ea poate însemna că avem încredere în ierarhia Bisericească. E mărturia noastră că numai arhieria este dăruită de Dumnezeu cu marea responsabilitate de a purta grijă de Sfânta Biserică și de a judeca problemele care apar în Ea:

1 Cor 5,3 „Ci eu, deși departe cu trupul, însă de față cu duhul, am și judecat, ca și cum aș fi de față, pe cel ce a făcut una ca aceasta:4 În numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi și duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos,5 Să dați pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus.”

Deci, întreaga Sfântă Biserică îl dă satanei și-l îndepărtează pe păcătos (pentru a se mântui), din mijlocul Ei, dar numai după ce îl judecă arhiereul. Noi, fiind inferiori ierarhic și neavând în Sfânta Biserică crucea slujirii împărătești care le aparține numai arhiereilor (iar duhovnicilor doar prin delegație de la arhierei, dar nu cu privire la problemele Sfintei Biserici, ci numai la cele ale particulare ale sufletelor pe care le spovedesc și nici chiar asta pentru orice), care se manifestă și prin judecarea duhovnicească publică a celor căzuți, inclusiv în erezie, avem porunca limpede, de la Hristos:

Mt 7,1 „Nu judecați, ca să nu fiți judecați.2 Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.3 De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?4 Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău?5 Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău.”

„Capitolul 248

Că dregătoriile Bisericii trebuie să se aibă de către cei ce au hirotonie

Iar aceste sfinte slujiri se cuvin celor hirotonisiți: diaconilor și preoților iar nu la oameni mireni și care nu au hirotonie, căci sunt sfinte acestea, fiind lucrate prin semnarea arhiereului și prin Harul Duhului, și cei ce nu au hirotonie nu se cade a le lua acestea, precum se obișnuiește la Mitropolia Trapezuntului, căci fără tocmeală este aceasta, și mai vârtos că unele dregătorii dintre acestea au stare mai înaltă decât mulți preoți, și nu se cade vreunui nehirotonit a fi mai mare celui hirotonit.

Capitolul 249

Că nu se cade monahilor nepreoțiți să fie duhovnici

Asemenea și slujba duhovniciei nu trebuie să se dea călugărilor celor de rând care nu au nicidecum hirotonie de vreme ce atât este de sfântă aceasta, încât numai a arhiereilor este iar nu a preoților, precum zic canoanele. Și, căci dacă se dă preoților a lucra una ca aceasta se face de nevoie și cu porunca arhiereului, în lipsa acestuia. Cele mai mari din păcate, adică lepădarea din credință, păcatul uciderii și greșealele cele preoțești trebuie să se mărturisească la arhierei, precum și celelalte pe care nu le pricepe duhovnicul, făcându-se toate cu sfatul arhiereului, pentru că lucrul acesta este osebit al arhiereului.[7]

Vedeți că păcatele care țin de lepădarea din credință (erezia) și greșelile preoțești (cu atât mai mult cele arhierești) nu pot fi judecate nici măcar de duhovnici? Și atunci cum îndrăznesc unii rătăciți mireni, monahi și preoți (sau, după cum i-ar numi Sfintele Canoane, „minciuno-preoți” și „minciuno-învățători”), lucrând împotriva Sfintelor Canoane și fiind, prin aceasta, osândiți de ele, să își judece arhiereul și să nu-l mai pomenească? Este evident, de aici, că acei „minciuno-Episcopi și minciuno-învățători” despre care can. 15 spune că pot să nu fie pomeniți, au fost judecați pentru căderea în  erezie (lepădați din credință și având greșeli arhierești) mai întâi de doi sau trei arhierei ortodocși (2 Cor 13,1 „În gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul”) echilibrați (fără invidie sau interes personal contra celui judecat – fiindcă și Sf. Ier. Ioan Gură de Aur a fost declarat origenist de cei care îl invidiau, fără ca această judecată să aibă vreo valoare reală, deci fără să-și piardă harul). De abia atunci mirenii sau preoții, din frică de Dumnezeu și din ascultare față de învățăturile ortodoxe ale arhiereilor care l-au judecat pe ierarhul căzut în erezie, pot începe să nu-l mai pomenească, altfel cad și sub osânda can. 15 și în starea de potrivnici ai cuvintelor de mai sus, insuflate de Sfântul Duh, ale Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului. Așadar, e o trufie cu totul de osândit, în care au căzut anumiți mireni, monahi și preoți, autointitulați nepomenitori, care au luat locul Sfântului Sinod și au decis care ierarh are sau nu har, care ierarh este vrednic sau nu, care ierarh trebuie să fie caterisit sau nu. Astfel de oameni este evident că doresc să aibă dregătorie bisericească, vrând să conducă turma spre pierzare, iar nu să fie păstoriți spre rai prin ascultare.

Observăm, de asemenea, că, după cum avem de a face cu un transfer descentrat al infailibilității de la Sfânta Biserică la ierarhi, cei cuprinși de această nelămurire având nu credința, ci pretenția ca ei să fie infailibili, ceea ce duce, ca o consecință la această exagerare la exagerarea opusă ei, adică la absolutizarea greșelilor lor (considerându-i, pentru orice eroare, a fi eretici), tot așa, în paralel, se și absolutizează ascultarea față de ei.

Cei nelămuriți în acest sens ar vrea să fie mântuiți magic, să fie purtați în brațe (cei care suferă de o astfel de lene superstițioasă nemaivrând să mai facă vreun efort de gândire, de trezvie, de decizie sau de folosire a propriei libertăți, ci să fie ca marionetele trase pe sfoară) de duhovnicii și ierarhii lor, transformându-i astfel din sfetnici buni, în vrăjitori tirani. Cei care își imaginează că ar fi posibilă și/sau bună o astfel de ascultare, de tip iezuit sau yoghin, au pretenția ca, ascultând necondiționat de mai marii lor, totul să meargă perfect. Cu alte cuvinte ascultând de un duhovnic/ierarh pe care ei îl consideră infailibil să ajungă și ei infailibili.

Dar, fiindcă, în realitate, nu mai suntem în vremea minunată a ascultării absolute, ci în vremea îndurerată a urmării cu sudoare a sfatului, atunci când putem, fiindcă ascultarea magică nu funcționează așa cum acești visători și-o imaginează, ci, din cauza cultivării ei, calcă mereu în gropi (Însuși Bunul Dumnezeu împotrivindu-Se idolatrizării duhovnicilor și ierarhilor), atunci, fiindcă nu se smeresc să se învinovățească pe ei înșiși, ajung fie să zacă în păcate mari, de-a dreapta, din cauza habotniciei, fie să-și învinovățească propriul ierarh/duhovnic pentru eșecul lor. Și, din cauză că își imaginează că un duhovnic/ierarh bun trebuie să fie un absolut infailibil, când observă șocați că nu poate fi, se năpustesc asupra lui, ca și cum ar fi un absolut păcătos sau eretic, astfel că vor să o rupă cu el și, în același timp, să își distrugă și imaginea roz pe care și-o făuriseră despre el, înecând-o în smoală. Dar ei nu se mulțumesc să facă aceasta doar în lăuntrul lor, ci-i împroșcă cu noroi, în fața tuturor, pe cei care i-au dezamăgit (fiindcă ei înșiși s-au amăgit), nefiind smeriți să-și cunoască vremea, capacitatea și locul și să-și recunoască lucrarea lor descentrată.

Iar, la aceasta, se adaugă și nelămurirea unor duhovnici care au pretenția că ei înșiși sunt infailibili și cer ascultare absolută de la ucenicii lor, răpindu-le libertatea și dorindu-i ca niște robi, care să le lucreze voile și cugetele, ca niște dobitoace fără de rațiune și fără de liber arbitru. Necunoscându-și propria rătăcire, își rătăcesc fiii duhovnicești, făcându-i nu asemenea lui Dumnezeu, ci asemenea lor, adică cu totul lipsiți de cunoașterea pocăinței și a realității.

„Am dat cândva, numele de «fărâmituri» vieții duhovnicești pe care Dumnezeiasca Pronie a lăsat-o vremii noastre. Ea se întemeiază pe călăuzirea în lucrarea mântuirii prin Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, cu sfaturile și cuvintele ziditoare împrumutate de la părinții și frații vremurilor noastre. În sensul său propriu, aceasta este ascultarea vechilor monahi sub un alt chip, potrivit neputinței noastre, care este cu precădere sufletească. Vechilor ascultători, povățuitorii lor purtători de Duh le vesteau neîntârziat și de-a dreptul voia lui Dumnezeu: acum, monahii sunt siliți să caute singuri în Scriptură voia lui Dumnezeu, și de aceea sunt supuși unor dese și prelungite nedumeriri și greșeli. Pe atunci, sporirea era grabnică prin însăși firea lucrării: acum ea este zăbavnică, iarăși prin firea lucrării. Aceasta a fost bună voire a Dumnezeului nostru în ceea ce ne privește: datori suntem să ne supunem ei și să ne închinăm înaintea ei cu recunoștință.

Viața noastră monahală din vremea de acum, călăuzită după Scriptură și după sfatul părinților și fraților, este consacrată de pildă începătorului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la vreun stareț, ci pe când era începător trăia de sine și lua povață din Scriptură și de la feluriți părinți și frați: de la unul a învățat înfrânarea, de altul blândețea, răbdarea, smerenia; de la altul – luarea-aminte cu dinadinsul la sine și liniștirea, străduindu-se să-și însușească virtutea fiecărui monah virtuos, arătând ascultare față de toți – după putință, smerindu-se înaintea tuturor și rugându-se lui Dumnezeu neîncetat. (Viețile Sfinților, 17 ianuarie).

Poartă-te și tu, începătorule, în același chip! Arată egumenului și restului conducerii mânăstirești ascultare nefățarnică și nedornică să placă oamenilor, ascultare străină de lingușire și răsfăț, ascultare pentru Dumnezeu. Arată ascultare tuturor părinților și fraților în toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului și așezămintelor mănăstirii, precum și celor rânduite de conducerea mânăstirii. Însă nu fii nicicum ascultător spre cele rele, de ți s-ar și întâmpla să suferi oarecare necaz pentru faptul că n-ai vrut să placi oamenilor și pentru neclintirea ta.

Sfătuiește-te cu părinții și cu frații virtuoși și pricepuți, dar însușește-ți sfaturile lor cu cea mai mare chibzuință și băgare de seamă. Nu te lăsa atras de sfat din prima clipă când începe să lucreze asupra ta! Din pricina împătimirii și orbirii tale, un sfat pătimaș și dăunător poate să-ți placă numai și numai din pricina neștiinței și lipsei tale de experiență, sau pentru că este pe placul vreunei patimi ascunse, necunoscute ție, care trăiește în tine. Cu plâns și întru suspinarea inimii roagă-l pe Dumnezeu să nu-ți îngăduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia căzută omenească, a ta sau a aproapelui tău, sfătuitorul tău. În ceea ce privește gândurile tale, ca și gândurile aproapelui, sfaturile acestuia, sfătuiește-te cu Evanghelia. Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții.

Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie să-l impresioneze pe începător și să și-l subordoneze moral! Ele au nevoie de laudă oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slavă deșartă și trufia. Întemeiată a fost întotdeauna, și mai ales acum, rugăciunea Proorocului: «Mântuiește-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-au împuținat adevărurile de către fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă, și în inimă au grăit rele» (Ps. 11, 2, 3). Cuvântul mincinos și fățarnic nu poate să nu fie cuvânt rău și dăunător. Împotriva unei asemenea stări sufletești trebuie luate măsuri de precauție. «Cercetează Dumnezeiasca Scriptură», spune Simeon, Noul Teolog, «și scrierile Sfinților Părinți, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alăturea de cele învățate și făptuite de învățătorul și starețul tău să le poți vedea și înțelege pe acestea ca într-o oglindă, și pe cele ce conglăsuiesc cu Scriptura să ți le însușești și să le ții în cuget, iar pe cele mincinoase și rele să le cunoști și să le lepezi, ca să nu fii amăgit. Căci să știi că în zilele acestea s-au arătat mulți amăgitori și dascăli mincinoși».[8]

Se produce, astfel, un mare dezechilibru, din cauza extremismului contemporan. Dacă omul nu poate dobândi extrema performanță a ascultării absolute, se aruncă în extrema opusă, în prăpastia răzvrătirii absolute. Dacă nu poate înțelege că toți greșim, astfel încât să treacă cu vederea, ca firești, toate greșelile mai marilor lui, mergând mai departe alături de ei, străduindu-se să asculte doar sfaturile bune și pildele viețuirii de folos primite de la ei, dar numai în măsura în care poate el însuși să le ducă și în care sunt potrivite cu el însuși și cu învățăturile Sfinților Părinți, atunci se aruncă, cu nechibzuință, în cealaltă extremă absurdă, răzvrătindu-se cu totul de mai marii lui, socotindu-i eretici, nemaipomenindu-i și făcându-și întru toate voile, forțându-se să creadă că doar voile și cugetele lui sunt voile și cugetele lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, că el însuși e infailibil.

Se observă, din toate aceste patimi, atât de frecvente și predominante în contemporaneitate, că stăruirea în pomenirea ierarhilor căzuți în erezie (dar necaterisiți și nejudecați personal de arhierei ortodocși în  sensul acesta) este tocmai calea de mijloc recomandabilă ca leac pentru zilele noastre, când discernământul nostru este grav alterat de patimi, mentalități greșite și exagerări, din cauza duhului modern care i-a cuprins pe toți și pe toate, afectat de revolta revoluționară luciferică, în care nu se mai respectă nici revelația, nici înțelegerea revelată a revelației, nici tradiția și nici ierarhia, ci e pus la mare preț teribilismul revoluționar, considerat eroism. Am putea spune că, în aceste condiții de boală generalizată, tocmai ca un leac la acest duh omorâtor de suflete, este recomandată pomenirea ierarhilor căzuți în erezie, dar necaterisiți, pentru a mărturisi public, prin pilda ascultării noastre bisericești, că Ortodoxia înseamnă ascultare și smerenie, tocmai în zilele răzvrătirii antihristice și ale anticlericalismului inflamat.

A vâna și a acuza un arhiereu ortodox căzut în erezie, dar necaterisit, este tot o parte din păcatul prigonirii sale, nu este râvnă pentru adevăr, ci doar patima mândriei sau chiar a răzvrătirii luciferice care ne lucrează în ascuns. A ne ruga, a-l pomeni la rugăciune pe eretic, nu numai că ne ajută pe noi să nu ne sălbăticim, să nu devenim desfrânați prin ură, dar (fiindcă cei ce tot îi acuză pe ierarhi de erezie se îngâmfă că fac asta din cauza măreței lor iubiri față de Ortodoxie) și să îi atragem către dreapta credință, inclusiv pe ierarhii care propovăduiesc erezii și care se simt încolțiți atunci când sunt acuzați, cu fanatism, dintr-o parte sau alta, încăpățânându-se în eroare, nu din vicleșug, ci tocmai fiindcă văd patima oribilă a furiei de tip eretic, pe care o au cu prisosință acuzatorii lor, zeloși în apărarea teoretică a adevărului, dar mincinoși prin modul lor de comportament, care numai ortodox nu este. De aceea, Sfântul Cuv. Marcu Ascetul ne învață că „Atâta adevăr se cuprinde în cunoștința fiecăruia, câtă siguranță îi dau blândețea, smerenia și dragostea”[9].

Mai mult, dezbinarea din cadrul Sfintei Biserici, provocată, pe de o parte, de nerespectarea cu frică și cutremur a Ortodoxiei, ca singura mântuitoare, de către ecumeniști, dar, pe de alta, de falsa apărare a Ortodoxiei (care este, de fapt, înjosirea Ei, fiindcă nu are fără dragostea Ei specifică) de către nepomenitori, înseamnă ceartă în numele Ortodoxiei și-i face pe oameni să se îndepărteze cu scârbă de Ea, fiindcă „ortodocșii” cu pricina nu respectă un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, chiar cel dinainte de citatul cu mustrarea ereticului care se osândește pe sine însuși: Tit 3,8 „Vrednic de crezare este cuvântul, și voiesc să adeverești acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune și de folos oamenilor.9 Iar de întrebările nebunești și de înșirări de neamuri și de certuri și de sfădirile pentru lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare și deșarte”.

Așadar, învățând ce minunată este Ortodoxia și cât de cumplite sunt ereziile, nu trebuie să uităm că Dumnezeu, anticipând riscul prin care vom trece, ne-a învățat să ne rugăm pentru eretici, să nu ne încurcăm în lupta pătimașă cu ei, ca să ne păstrăm blânzi, iubitori de vrăjmași, și cu dragoste (dar nu cea falsă, ecumenistă, care batjocorește adevărul, ci în adevărul curat al Ortodoxiei) ca să-i atragem la Ea, să nu le dăm oamenilor pricina de a spune că Ortodoxia este fanatism, din cauza râvnei noastre rătăcite.

Să vedem însă cum tâlcuiesc Sfinții Părinți fragmentul din Tit, citat de dumneavoastră:

„Pentru ce zice Pavel aici ca, după întîia și a doua sfătuire, să-l lăsăm pe omul eretic și să nu-i mai vorbim, iar lui Timotei îi zice să-i învețe cu blîndețe pe cei potrivnici, în nădejdea că doar le va da lor Dumnezeu pocăință? Căci zice așa: «(…) întru blîndețe învățîndu-i pe cei ce se pun împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoștința adevărului» (2 Timotei 2,25). Răspundem că acolo Apostolul vorbește despre aceia care arată nădejde de îndreptare, iar aici despre ereticul neîndreptat și nevindecat, care e cu totul răzvrătit și osîndit de sine însuși, adică fără răspuns și dezvinovățire. Căci acesta nu poate zice: Nimeni nu m-a sfătuit și nu m-a învățat să cunosc adevărul! – pentru că, fiind sfătuit și învățîndu-se o dată și de două ori, a rămas întru rătăcirea sa. Deci, cînd stăruie întru rătăcirea sa după una și a doua sfătuire și învățătură, unul ca acesta e osîndit de sine însuși fără dezvinovățire, și de aceea Creștinii se cuvine a se depărta de el.[10]

Așadar, până și depărtarea de ereticii recunoscuți de toată lumea, nu doar de cei care sunt numai bănuiți de unii, se face numai după ce îi încercăm dacă au sau nu nădejde de întoarcere la adevăr. Dacă primesc sfatul, putem să fim mai departe lângă ei, fiindcă au nădejde de îndreptare și îi putem ajuta. Doar de ereticul care nu vrea cu niciun chip să se îndrepte trebuie să ne îndepărtăm, dar numai după ce am văzut că este așa, încercând, mai întâi, să-l sfătuim cu blândețe. Însă, mă îndoiesc că nepomenitori au încercat vreodată să sfătuiască pe cineva care, după ei, ar propovădui cu capul descoperit erezia, ca să verifice dacă face parte dintre ereticii ce se pot îndrepta, lângă care pot să petreacă, sau dintre cei care sunt neîndreptabili și, deci, de care trebuie să se îndepărteze, fiindcă se osândesc pe ei înșiși.

Nepomenitorii se năpustesc încrâncenați la osândit și nepomenit în stânga și în dreapta, din start, ca niște autentici inchizitori, fără ca măcar să cerceteze, fără prejudecăți, dacă ierarhul sau oamenii acuzați de ei cu adevărat propovăduiesc vreo erezie sau doar așa li se pare lor, din cauza minții lor pline de suspiciune și de ideea că ei înșiși sunt judecători perfecți ai ortodoxiei lor și a celorlalți.

În afară de asta, depărtarea chiar de ereticii neîndreptabili și osândiți de ei înșiși, nu e tot una cu osândirea lor. Osândirea și-o fac ei înșiși, și doar atunci când nu primesc sfătuirea, iar noi nu avem voie să-i osândim nicidecum.

Pomeneați de un cuvânt din Pateric:

„Se spunea despre avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are dreaptă și mare socoteală. Vrând aceștia să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui: «Tu ești Agathon, căci am auzit despre tine că ești curvar și mândru». Iar el a zis: «Ei bine, așa este». Și i-au zis lui: «Tu ești Agathon bârfitorul și clevetitorul?» Iar el a zis: «Eu sunt». Au zis iarăși: «Tu ești Agathon ereticul?» Iar el a răspuns: «Eretic nu sunt». Și l-au rugat pe el, zicând: «Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ți-am zis le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?» Zis-a lor: «Cele dintâi asupra mea le iau, căci este spre folosul sufletului meu, dar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu». Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și s-au dus zidiți.[11]

Ați înțeles din acest cuvânt, foarte bine, ce mare diferență este între erezie și alte păcate, dar de ce nu ați înțeles, tot din el, și mesajul care se adresează în mod special sufletului dumneavoastră (fiindcă cuvintele Sfinților Părinți nu le studiem ca să ne arătăm știutori ai lor, ci ca să le urmăm pilda și poruncile în viața noastră): cât de rău jignitor este pentru cineva să fie acuzat de erezie? Dacă este așa, nu numai că noi nu trebuie să suferim să fim numiți eretici, dar trebuie să înțelegem că nici ierarhii noștri, nici alții nu suferă și, în acest caz, nu trebuie să-i acuzăm noi de erezie, devenind nesuferiți, ci să-i lăsăm pe cei care au această grea responsabilitate: de a feri Sfânta Biserică de erezie. Da, suntem datori să urâm erezia, să o defăimăm din toată inima, să ne ferim de ea ca de focul iadului, dar nu să urâm și să defăimăm personal pe cei cuprinși de ea sau, mai grav, pe cei doar bănuiți de ea.

Singurul care tratează cu adevărat problema pusă de dumneavoastră (dacă, după Sfinții Părinți, episcopul care aparține de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit și are, în același timp, opinii eretice personale, pe care le propovăduiește la arătare, poate transmite harul Sfântului Duh prin Sfintele Taine, până să fie caterisit de Sfântul Sinod) este citatul dat de dumneavoastră din Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, pe care, personal, îl prețuiesc foarte mult, fiind un reper de canonicitate. Cu toate acestea, nici un om nu este infailibil, astfel că nici canoniștii nu sunt, după cum bine remarca Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul în Pidalion, de exemplu într-unul din citatele de mai sus („Acestea așa fiind cunoscute, fără vreme prihănesc oarecare (adică Vlastar și Valsamon) pe Sinodul acesta, pentru anatema ce face”). Fiindcă importantă este învățătura revelată de Dumnezeu prin Sfânta Biserică, nu opinia unuia sau altuia dintre ortodocșii care o  comentează, care, cât de râvnitori și specializați în studiul învățăturii creștine ar fi, pot, totuși, să greșească.

A cunoaște că numai Sfânta Biserică Ortodoxă este infailibilă, dar niciun ortodox, cât de perfecționist, nu poate fi („Și am zis întru uimirea mea: tot omul este mincinos” – Ps 115,2), ne ferește de două grave erori, care par opuse, dar ne duc la aceeași rătăcire: absolutizarea unui om, fie în mod pozitiv (idolatria lui), fie în mod negativ (demonizarea lui absolută). A asculta orbește de cineva/un grup de oameni, renumit/specializat în Ortodoxie, având credința superstițioasă că acesta ar putea poseda/exprima adevărul absolut duce, mai devreme sau mai târziu, la rătăcire. Dar și a avea pretenția ca cineva să nu greșească deloc față de Ortodoxie nu este potrivit cu realitatea, fiindcă tot omul greșește, cu voie sau fără de voie, cu știință sau fără știință. Astfel că această pretenție absurdă, că noi înșine sau altcineva am putea să fim perfect ortodocși, asociată cu un criticism aberant, duce, cu vremea, la ideea că, de fapt, chiar/doar noi înșine suntem perfecți în cunoașterea/urmarea Ortodoxiei. Imediat după asta cădem și mai grav, fiindcă, dacă cineva are măcar doar o mică variație față de gândirea noastră (chiar dacă ar putea fi, în mod antinomic, și ea valabilă, necontrazicându-ne, în fond credința personală), ne repezim cu cruzime să-l condamnăm la modul absolut, ca pe un eretic, nu fiindcă ar fi, ci numai și numai din cauza pretenției noastre absurde că a fi ortodox înseamnă a nu greși niciodată cu cuvântul, gândul sau cu fapta față de Ortodoxie. Așadar, ignoranța a ceea ce înseamnă infailibilitatea Sfintei noastre Biserici ne duce spre absolutizarea, fie în bine, fie în rău a oamenilor. Dacă îi  absolutizăm în bine îi iubim ca pe niște idoli, dacă îi absolutizăm în rău, îi urâm ca pe niște eretici.

Așadar, trebuie să vedem, în acest caz, Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca expune credința revelată a Sfintei Biserici sau numai o opinie personală greșită?

Însă, trebuie să specificăm chiar de la început, chiar dacă Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca ar avea dreptate în părerile exprimate în citatul dat de dumneavoastră, totuși nici în acest citat, nici în învățătura Sfinției Sale, privită în ansamblul ei, nici în pilda vieții Sfinției Sale, nu susține: 1. nici că, după Sfinții Părinți, un ierarh ce s-a afiliat CMB este eretic și a pierdut harul; 2. nici că dacă un ierarh este eretic, dar necaterisit, cine îl pomenește pe unul ca acesta la rugăciune își pierde la rândul său harul; 3. nici că numai cei care nu-l pomenesc nici pe el, nici pe cei care îl pomenesc pe el, pot fi cu adevărat ortodocși; 4. nici că trebuie, neapărat, să nu mai facem parte din Sfânta Biserică Ortodoxă Română, fiindcă nu avem pe cine pomeni din Ea, fiindcă în Ea toți se pomenesc unii pe alții, astfel încât, ca să ne putem mântui, nu trebuie să ne mai spovedim și să ne mai împărtășim cu Sfintele Taine la niciun duhovnic, de fapt la niciun om, fiindcă la niciun duhovnic nu se mai găsește astăzi harul, toți pomenindu-și episcopul de care aparțin, care-i pomenește la rândul lui și pe cei ce fac parte din CMB; 5. nici că singurii purtători de har sunt „duhovnicii” nepomenitori, dar nu orice nepomenitori, ci doar aceia cu adevărat corecți, de care, de fapt, nu știm dacă există și unde să-i găsim (fiindcă orice om are măcar o mică părere diferită de a altuia, astfel că acest tip de oameni au impresia că numai Ortodoxia lor este perfect ortodoxă, dându-se unii pe alții anatemei, odată ce i-au dat drumul fiarei dezbinării).

Mai întâi, trebuie să vă atragem atenția că ați omis și începutul citatului, și contextul lui. Redarea incompletă a unui citat, tehnică în care sunt experți răstălmăcitorii Sfintelor Scripturi, de tip protestant, predispune la o incompletă înțelegere a mesajului, deci la manipulare. Citatul complet este acesta:

„O problemă delicată se pune în legătură cu hirotoniile pe care le săvîrșesc episcopii depuși din treaptă, caterisiți sau chiar dați anatemei. În această privință există unele controverse născute din faptul că se ignoră aspectul esențial al problemei și anume acela al stării harice pe care o poate avea cineva, chiar dacă e supus unei pedepse grave, cum este de exemplu caterisirea, căci sub orice pedeapsă s-ar afla un episcop, dacă el nu și-a pierdut starea harică, poate săvîrși în mod valid toate Sf. Taine, inclusiv hirotonia, deoarece caterisirea nu înseamnă luarea harului și nici măcar anatema, în cazul că aceste pedepse nu se pronunță pentru erezie, ci pentru alte fărădelegi grave. De fapt, în cazul că ele se pronunță pentru erezie, prin însăși aceasta pronunțare se face doar constatarea că cei căzuți în erezie, au căzut și din har, de la data căderii în erezie, iar nu de la data pronunțării pedepsei, care în asemenea caz are caracterul unui act constatator, cu raportare la starea harică a celui în cauză.

În cazul special al rostirii anatemei împotriva unui episcop pentru acte de hulă împotriva Duhului Sfînt, se înțelege că acestea avînd o gravitate și mai mare decît erezia, îl lipsesc pe cel care le-a săvîrșit de starea preoțească de orice treaptă, deci și vreo hirotonie săvîrșită de vreun astfel de episcop nu conferă nimic din ceea ce se transmite în mod obișnuit – prin actul hirotoniei.

Cu alte cuvinte, hirotoniile săvîrșite de episcopii aflați sub orice pedepse, afară de cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfînt, sînt hirotonii valide, în sensul că ele produc efectul haric al hirotoniei. Ele nu sînt însă canonice, adică nu sînt legale și din această pricină se pedepsesc, atît săvîrșitorii cît și primitorii, dacă mai este posibil, pentru că s-ar putea ca săvîrșitorul să se afle deja sub pedeapsa anatemei, iar primitorul să nu facă parte din Biserică.[12]

Textul citat analizează dacă mai au sau nu harul episcopii depuși din treaptă, caterisiți sau dați anatemei, din două feluri de motive: erezie sau orice alt fel de păcate. Încă de la început ne atrage atenția asupra unui lucru foarte important „În această privință există unele controverse”. Așadar, Sfinția Sa spune că există o problemă de interpretare, că nu cunoaște o interpretare universală, din vechime și în consens în legătură cu această chestiune. De aici putem înțelege că Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca descrie doar una din interpretările posibile, iar nu adevărul revelat, fără de greșeală, al Sfintei Biserici. Din păcate, nici măcar nu justifică pe baza căror cuvinte din Sfinții Părinți sau comentatori necanonizaţi a extras Sfinția Sa această concluzie, ceea ce este un mare minus, care îi sporește îndoiala interpretării și nouă ne sporește prudența față de ea.

În multiplele și îndelungatele noastre cercetări ale lucrărilor diferiților specialiști în diferite științe (inclusiv în cele ale domeniului teologic), nu am întâlnit vreo astfel de interpretare și, cu toate că m-am folosit mult de astfel de lucrări, am observat că, uneori, se strecoară în ele și opinii proprii ale specialiștilor, nejustificate, considerate adevărul absolut, însă fără a avea vreun suport real revelat, ci sprijinindu-se doar pe o impresie personală, lăuntrică, înrădăcinată în inima lor cine știe de când și cine știe cum, auzită de la cine știe cine sau izvorâtă din cine știe ce gând sau simțire proprie.

Iar această ispită este valabilă la orice cercetător care nu a trecut prin curățirea de patimi la iluminare, ca să primească prin harul Sfântului Duh înștiințarea despre acea problemă cercetată, fie în biologie, fie în teologie, indiferent de cât de bine pregătit ar fi acel specialist. Ba, după cum ne învață Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare, chiar și Sfinții Părinți nu exprimă întotdeauna adevărul revelat, ci, uneori, doar niște învățături neîncercate/nefiltrate de ei prin rugăciune, ale înaintașilor lor eretici, pe care, din neștiință, ei îi considerau ortodocși:

„Deci fiindcă n-am voit sa vă las pe voi în asemenea gînduri iar pe de altă parte mi-era un chin să mă rog să mă lumineze în privința aceasta , prins între acestea două trebuințe am ales mai bine acest chin ca să vă scap pe voi de chin, amintindu-mi de cel ce a zis: «Purtați sarcinile unii altora» (Gal. 6, 2). Deci ascultați înștiințarea care mi s-a dat de la Dumnezeu înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toți Părinții, sfinții și drepții și robii adevărați ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine ! Dar nu socotiți că, sfinți fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adîncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: «Din parte cunoaștem și din parte prorocim» (1 Cor 13,9), și iarăși: «Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta și nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul și același Duh» (1 Cor 12,4-11). Și cunoscînd Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sînt necuprinse, a strigat zicînd: «O, adîncul bogăției și înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu! Cît de necercetate sînt judecățile Lui și de ne-urmate căile Lui ! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?» (Rom 11,33-34).

Străduindu-se deci ei însuși să fie învățători sau siliți de oameni să ajungă la aceasta stare, au înaintat foarte mult, ridicîndu-se și peste învățătorii lor și au alcătuit prin înștiințarea de sus noi învățături. Dar au rămas în același timp păstrînd predaniile învățătorilor lor, deci și învățături care nu erau drepte. Și după aceea înaintînd și ajungînd învățători duhovnicești, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privința învățătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfînt. Ci socotindu-i pe aceia înțelepți și cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susținute de ei. Și așa s-au amestecat învățăturile învățătorilor lor între învățăturile proprii. Și au grăit uneori din învățătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înțelegerea minții lor. Și așa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci luînd unele de la alții și înaintînd și îmbunătățind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfînt ceea ce au fost învățați prin El. Dar au grăit și din învățăturile primite de la învățătorii lor dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor, sau negîndind ca trebuie să ia înștiințare de la Dumnezeu prin cerere și rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Așa s-au amestecat învățăturile. Și pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor . Cînd deci auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfînt ceea ce grăiește, aceasta e o înștiințare pe care trebuie s-o credem. Dar cînd grăiește acele cuvinte, nu-l auzi spunînd aceasta. Căci nu e din înștiințarea de la Duhul, ci din învățătura dascălilor lui de mai înainte. Și din respect pentru cunoștința și înțelepciunea lor, nu l-a întrebat pe Dumnezeu despre acestea de sunt adevărate.

Iată mi-ați auzit toată prostia. Liniștiți-vă acum și ocupați-vă cu Dumnezeu și încetați grăirea deșartă. Luați aminte la patimile voastre, de care vi se va cere socoteală în ziua judecății; în vreme ce despre acestea nu vi se va cere pentru ce nu ați știut sau n-ați aflat de ele. Plîngeți deci și vă tînguiți. Umblați pe urmele Părinților noștri, Pimen și cei de după el, și «alergați ca să apucați» (1 Cor 9,34), în Hristos Iisus Domnul nostru Căruia se cuvine slava în veci. Amin.[13]

Și atenție, aceia de care pomenește Sf. Cuv. Varsanufie greșeau în legătură cu origenismul, dat anatemei la Sf. Sin. Ecumenic V, iar nu cu apartenența la CMB, nedată de nimeni anatemei. Ce o să spuneți acum? Că sfinții respectivi, canonizați și recunoscuți ca atare de întreaga Sfântă Biserică, au fost eretici doar fiindcă exprimau niște erezii, moștenite de la Origen, direct sau indirect, prin alții, fără să fie caterisiți sau măcar conștienți că le exprimau? Oare păcătuiau cei care-i pomeneau la rugăciune și se împărtășeau cu ei pe când trăiau și, mai mult, păcătuiesc acum cei care îi cinstesc azi ca sfinți, conform ideii descentrate pe care ne-o prezentați?

Aceeași idee este valabilă și pentru ierarhii noștri care au avut greșeli de exprimare, pe care frăția voastră le considerați erezii. Pot fi chiar sfinți cu erori în cunoaștere, iar nepomenitorii nu vor să-i pomenească considerându-i eretici, din cauza obiceiului lor de a-i judeca și osândi pe toți care nu gândesc întocmai ca ei. De aceea este necesară judecata nu a nepomenitorilor, pe care nimeni nu i-a pus ca judecători, ci a Sfântului Sinod, pus de Dumnezeu ca să hotărască cine e eretic și cine nu.

Ideea că cei care exprimă erezii sunt deja eretici, chiar dacă nu sunt despărțiți de Sfânta Biserică, nu face parte din învățătura Sfintei Biserici, Care ne învață că eretic este nu cel care doar exprimă/crede în erezii, din diferite pricini, ci cel care se desparte de Sfânta Biserică din cauza ereziilor exprimate/crezute de el:

„După procuvântare, prin urmare răspunde Sfântul [Ier. Vasile cel Mare – n.n.] la cele ce Sfântul Amfilohie l-a întrebat. Și urmând a zice pentru botezul schismaticilor cataroni (curaților), adică a navatienilor și de al ereticilor pepuzieni, adică al montaniștilor, mai înainte și mai obștesc face pe cuvânt, și pe despărțirea acelor vechi o pomenește, după care alții se zic eretici, iar alții schismatici, și alții parasinagogi. Și parasinagogi sunt prezbiterii și Episcopii cei nesupuși, care căzând în oarecare greșale s-au caterisit de preoția și arhieria lor canonicește; însă nevrând a se supune Canoanelor, cu de sine-și stăpânire și-au izbândit, și lucrau deosebi cele ale preoției sau ale arhieriei. Și împreună cu dânșii au urmat și alții, lepădându-se înșiși de soborniceasca Biserică. Iar schismatici se numesc acei ce se osebeau de către soborniceasca Biserică, nu pentru dogme de credință, ci pentru oarecare întrebări Bisericești lesne de îndreptare. Iar eretici se numesc aceia a cărora osebirea este îndată și de-a dreptul pentru credința cea întru Dumnezeu; adică cei despărțiți cu credința și cu dogmele de către dreptslăvitori, și desăvârșit depărtați. […] Iar deși Dionisie (al Alexandriei adică) zice să nu se boteze, însă la aceasta a greșit, și noi la aceasta nu trebuie a urma. Iar pentru schismatici au fost două socoteli. Că Sfântul Ciprian și Sinoadele cele două de lângă el s-au făcut în Africa (vezi Canonul lui). Ci și Sinodul ce s-a făcut în Iconia de Sfântul Firmilian (pe care al său îl numește marele Vasilie, ca pe unul ce a stătut Episcop al Kesariei) păzind amărunțimea, a poruncit ca, curații aceștia, pentru care este cuvântul, înfrântecii și apotactiții (Vezi la Canonul 95 al Sinodului 6) și idroparastații (vezi la Canonul 32 al Sinodului 6), și în scurt toți schismaticii venind la soborniceasca Biserică, să se boteze. Fiindcă ierosiții cei dintâi ai schismaticilor, aveau darul de la Biserică de a hirotoni, și a boteza. Iar după ce o dată s-au dezbinat de tot trupul Bisericii, l-au pierdut și nu mai pot a boteza pe alții, ori a hirotonisi, sau a da darul de care prin dezbinare s-au lipsit. Pentru aceasta și cei ce de ei se botează, se socotesc că s-au botezat de mireni. Pentru aceasta și trebuie să se boteze (cu adevărat). Iar oarecare Episcopi la Asia au primit botezul lor, pentru iconomie, și nu pentru scumpătate, ca și cum schismaticii ar fi încă mădulare ale Bisericii. Drept aceea după socoteala lor fie primit. […] Și fiindcă am primit pe Episcopii înfrânaticilor acestora, și hirotoniile lor, cu primirea aceasta am făcut prin lucru ca un Canon, și am arătat că ei nu sunt despărțiți de soborniceasca Biserică.[14]

Vedem, așadar, că și adepții parasinagogilor, și schismaticii, și ereticii sunt aceia care, pentru deosebite pricini (pentru nesupunere la caterisire, pentru oarecare întrebări Bisericești lesne de îndreptare și, respectiv, pentru credința cea întru Dumnezeu), sunt despărțiți de soborniceasca Biserică. Nu fac parte din niciuna din aceste categorii cei care au în mintea și în gura lor acele probleme enumerate mai sus, dar încă nu sunt despărțiți, prin ei înșiși sau prin judecata Sfintelor Sinoade, de soborniceasca Biserică.

Observăm, iarăși, că, în unele cazuri (care tratează tocmai chestiunea absenței sau prezenței harului la unii episcopi cu învățături deosebite de Sfânta Biserică), unele Sfinte Sinoade folosesc acrivia, altele iconomia, și că trebuie folosite când acrivia, când iconomia, după caz, asta neînsemnând că fie acrivia, fie iconomia (deci și Sfintele Sinoade care le exprimă) ar fi greșite.

Însă, mai vedem și că există unii sfinți (în acest caz, Sf. Ier. Dionisie al Alexandriei) care pot greși față de practica/învățăturile Sfintei Biserici și că aceștia nu trebuie nici urmați, dar nici considerați eretici. Dacă opiniile proprii, nesusținute de revelația dumnezeiască, chiar și ale Sfinților Părinți ne vatămă mult dacă nu știm că nu trebuie să le considerăm infailibile, cu atât mai mult cele ale canoniștilor sau dogmatiștilor necanonizați. Infailibilitatea Bisericii nu se transmite fiecăruia din membrii ei, astfel că niciunui ortodox, mirean sau ierarh, pe de o parte, nu-i putem considera afirmațiile ca fiind fără de greșeală, dar, pe de alta, nici nu trebuie să-l blamăm dacă greșește, și să-l considerăm eretic, fiindcă este firesc ca fiecare om să greșească.

Dacă nu avem pretenții prea mari, amăgindu-ne prin ele, nici dezamăgirea nu are cum să fie prea mare, nici reacția noastră împotriva lui nu e violentă, și nici nu ajungem să-l urâm ca pe un eretic și să nu-l mai pomenim. Dimpotrivă, facem ceea ce trebuie un  ortodox să facă: să se roage pentru aproapele său pe care l-a văzut greșind. Astfel că îl pomenim mai mult ca Dumnezeu să-l ierte și să-l lumineze pe el că a făcut greșeli/păcate și pe noi că l-am văzut făcând, semn clar că nu suntem cu adevărat atenți la propria noastră păcătoșenie. Și facem atâta rugăciune, până când tulburarea noastră că el ar fi un păcătos dispare, fiind înlocuită cu lacrimi pentru propria noastră păcătoșenie sau, măcar, cu milă față de păcătoșenia și neputința întregii lumi.

Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, deși este canonist, nu este totuși canonizat ca sfânt, astfel că nu știm dacă cele exprimate de Sfinția Sa în citatul de mai sus nu sunt doar opinii particulare legate de acest subiect, desigur prețioase, având în vedere sobrietatea și pregătirea Sfinției Sale, dar totuși neputând avea caracterul de infailibilitate. Nu ar fi singura eroare a Sfinției Sale. De exemplu, puțin mai devreme de textul citat, prezintă o opinie contradictorie:

„Deși prin starea sa harică și după învățătura dogmatică a Bisericii Fiecare episcop poate hirotoni în mod valid pe un alt cleric în treapta de episcop, totuși, pentru rațiuni de disciplină și de hună rînduială bisericească, adică pentru a se evita orice abuz, precum și pentru a-și asigura într-un mod cît mai nedubitabil [sic! – PC Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca a vrut să spună, poate, „indubitabil” – n.n.] transmiterea succesiunii apostolice prin transmiterea neîntreruptă a hirotoniilor în treapta episcopală, s-a introdus norma ca hirotonia întru episcop să nu se poată săvîrși decît în prezența a doi sau trei episcopi (can. 1 ap.).[15]

Sfinții Apostoli au dat acest canon, încă de la început, din anul 44, astfel că nu exprimă vreo normă introdusă mai târziu. Lucrul acesta este vizibil și în Sfânta Scriptură (1 Tim 4,14 „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților”, așadar, prin hirotonia întru episcop de către cel puțin doi arhierei), și în Pidalion:

„– Iar oarecare vor ca să se fi făcut și altă adunare a Apostolilor în Antiohia, care să fi dat nouă Canoane precum însemnează oarecare Părinți apuseni (pentru care vezi subînsemnările Canonului 85 Apostolic).

–   Încă și altele, dintre care cea prea mare și vrednică de cuvânt adunare, zic apusenii, să se fi făcut în anul 44, când Apostolii erau să se despartă unul de altul, la care au alcătuit și Simbolul Credinței (pentru care vezi subînsemnarea întâi a Canonului 1 al Sinodului al VI-lea), care Simbol se zice al Sfinților Apostoli.

Acestea așa zicându-se, la care adunare din acestea s-au dat prin Climent aceste 85 de Canoane ale Dumnezeieștilor Apostoli, nici o scumpătățită știință pentru aceasta nu ne-a predat vechimea. După socotință , însă, poate cineva a zice cum că i-au rânduit pe aceștia în timpul adunării lor celei zise prea mare și vrednică de cuvânt când voiau ei să se despartă și să se semene ei spre propovăduirea Evangheliei.

Dar fiindcă mulți eretici și poate și oarecare din apuseni (am zis însă poate, căci după mărturia lui Antonie Forestul iezuitul, întru pregătirea cea pentru Sinodul lor cel Ecumenic ce s-a adunat în Trident au întărit pe toate aceste 85 la număr), mustrându-se la novelelor iscodiri de Canoanele acestea, își deschid gurile împotriva lor zicând: ori toate ori unele nu sunt Canoane așezate ale Sfinților Apostoli; noi, cu multă sârguință, ne-am silit a le îngrădi cu mii de zăvoare și cu toate săgețile celor puternici după cântare (cumpănire, n. ed.), ca și din însăși singură privirea mulțimii a tot întrarmării, să se teamă de dreptate fiecare luptător.[16]

Și textul citat de dumneavoastră, mai sus, din Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, care se află puțin mai jos de această eroare, la aceeași pagină, este diferit de învățăturile Sfinților Părinți, redate în Pidalion (carte primită de întreaga Sfântă Biserică ca fiind revelată și îndreptar al Ortodoxiei, fiind alcătuită de un mare sfânt, cunoscător al întregii Sfintei Tradiții și purtător al harului Sfântului Duh – Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul):

„De fapt, în cazul că ele se pronunță pentru erezie, prin însăși aceasta pronunțare se face doar constatarea că cei căzuți în erezie, au căzut și din har, de la data căderii în erezie, iar nu de la data pronunțării pedepsei, care în asemenea caz are caracterul unui act constatator, cu raportare la starea harică a celui în cauză. […]

Cu alte cuvinte, hirotoniile săvîrșite de episcopii aflați sub orice pedepse, afară de cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfînt, sînt hirotonii valide, în sensul că ele produc efectul haric al hirotoniei.[17]

După Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca episcopii, chiar și după pronunțarea pedepsei, pentru diferite păcate, în afară de erezie, încă mai au harul sfințitor, iar episcopii căzuți în erezie cad din har instantaneu, chiar și fără pronunțarea pedepsei. Dar asta contrazice flagrant învățătura Sfinților Părinți, redată în Pidalion:

„Trebuie să știm că certările ce le poruncesc Canoanele, adică acestea: să se caterisească, să se afurisească, și să se anatematisească a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca aceasta de nevoie trebuie a fi a doua persoană, acestea se tâlcuiesc mai bine după meșteșugul grămăticilor. Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe preoți, ori sa afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă Canoanele. Însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți. Învinovățiți însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumnezeiasca osândă. Precum și un împărat când va porunci slugii sale să bată pe un altul, care i-a greșit, dacă sluga cea poruncită nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greșit împăratului a rămas nebătut, învinovățit însă spre bătaie. Drept aceea tare greșesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toți cei Sfințiți care în afară de Canoane s-au hirotonit, sunt cu lucrarea caterisiți. De cei Sfinți prihănitoare limbă este aceea ce nebunește pe acest fel de cuvinte le bârfește, neînțelegând că porunca Canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârșită. Fără mijlocire și mai înainte de judecată, ne lucrând de sine-și. Însuși Dumnezeieștii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sine-și cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare Episcop sau preot care va primi botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se va dovedi că a făcut aceasta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta poruncim.[18]

Acest text exprimă limpede exact opusul a învățăturii Preacucernicului Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, adică, pe de o parte, că, după caterisire, indiferent dacă e cauzată de erezie sau de orice alt păcat, cel pedepsit nu mai are harul preoțesc, iar, pe de alta, că, înainte de caterisire, chiar dacă e vorba de erezie, cum este și cazul pomenit în canoanele Sfinților Apostoli ca exemplu (în care se vorbește despre un episcop sau preot vinovat de primirea botezului ereticilor, adică afectat de eresul ecumenist), cel vinovat încă este îmbrăcat în preoție, având, așadar și harul preoțesc lucrător.

Această interpretare sfântă e susținută și de Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului, părinte al părinților și marele nostru reper în înțelegerea Sfintelor Canoane:

Duhul nu hirotonisește pe toți cu voința Sa, ci lucrează prin toți. Deci și arhiereul, și preotul și cel ce are slujbă duhovnicească și oricare alt cleric care se hirotonisește după pravilă, este adevărată slugă a lui Dumnezeu și slujitor mântuirii oamenilor, înger al lui Dumnezeu și dătătorul de sfințire, plin de har și de Dumnezeiască Lumină și va lua acolo de la Dumnezeu multă plată pentru slava sa, și mai vârtos cu cât va fi mai nevoitor spre cele dumnezeiești și nu se va lenevi a sluji slujba sa. […] Cel ce nu s-a hirotonisit însă după pravilă, arhiereu sau preot, cleric sau slujitor slujbei celei duhovnicești, harul lucrează printr-însul cu hirotonia, pentru mântuirea celor ce vin către el, și fiecare primește harul după credință, nerămânând nimeni neîmpărtășit; cei hirotonisiți de dânsul sunt hirotonisiți, cei ce se leagă de păcate sau se dezleagă, sunt legați și dezlegați, și Tainele sunt Taine, căci nu lucrează omul, ci harul ca prin oarecare organ. Dar vai de acel organ de va fi lucrând fără de voia lui Dumnezeu, Care lucrează, și vai de omul acela care va defăima unele ca acestea! […]

De vreme ce este osândit cel ce se va cumineca cu nevrednicie, cu atât mai vârtos va fi osândit cel ce și lucrează fără de vrednicie. Acestea zic pentru cei ce au primit hirotonia, care, ori mai înainte, ori mai pe urmă de vor fi greșit, sunt toți nevrednici. Dacă vor voi să se pocăiască și să se mântuiască, depărteze-se de a lucra Prea Sfintele lucruri ale Preoției, și cu spovedanie și plângere să milostivească pe Dumnezeu asupra-le.[19]

„Cap. 62: Se cuvine ca nașul celui ce se botează să fie ortodox și să fie cucernic

Trebuie să luăm bine seama a face nași pe creștinii ortodocși și, pe scurt, cunoscători ai credinței. Căci eu am auzit lucru foarte greu și fără socotință că unii fac nași ai copiilor lor pe hulitorii, pe vrăjmașii credinței, pe cei fără de Dumnezeu și pe eretici, pentru pricini omenești, nădăjduind de la ei ceva din cele omenești. Unii ca aceștia și taina o leapădă și pe copiii lor nu-i luminează, ci mai vârtos îi întunecă. Iar preotul care slujește se face părtaș celor depărtați de Dumnezeu. Căci cum ar putea să învețe dreapta credință cel ce hulește pe Dumnezeu, sau ce împărtășire are lumina cu întunericul, sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Precum scrie, cel ce face unele ea acestea osândit este.[20]

Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului, marele luptător împotriva tuturor ereziilor, cel care ne învață că, la Sfântul Botez, chiar dacă preotul este ortodox, dar nașii sunt eretici, harul nu mai vine, taina este lepădată și copilul botezat nu este luminat, ci întunecat, iar preotul este părtaș celor depărtați de Dumnezeu și osândit, totuși nu spune că acesta din urmă ar pierde, din această cauză harul preoției sau că s-ar rupe de Sfânta Biserică, ci doar că, în acea situație, nu din cauza mentalității lui eretice, ecumeniste, ci din cauza nașilor care sunt cu adevărat eretici și despărțiți de Sfânta Biserică, harul nu mai lucrează. De asemenea, tot Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului, când tratează același subiect pe care îl tratează Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, îl contrazice în ambele puncte de vedere ale Preacucerniciei Sale, nefăcând vreo diferență între căderea în erezie și căderea în alte păcate: harul preoției lucrează la toți cei nevrednici, dacă nu sunt caterisiți, fără vreo excepție, dar nu mai lucrează la toți cei nevrednici și caterisiți, fără vreo excepție. Este limpede că, dacă nu specifică vreo diferență între erezie și celelalte păcate, din punct de vedere al pierderii harului preoției, ea nici nu există, fiindcă Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului este foarte minuțios în învățăturile și îndrumările lui: „pentru cei ce au primit hirotonia, care, ori mai înainte, ori mai pe urmă de vor fi greșit, sunt toți nevrednici”, fiind „osândit cel ce și lucrează fără de vrednicie”, indiferent de greșeală, fie că e vorba de erezie, fie că e vorba de alte păcate opritoare la preoție, dar, până la caterisire, „harul lucrează printr-însul cu hirotonia, pentru mântuirea celor ce vin către el, și fiecare primește harul după credință, nerămânând nimeni neîmpărtășit; cei hirotonisiți de dânsul sunt hirotonisiți, cei ce se leagă de păcate sau se dezleagă, sunt legați și dezlegați, și Tainele sunt Taine, căci nu lucrează omul, ci harul ca prin oarecare organ”.

După Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, la preotul/ierarhul căzut în erezie atât necaterisit, cât și caterisit, nu lucrează harul preoției, dar la preotul/ierarhul căzut în alte păcate atât caterisit, cât și necaterisit, lucrează harul preoției. Astfel că, după Preacucernicia Sa, caterisirea nu mai are decât un rost formal. Ea nu mai este o putere harică duhovnicească lucrătoare, care schimbă starea celui pedepsit, ci doar o declarație instituțională constatatoare, lipsită de har, convențional. Modul de a interpreta această chestiune a Preacucernicului Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca anulează harul de judecător (sau puterea împărătească, conducătoare) dat de Hristos numai arhiereilor, reducându-l la rangul de simplă vorbă deșartă, și susținând că toți arhierei devin lispiți de harul episcopal de supraveghere, de pedepsire, de judecată în Hristos, cel puțin în cazul caterisirii, care ar fi doar o formalitate, nu o lucrare cu o putere activă, sfântă. Dar aceasta este o învățătură eretică:

1 Cor 5,1 „Îndeobște se aude că la voi e desfrânare, și o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomenește, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său.2 Iar voi v-ați semețit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârșit această faptă.3 Ci eu, deși departe cu trupul, însă de față cu duhul, am și judecat, ca și cum aș fi de față, pe cel ce a făcut una ca aceasta:4 În numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi și duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos,5 Să dați pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus.”

„Și, zicînd că se află de față în Corint cu darul Sfântului Duh cel străvăzător, Apostolul vrea să-i facă pe Corinteni să ajute hotărîrii sale și-i înspăimîntă arătîndu-le că nu-i este neștiut ce fac ei, că știe așadar ceea ce vor judeca. Și, zicînd că a judecat și a hotărît ca și cum ar fi fost de față, nu le îngăduie să socotească și să judece altceva afară de hotărîrea sa. Eu – zice – am luat hotărîrea și deci nu se cuvine a se face vreo altă judecată și hotărîre.

Ca să nu se arate obraznic, Pavel îi ia părtași și pe Corinteni întru osîndirea amestecătorului de sînge. Să vă adunați – zice – întru numele lui Hristos, pentru a nu se face adunarea voastră din chemare și voie omenească și cu vreo împătimire sau rușinare față de acel amestecător de sînge, ci după voia lui Dumnezeu, ca să vă adune împreună însuși Hristos, Acela pentru Care vă și adunați. Însă, împreună cu dânșii, face epistat (adică asupră-veghetor) și pe «duhul» său, adică darul său cel străvăzător, ca nu cumva să-l ierte Corintenii pe nelegiuitul acela, ci să facă judecată și hotărîre dreaptă pentru dînsul, știind ei că și Pavel este de față, văzînd și auzind judecata lor.

Iar Fotie la întrebarea 289 din Amfilohia) zice că a-l da pe el satanei este a-l da afara din Biserică, fiindcă cei lepădați din Biserică rămîn lipsiți de dumnezeiasca purtare de grijă și cad sub voia și silnicia satanei. Și bine a adăugat: «spre pieirea trupului», arătînd că nu face aceasta fără cruțare, cu ură, ci pentru ca acela, cunoscînd prin cercare osebirea, să se aplece către pocăință și așa, alegînd lucrul cel bun, să iasă din silnicia diavolului și să ajungă vrednic de mîntuire. De aceea a și adăugat mai departe, zicînd: «ca duhul să se mîntuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos».[21]

Așadar, judecarea celui căzut în păcate se face de către arhiereu și soborul Bisericii, nu de către vreun mirean izolat, mirenii fiind datori să asculte de judecata arhierească. Iar decizia ierarhului nu este doar una constatatoare, ci are efecte reale, ducând la darea afară din Sfânta Biserică și, de abia atunci, la pierderea harului, și căderea în silnicia diavolului. Însă, asta nu este valabilă doar în cazul păcatelor trupești, ca în cazul de mai sus, cu referire la incestuosul din Corint, ci și în cazul păcatelor ereziei, după cum vom vedea mai jos:

1 Tim 1,19 „Având credință și cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credință; 20 Dintre aceștia sunt Imeneu și Alexandru, pe care i-am dat satanei, ca să se învețe să nu hulească”.

„.Vezi – o, cititorule! – că învățătorii de cele străine lepădaseră credința cea simplă și înduplecarea inimii cea fără îndoire, urmînd cugetărilor mincinoase și întrebărilor sofistice și viclene? Deci – zice Apostolul – tu – o, Timotei! – să nu te trîndăvești cînd îi vezi pe acești învățători de cele străine învățînd afară de dogmele bine-cinstitoare de Dumnezeu ce stau împotriva lor. […]

Însă de ce nu i-a pedepsit chiar Pavel pe acei nelegiuiți, cum a făcut cu acel prooroc mincinos, cu Iudeul Variisus, care își zicea «Elima Vrăjitorul» (Fapte 13:6), sau precum i-a pedepsit Petru pe Anania și pe Safira? Răspundem că Pavel făcea aceasta din două pricini. Întîi, pentru ca împreună cu aspra pedeapsă a acelora să se unească și mai marea necinste, căci mare necinste le era a fi pedepsiți de satana. Și alta, ca să se arate că Pavel este atît de mare, încît îi poruncește și lui satana însuși, el (Apostolul) arătîndu-se astfel mai înfricoșat către cei nesupuși. Sau – mai bine zis – Apostolii îi pedepseau ei înșiși pe cei necredincioși, ca să învețe aceia că nu se pot ascunde de ei. Căci Anania era necredincios și cerca și ispitea credința, și pentru aceasta l-a pedepsit Petru; la fel era și Variisus, și pentru aceasta a fost pedepsit de Pavel. Iar pe cei ce mai întîi crezuseră, dar apoi se abătuseră de la credință, Apostolii îi dădeau lui satana, ca să le arate că rămăseseră nevătămați de demoni nu pentru fapta lor bună, ci din păzirea Sfinților Apostoli. Sau, putem să înțelegem aceasta și altfel, anume că Apostolii nu îi pedepseau ei înșiși pe cei ce voiau să se îndrepte, ci doar pe cei ce rămîneau neîndreptați. Dar în ce chip îi da Pavel satanei pe cei răi? Mai întîi, îi lepăda afară din Biserica lui Hristos, izgonindu-i din turma Creștinilor, și apoi îi da lupului diavol descoperiți. Căci, așa cum cortul cel vechi [al Legii] era acoperit de nor, tot astfel e acoperită acum Biserica lui Hristos de Duhul cel Sfînt. Deci oricine va fi scos afară din Biserica lui Hristos prin afurisire s-a izgonit totodată și de sub acoperămîntul Prea-Sfîntului Duh, ticălosul acela făcîndu-se așadar mai lesne biruit și supus sub mîna diavolului. Iată ce rea este și ce înfricoșată putere are certarea afurisirii! Și însuși Dumnezeu îi pedepsește pe cei ce păcătuiesc, dîndu-i în osebite boli și rele pătimiri ale trupului, pentru care zice Pavel: «iar judecîndu-ne, ne pedepsim de către Domnul» (1 Corinteni 11:32)? Vezi însă, cititorule, că este hulă a iscodi cineva lucrurile.[22]

Așadar, nu numai în privirea iubirii de avuții (Anania și Safira), ci și în cazul ortodocșilor care se abăteau de la credință, Sfinții Apostoli îi scoteau afară în mod concret din Sfânta Biserică, nu ieșeau ei automat, doar prin abaterea de la credință, apoi îi dădeau diavolului, prin afurisire, care avea o înfricoșată putere, nu era doar o formalitate constatatoare a unei stări de fapt automate. Și, în afară de Dumnezeu, doar Sfinții Apostoli (și urmașii lor arhiereii) au această putere pedepsitoare.

Însă, nepomenitorii cad în cealaltă extremă, față de Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca (care susține, indirect, că ierarhii nu au decât o investire de judecător formală, fiind lipsiți de puterea de pedepsire prin părăsirea de către har a celui pedepsit), considerând că orice nepomenitor ar avea puterea de a-i judeca și caterisi pe ierarhii care i se par lui eretici.

Avem, așadar, cuvântul unuia singur, Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, canonist necanonizat, împotriva cuvintelor Sfinților Canonizați: Sfinții Apostoli, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul și Sf. Ier. Simeon al Tesalonicului, exprimate în mai multe cărți primite ca neîndoielnice, fără de greșeală, cu cinste de întreaga obște a ortodocșilor și Sfintelor Sinoade și folosite de întreaga Sfântă Biserică, fără excepție, de sute de ani. Chiar dacă Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca ar fi sfânt, totuși chiar și sfinții pot greși, având cuvântul unuia împotriva multora:

„Iar deși papa Grigorie în epistolia cea către Leon Isavrul (foaia 712 a tomului al 2-lea din Sinodicale) zice că nu închipuim pe Tatăl Domnului Iisus Hristos; dar aceasta nu prost o zice, ci că nu-L zugrăvim după dumnezeiască fire; că aceasta cu neputință zice, este a se zugrăvi, și a se închipui Firea lui Dumnezeu. Care și Sinodul acesta face, și toată soborniceasca Biserică, și nu că nu-L zugrăvea pe El precum S-a arătat prorocului; că de nu L-am zugrăvi pe El nicidecum, pentru ce să zugrăvim atât pe Tatăl, cât și pe Duhul Sfânt, în chip de îngeri, de Bărbați tineri, precum s-au arătat lui Avraam? Apoi deși, să zicem, că Grigorie zice aceasta, dar socoteala unui Sinod de mulți oameni și ecumenic mai mult se protimisește [cinstește – n.n.] decât socoteala unuia.[23]

Așadar, aștept să găsiți un text, de la Sfinții Părinți, care să menționeze, măcar în treacăt, această idee a dumneavoastră: „spre deosebire de orice alte păcate [în care harul se pierde doar prin caterisire – n.n.], cel cuprins de păcatul ereziei, chiar dacă nu e despărțit de Sfânta Biserică, automat pierde harul fără să fie nevoie a fi caterisit”, cu care nu e de acord, în întregime, nici măcar Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, fiindcă Sfinția Sa susține că, în cazul altor păcate, nu se pierde niciodată harul – nici măcar prin caterisire.

În afară de asta, Sfinția Sa se referă doar la acei ierarh căzuți în erezii deja date anatemei de către Sfânta Biserică, fiind origeniști, arieni, macedonieni, iconoclaști etc., deci care deja au fost judecați prin judecata Sf. Sin. Ecumenice. Sfinția Sa în niciun caz nu spune că ar fi lipsit de har, prin caterisire sau fără caterisire, vreun ierarh care le-ar părea doar unora eretic, doar după interpretările unor vorbe ale lui, care ar sugera, după ei, unele erezii mai vechi. Unde este discutabilă erezia și nu este stabilită cu certitudine de Sfânta Biserică, Sfinția Sa nu ne spune că cei care o propovăduiesc ar pierde harul, până să judece Sfânta Biserică dacă sunt sau nu cu adevărat eretice cuvintele lor, deci ei sunt căzuți în erezie, sau doar unii adversari țâfnoși/bine plătiți ai păcii Bisericii decretează asta, pentru a O dezbina.

Toți ierarhii, mai înainte de a fi hirotoniți, în cadrul ipopsifierii[24], dau o declarație publică foarte amănunțită a Ortodoxiei lor, care intră în foarte multe amănunte dogmatice, acoperind întreaga credință Ortodoxă, așa cum a fost definită de Sf. Sin. Ecumenice. Sunt încredințat că majoritatea (dacă nu totalitatea) nepomenitorilor nici măcar nu pot înțelege cum se cuvine cuvintele patristice adânci și desăvârșit ortodoxe rostite în acea declarație. Eu nu cunosc vreun ierarh, acuzat de nepomenitori că ar fi eretic, care să fi încălcat această credință amănunțită, declarată mai înainte de hirotonia sa. De ce oare nepomenitorii nu merg, mai înainte de a acuza pe cineva, la acela să-l întrebe de credință, ca să afle dacă este sau nu, cu adevărat eretic, după învățăturile Sf. Sin. Ecumenice? Suntem convinși că una din cauze (pe lângă mândria că ar fi atotcunoscători ai Ortodoxiei, care cu siguranță, în nici un caz, nu pot greși) este și profunda lor necunoaștere a învățăturilor Ortodoxe.

În afară de asta, Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, nu spune nicăieri că-și pierde harul vreunul din cei care doar îi pomenesc (fără să le împărtășească ideile eretice) pe ierarhii căzuți în erezie, dar necaterisiți, chiar dacă aceștia din urmă și-au pierdut, în opinia Sfinției Sale, harul. De unde atunci această idee aberantă că și cei care îi pomenesc pe eretici, și cei care îi pomenesc pe cei ce îi pomenesc pe eretici și-au pierdut harul, și că nepomenitorii nu trebuie să-i pomenească, ca nu cumva să piardă și ei harul (pe care oricum l-au pierdut, fiindcă nu mai pomenesc nici măcar un singur episcop ortodox, care niciodată n-a spus vreun cuvânt care să pară eretic măcar nepomenitorilor, fiind astfel dezbinați de întreaga Sfânta Biserică)?

Nu trebuie răstălmăcit cuvântul nimănui, doar pentru a ne demonstra opinia, fiindcă acesta este meșteșugul diavolesc al înșelării. Dacă Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca a spus că cel care a căzut în erezie și-a pierdut harul, chiar fără a fi caterisit, dar nu a spus că nu mai trebuie să fie pomenit până la caterisirea lui, de ce unii se găsesc să nu îl mai pomenească, fără să fie caterisit, considerând că ascultă de cuvântul Preacucernicului Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, dar în realitate exagerând concluziile trase de pe urma cuvintelor lui, contrar cu ceea ce Sfinția Sa a vrut să exprime?

E un paradox. Asemenea ereticilor care flutură un text care îi osândește tocmai pentru a-și justifica eroarea, tot așa și nepomenitorii flutură un canon care îi osândește că nu-și pomenesc ierarhii, pentru a-și justifica rătăcirea. E vorba de Canonul 15, de la Sinodul I-II din Constantinopol, de la anul 861, adunat în biserica Sfinților Apostoli. El îi osândește pe toți cei ce nu-și pomenesc ierarhii, cu o singură excepție, dar nu osândește pe nimeni care își pomenește ierarhii, deci nici pe cei care pomenesc unii ierarhi care au căzut (cu voie sau fără de voie, cu știință sau cu neștiință) în propovăduirea unor erezii (adevărate sau părute doar unor nepomenitori că ar fi erezii) și nici nu spune că ierarhii care au căzut în erezii adevărate, dar nu au fost încă caterisiți, au deja harul hirotoniei pierdut, ci spune, cu limpezime, următoarele:

„Cele rânduite pentru prezbiteri, Episcopi, și Mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru Patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau Episcop, sau Mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către Patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de Sinodiceasca înfățișare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât Sfântul Sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia [preoția], dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea Bisericii.[25]

Aici este limpede: cine nu-și pomenește ierarhul este osândit, mai ales dacă provoacă schismă, atentând la unitatea Bisericii, cum fac nepomenitorii. Mai jos este trecută excepția, adică singurii care nu sunt osândiți pentru nepomenire:

„Că cei ce se despart pe sine-și de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinții Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sine-și despre împărtășirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit Episcopi, ci minciuno-Episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri.[26]

Așadar, excepția de la osândire este reprezentată doar de cei care nu-i pomenesc pe cei care cu adevărat propovăduiesc erezii și care, prin propovăduirea ereziilor, duc Biserica la schisme. Sensul este unitar: războiul este împotriva dezbinării Sfintei Biserici, fie produsă de nepomenitori, prin nepomenire, fie de cei care, propovăduind erezii, ajung să o dezbine. Nu vedem prin ce reușesc nepomenitorii să lupte împotriva dezbinării Sfintei Biserici, când nu-și pomenesc ierarhii, fiindcă tocmai prin asta chiar ei înșiși O dezbină.

Vedem că nu sunt exceptați de la osândirea can. 15:

  1. cei care nu-i pomenesc pe pomenitorii ierarhilor căzuți în erezii (și necaterisiți);
  2. cei care nu-i pomenesc pe ierarhii necăzuți în erezii, chiar dacă lor li se pare că au căzut;

Cu alte cuvinte, este foarte riscant să nu pomenim pe cineva din Sfânta Biserică, fiindcă dacă ierarhul care nouă ni se pare că propovăduiește erezii, totuși nu propovăduiește erezii, suntem osândiți. Și, întotdeauna suntem osândiți dacă nu-i pomenim pe cei ce-i pomenesc pe ierarhii care au căzut chiar și în erezii adevărate, dar nu sunt caterisiți, dar ei înșiși nu au căzut în acele erezii.

În același timp nu sunt osândiți cei care-i pomenesc pe ierarhii care au căzut în erezii adevărate (și nu sunt caterisiți). Cu alte cuvinte, indiferent de ce propovăduiește un ierarh: fie adevărul, fie părute erezii, fie adevărate erezii, nu suntem osândiți dacă-l pomenim. În schimb, suntem osândiți dacă nu-l pomenim și el nu propovăduiește adevărate erezii. Și atunci… de ce să riscăm? De ce să ne supunem riscului ca pentru o părere a noastră, care nu e infailibilă, să ne osândim fiindcă nu pomenim pe cine suntem datori să pomenim, știind că nu vom fi osândiți nici dacă pomenim ierarhi cu adevărat căzuți în erezii, dar necaterisiți? De ce să ne asumăm un risc de osândă veșnică, doar bazat pe propria noastră părere, care poate fi greșită?

Iar a nu-l pomeni pe cel ce pomenește un ierarh căzut în erezie, dar necaterisit, este o osândă sigură și duce la cea mai îngrozitoare stare de pierzanie: a ajunge, din excesul excluderii, să nu mai pomenești pe nimeni, fiindcă în Sfânta Biserică Ortodoxă toți se pomenesc între ei și, printre cei pomeniți de toți, poate fi și cineva care chiar a căzut în erezie, fără să fie caterisit. Nemaipomenind pe nimeni, este limpede că vom cădea în osânda canonului 15 și, ceea ce este cel mai grav, ne vom despărți prin nepomenire de Sfânta Biserică, vom pierde harul și mântuirea proprie. Este ca și cum fiindcă am auzit că undeva există mâncare contaminată, de frică nu mai mâncăm niciodată nimic, ca nu cumva orice mâncare existentă să se fi atins cu acea mâncare. Atunci dintr-o grijă excesivă ca să nu murim eventual, printr-o posibilitate mică, contaminați, ajungem să murim cu siguranță de foame. Nu e mai simplu să lăsăm în purtarea de grijă a lui Dumnezeu să se ocupe de ierarhii care au căzut în erezii și nu au fost caterisiți, ca să beneficiem de harul celor care nu au căzut în erezii, dar îi pomenesc pe aceștia cu milă și credința că se vor îndrepta, făcând un lucru bineplăcut lui Dumnezeu?

Să înțelegem, așadar, ceea ce vrea să spună acest Sfânt Canon cu adevărat, nu ceea ce am vrea noi să spună:

„Dacă vreun prezbiter, sau Episcop, sau Mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către Patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de Sinodiceasca înfățișare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât Sfântul Sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia [preoția], dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru.[27]

Avem aici pedeapsa celor care, mai înainte de caterisirea lui, nu-l pomenesc pe ierarhul lor. Este evident că, în aceeași pedeapsă, sunt incluși și cei care, sub pretextul că ierarhul lor ar fi eretic, nu îl pomenesc, însă:

  1. erezia de care îl acuză ei nu este o reală erezie, ci doar lor li se pare așa;
  2. erezia de care ei îl acuză este o erezie reală, însă ierarhul lor nu crede în ea, ci doar cred ei, din diverse motive, că el crede în ea, iar el a avut, eventual, doar o greșeală de exprimare sau a fost calomniat în acest sens;
  3. ierarhul a susținut cu adevărat această erezie, dar nu a știut că e erezie, ci a crezut că e Ortodoxie, iar apoi s-a căit de ea;
  4. ierarhul nu a susținut această erezie, ci doar îi pomenește pe cei care susțin această erezie, fără să fie osândit canonic, având în vedere că acest canon nu ne obligă să nu pomenim un astfel de ierarh, nici nu ne pedepsește dacă îl pomenim;

Iar a înțelege dacă un ierarh propovăduiește sau nu, cu adevărat, erezii, este foarte dificil, din cauza unei iconomii uimitoare a Sfintei Biserici, de care s-au folosit și în trecut anumiți ierarhi, iconomie îngăduită de către Sfinții Părinți:

„A ACELUIAȘI A 2-A EPISTOLIE CĂTRE RUFINIAN, ORI RUFIAN. ATANASIE

Epistolia aceasta răspunzătoare (de răspuns) a Sfântului, ce o face către Episcopul Rufinian nu cuprinde pentru cei ce s-au lepădat de Hristos și au jertfit idolilor. Că pentru aceștia vorbește Sinodul cel din Ancira și Sfântul Petru al Alexandriei mai pe larg. Ci vorbește pentru cei ce s-au împărtășit cu ereticii arieni·, căci, ei s-au împuternicit, fiindcă s-au întâmplat și împărați a fi părtași ai eresului lor, și pe mulți dreptslăvitori i-au silit să se facă părtași eresului lor. Care la urmă s-au căit, și s-au întors la Ortodoxa Biserică. Și pentru aceștia întreabă Rufinian pe marele Atanasie cum trebuie a-i primi. Către care răspunzând Sfântul prin această epistolie, la început arată iubirea cea nemărginită a părinteștii dragostei cea către el, îndemnându-l a-i scrie ades. Iar către întrebare întinzându-se, zice: Fiindcă întrebi Bisericește pentru cei ce s-au împărtășit cu ereticii și nu au rămas până în sfârșit în eresul lor, ci s-au căit. Să știi că pentru întrebarea aceasta feluri de Sinoade s-au făcut, în deosebite locuri. Și în Ellada, și în Spania, și în Galia (însă poate aceasta că s-au făcut și de împreună slujitorii cei ce locuiesc în Ellada, în-semnează că, prin scrisorile Sfântului Atanasie s-a arătat Arhiereilor hotărârea Sinodului din Alexandria, care este și mai de crezut; pentru aceea și Dositei al Ierusalimului în Dodecavivlion foaia 181 zice, că prin scrisori au luat părtași ai socotelii acesteia Atanasie pe Episcopii Machedoniei, și ai Ahaiei, precum scrie marele Vasilie).

Și ceea ce aici s-a hotărât de noi s-a hotărât și de toți aceia. Și dar zicem că, ierosiții câți nu numai s-au împărtășit cu arienii și au mărturisit, că socotesc câte și ei socotesc, ci s-au făcut cu dânșii și apărători ai eresului, încât au îndemnat și pe alții de s-au dus la arianismos, aceștia întorcându-se la dreptslăvitoarea Biserică, se cade să-i primim. Nu însă să-i lăsăm și în treapta ierosirii, ci ca pe mireni să-i avem de aici. Iar acei care iarăși s-au împărtășit în eresul acesta, nu cu slobodă socoteală și de voie, ci de silă și strâmtorare, s-a socotit cu cuviință și iertare a li se da întorcându-se la adevărata Biserică, și locul clerului iarăși să-și aibă. Mai ales că se dezvinovățesc, că nu s-au făcut părtași eresului chiar (din convingere), ci cu fățărie, și pentru iconomie, ca nu desăvârșit să fie goniți de la Biserică, și în locul lor să se așeze alții prea necinstitori de Dumnezeu, și cu totul să strice pe cei dreptslăvitori. Pentru care au ales mai bine a suferi greutatea lepădării celei de silă, decât a se pierde mulțimea dreptslăvitorilor. La care aduc de pildă pe Aaron. Deci pentru această dezvinovățire și iconomie, s-au iertat unii ca aceștia, să-și aibă iarăși soarta lor. Iar mirenilor celor ce s-au amăgit, ori siliți fiind de eretici s-au împărtășit eresului lor, li se dă, zice, iertare căindu-se și întorcându-se la dreapta slăvire, primindu-se de noi, și iconomisindu-se după Canoanele Sfinților Părinți.[28]

Iar ceea ce se aplica atunci, de Sf. Ier. Atanasie cel Mare, marele luptător împotriva arienilor, față de ierarhii căzuți în arianism, același lucru se poate aplica și la ierarhii căzuți în ecumenism. Înțelegeți, acum, cât de dificil este de stabilit ce ierarh am avea voie, dacă ținem morțiș ca neapărat să găsim pe cineva pe care să ne răzbunăm și să ne descărcăm nervii, să nu-l pomenim, fără să cădem în osândă? De ce să riscăm, chiar și numai un pic, doar de dragul de a ne arăta că suntem mai deosebiți, mai râvnitori decât alții, care-i pomenesc, dar nu se osândesc pentru asta? Fiindcă scutiți de pedeapsa canonului 15 sunt doar cei care: „se despart pe sine-și de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinții Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța[29].

Așadar, cei care își pomenesc ierarhul eretic, dar necaterisit, nu sunt pedepsiți în niciun fel. Dar cei care nu își pomenesc ierarhul care nu este eretic (chiar dacă pomenește un eretic necaterisit) sunt osândiți, indiferent din ce pricină ar face asta. Acest Sfânt Canon ne arată limpede că e un mare risc în a nu pomeni un ierarh (riscul de a putea interpreta, din bănuială proprie, că este eretic, fără să fie în realitate și astfel să ne osândim), fiindcă sunt osândiți, fără excepție, toți cei care nu-și pomenesc ierarhii lor, care nu sunt eretici, deci și cei care nu-și pomenesc ierarhii care (deși pomenesc ierarhii eretici – dar necaterisiți), nu propovăduiesc erezii.

Un nepomenitor:

„În cazul particular al poziției ierarhiei BOR față de erezia ecumenistă, prin recunoașterea botezului heterodocșilor, a hirotoniilor anglicane și a celor ce derivă din apartenența la CMB, lucrurile sunt clare: făptuirea lor este imortalizată în documente scrise și în acțiuni în sânul BOR. În pofida acestor date, sinodiceasca judecată nu s-a făcut, căci cine era s-o facă?”

Pr. Alexandru:

Nu este momentul să analizăm fiecare din acuzațiile grave pe care le aduceți dumneavoastră Sfintei Biserici Ortodoxe Române. Sunt ele reale? Sunt ele fondate sau sunt doar încă o interpretare/ bănuială a dumneavoastră sau a nepomenitorilor sau  a „infailibilului” internet, manipulat de dușmanii Sfintei Biserici, că ar fi? Ne-am străduit să vă dăm un răspuns de sinteză față de o problemă existențială, pe viață și pe moarte: indiferent dacă unii ierarhi predică/nu predică erezii sau semnează/nu semnează documente eretice, pentru a ne mântui trebuie/nu trebuie să facem parte din Sfânta Biserică văzută, prin pomenirea/nepomenirea ierarhilor Ei?

Dacă răspunsul este, cum și este: „da”, trebuie să-i pomenim, indiferent de opiniile lor exprimate sau neexprimate, ca să putem face parte din Sfânta Biserică și să ne mântuim, atunci nu mai are nici un rost să ne pierdem vremea cu diferitele situații/erezii în care sunt prinși alții, ci trebuie să începem urgent, cu multă seriozitate, să ne preocupăm exclusiv de păcatele noastre personale, având siguranța că, la Sfânta Spovedanie, indiferent de duhovnicul (din Sfânta Biserică Ortodoxă văzută) la care mergem, ne va curăța Hristos, prin el, de ele.

Iar dacă răspunsul ar fi: „nu”, atunci și dacă i-am pomeni, și dacă nu i-am pomeni pe ierarhi, tot nu ne-am mântui. Deznădejdea ne-ar îneca și nu am mai avea nicio șansă de scăpare, fiindcă, indiferent dacă cele enumerate de dumneavoastră mai sus ar fi  reale sau nu, erori nu au cum să nu existe, fiindcă sunt omenești, iar ierarhii nu sunt infailibili. Poate că s-ar propovădui / semna altele (pe care noi le-am ști sau nu le-am ști ca erezii) și, din cauză că în Sfânta Biserică Ortodoxă Română toți se pomenesc unii pe alții, iar Sfânta Biserică Ortodoxă Română este pomenită de toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, din întreaga lume, chiar și de către Cele care nu au aderat la ideile pomenite de dumneavoastră mai sus și nu fac parte din CMB, lanțul pomenitorilor celor cu erori și erezii este compact, astfel că, după ideea nepomenitorilor,  ne-ar sugruma. După ei ar trebui să fim în afara Sfintei Biserici, fiindcă nu ar mai avea har, deci, nu ar mai exista în mod văzut.

Dar în afara Sfintei Biserici nu există harul Sfântului Duh. Astfel că, o consecință logică a ideii nepomenitorilor este că nu am mai avea la cine să ne mai spovedim, nici în Sfânta Biserică Ortodoxă, ca să nu fim sugrumați de lanțul pomenitorilor din Ea, nici în afara Ei, fiindcă, după Sfinții Părinți, în afara Ei harul mântuitor nu există, ci numai cel  chemător.

Credința absurdă a nepomenitorilor este că ar trebui să ieșim din Sfânta Biserică Ortodoxă, adică dintr-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, ba chiar să considerăm că Ea nici nu mai există undeva, în mod văzut. Dar această idee este nihilismul Sfintei Biserici, ideea nu mai există mântuire pe pământ, astfel că ar trebui să vină sfârșitul lumii. În afară de Sfânta Biserică nu există mântuire, astfel că, dacă nu mai există Biserică, nu mai există nici mântuire, nemaifiind valabilă nicio Sfântă Spovedanie, fiindcă ar lipsi de peste tot harul Sfântului Duh. Și iată cum, cine urmează răspunsul nepomenitorilor că „nu”, că „nu trebuie să pomenim sau să mai facem parte din Sfânta Biserică Ortodoxă Română”, moare deznădăjduit în păcatele sale, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla.

Ca să vedem dacă acuzațiile dumneavoastră de erezie, la adresa întregii Sfinte Biserici Ortodoxe Române, sunt valabile sau nu (și ce fabulos: să existe un om contemporan cu noi care să aibă o așa de mare sfințenie încât să  fi dobândit de la Dumnezeu harul prorocesc de a judeca o întreagă Sfântă Biserică, de a fi văzător cu duhul, fără greșeală, a absenței harului din sufletele unui popor întreg!), ar trebui să discutăm aceasta având în față texte oficiale, luate din surse sigure, legate de acest subiect. Însă, nu are rost, fiindcă, toate cele enumerate de dumneavoastră mai sus, sunt doar amănunte secundare ale ideii principale pe care o discutăm aici, prea complexă pentru a ne permite să o ramificăm în detalii și paranteze.

Ideea dumneavoastră că Sfânta Biserică Ortodoxă Română ar fi eretică, nu este decât o altă opinie personală a dumneavoastră, cu care nu sunt de acord, astfel că, până când vreun Sfânt Sinod Ortodox nu ar hotărî că este eretică, nici nu putem pune în discuție ideea că nepomenirea ierarhilor Sfintei Biserici Ortodoxe Române s-ar include la categoria excepțională, discutată de can. 15 de mai sus, care vorbește de o scutire de osândă doar a celor ce nu-i pomenesc pe ierarhii ce propovăduiesc erezii considerate ca atare de Sf. Sin. Ecumenice, iar nu pe ierarhii care propovăduiesc lucruri care li se par doar nepomenitorilor sau stiliștilor (adică celor vinovați față de can. 15) că ar fi erezii.

Sunt destule Sfinte Biserici Ortodoxe, care nu fac parte din CMB, și, dacă a face parte din CMB ar însemna o erezie și o pierdere a harului, și-ar aduna Sfintele lor Sinoade și ar excomunica Sfânta Biserică Ortodoxă Română, ca să o salveze. Dar, după cum se vede, chiar și Sfintele Biserici Ortodoxe care nu fac parte din CMB, sunt în comuniune deplină cu Sfânta Biserică Ortodoxă Română. Să fie nepomenitorii mai înțelepți decât toate bisericile la un loc, când o consideră eretică? Aceasta e o idee pe cât de absurdă, pe atât de luciferică, care îi face pe ei să piardă harul, nu pe membrii Sfintei Biserici Ortodoxe Române și de pretutindeni.

Și am un exemplu foarte limpede, în acest sens: Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, deși știa foarte bine, inclusiv prin descoperire de sus, că monotelismul este o erezie, până când nu s-a adunat la Roma Sfântul Sinod ca să o dea anatemei, nu a luat vreo altă atitudine, în afară de nenumărate discuții și călătorii misionare, pentru a arăta că monotelismul este o erezie. De abia după ce Sfântul Sinod de la Roma a hotărât că este o erezie, osândind bisericile locale din răsărit care au fost afectate de ea, de abia atunci nu s-a mai împărtășit cu cei cuprinși de ea.

Nu toate bisericile ortodoxe participă la CMB și, cu toate acestea, toate sunt în comuniune liturgică cu BOR. A considera o întreagă biserică eretică și a nu o mai pomeni este o obrăznicie demonică foarte mare și scopul pentru care satana se străduiește să răstălmăcească canoanele Sfintei Biserici de mai sus: să-i facă pe unii să creadă că, dacă sunt în comuniune cu Sfânta Biserică au pierdut harul, și, astfel, să-i facă să piardă harul.

Această răstălmăcire a canoanelor care-i osândesc pe nepomenitori, tocmai de către nepomenitori, îi transformă pe cei care cred orbește în propriile interpretări și diagnostice de erezie, în oameni care se despart de Sfânta Biserică, adică capătă tocmai atitudinea ce definește o erezie, o schismă și o parasinagogă și care duce la pierderea harului. Dacă nu toți cei care răstălmăcesc o învățătură de credință sunt eretici, ci numai cei care se despart de Sfânta Biserică prin acea învățătură, atunci tocmai în categoria lor se încadrează nepomenitorii. Dacă ar păstra doar eroarea gândirii că n-ar trebui să-i pomenească pe ierarhii care, după părerea lor, propovăduiesc erezii, nu ar pierde harul, dar tocmai fiindcă se despart, prin nepomenire, de Sfânta Biserică, ajung ei înșiși să fie eretici.

Este un lucru clasic în istoria bisericească. La erezii noi se ajunge din combaterea fără echilibru, la cealaltă extremă, a ereziilor vechi. Astfel că cei care răstălmăcesc canoanele 13-15 intră ei înșiși sub osânda lor, fiindcă ele constată și osândesc întocmai rătăcirea nepomenitorilor. Iar dacă nepomenitorii trec de la visarea teoretică a nepomenirii și de la râvna lor exagerată și neînțelegătoare a ceea ce este propovăduire eretică, la practicarea nepomenirii și despărțirii de Sfânta Biserică, își pierd astfel, tocmai prin aceasta, harul și devin ei înșiși, tocmai prin nepomenire, nepomeniți, fiindcă devin eretici, schismatici sau parasinagogi, în funcție de motivul pentru care s-au despărțit de Sfânta Biserică: 1. eretici, dacă nu au înțeles Ortodoxia, și au considerat-o erezie; 2. schismatici, dacă nu au înțeles cum trebuie can. 13-15 și 3. parasinagogi, dacă au fost pedepsiți de ierarhi pentru atitudinea lor răzvrătită și, totuși, continuă să slujească, căzând din ascultare.

Dar, și mai grav decât nepomenirea celor ce propovăduiesc erezii, dar nu sunt caterisiți, este nepomenirea celor care îi pomenesc pe ei. De care Sfântă Biserică locală mai poate ține un astfel de om rătăcit? Ajunge să creadă că numai el și cei ca el sunt Sfânta Biserică, și, fiindcă nu pot alcătui una oficială, își imaginează că Sfânta Biserică nu mai există decât în mod tainic, pierzându-se din toate instituțiile bisericești. Că nicio Sfântă Biserică vizibilă nu mai este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, ci Ea mai există doar în mod nevăzut, tainic. Dar aceasta este tocmai credința ereticilor ecumeniști de la CMB, pe care nepomenitorii încercau să o combată, prin nepomenirea celor afiliați la CMB. Este credința eretică că nicio biserică actuală în sine nu mai este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, ci Aceasta ar fi doar tainică, nevăzută, fiind alcătuită din toate bisericile de diferite confesiuni sau doar din toți creștinii care fac voia lui Dumnezeu din diferitele confesiuni, astfel că e alcătuită din mai multe ramuri. Fiecare confesiune, indiferent de credința ei, surprinde o parte din adevăr, astfel că alcătuiește doar o ramură văzută a Sfintei Biserici întregi, nevăzute în întregimea ei perfectă, care cuprinde întregul adevăr, dar vizibilă în ramurile ei imperfecte și parțiale (teoria ramificațiilor Bisericii).

Privire istorică

Privind la izvoarele istorice ne încredințăm că în toată lumea creștină, totdeauna și de către toți a fost mărturisită existența unei singure sfinte, sobornicești și apostolești Biserici, care este constituită pe pământ sub forma vizibilă a comunității de credincioși creștini, cu ierarhia și cu administrația sa proprie.

Această încredințare privind unicitatea Bisericii adevărate a fost întotdeauna prezentă la ortodocși și respectiv la eterodocși; disputele se purtau doar în jurul problemei privind care este Biserica cea adevărată. Iar convingerea că statutul și cinstea de a fi Biserica cea adevărată a lui Hristos poate aparține doar uneia singure, nici nu se punea în discuție. În acele timpuri nimeni nu vorbea – așa cum se face astăzi de către teologii eterodocși – că diversele confesiuni creștine sunt de fapt ramuri ale unei singure Biserici a lui Hristos: toate aceste grupări neortodoxe fiind considerate ca schismatice și-au pierdut prezența harului mântuitor în Tainele lor odată cu separarea de trupul Bisericii ortodoxe.

Așa văd problema din punct de vedere ecleziologic cele șapte Sinoade Ecumenice. Biserica ortodoxă mărturisește despre sine exclusiv ca fiind cea adevărată precum și prezenta numai în Tainele sale a harului sfințitor și mântuitor; numai ierarhia acesteia este purtătoare a harului apostolic prin care are dreptul de a lega și dezlega.

Fericitul Augustin spune că: «Ei (ereticii) primesc harul botezului numai după revenirea lor în sânul bisericii. Afară de granițele Bisericii poți avea orice, cu excepția mântuirii. În afară se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia și Amin (liturghie), Evanghelie, credință și să propovăduiești pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poți să ai exclusiv în Biserica universală dreptmăritoare».

În afara Bisericii dreptmăritoare, săvârșirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate înțelege decât ca formă exterioară lipsită de harul sfințitor și mântuitor. Aceste forme exterioare, golite însă de har, își recapătă valabilitatea numai după întoarcerea în Biserica ortodoxă.

Să notăm că atitudinea față de primirea în Biserică a eterodocșilor de-a lungul veacurilor în diferite Biserici locale a fost variabilă. Dar acele persoane care nu primiseră Botezul după formula corectă (scufundare sau turnare întreită în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh) obligatoriu, în toate Bisericile și întotdeauna, au fost primiți prin rebotezare. În toate celelalte cazuri, fiecare Biserică locală primea pe foștii eterodocși conform iconomiei sale. Vă prezentăm mai jos cum s-a concretizat acest principiu al iconomiei divine în diversele Biserici locale:

Despre episcopii nestorieni, Sinodul III Ecumenic precizează că ei sunt «străini de harul preoției și sunt depuși din treapta de episcopi» (canoanele 1 și 2); însă sinodul Trulan în canonul 95 statuează că nestorienii sunt primiți în Biserică prin taina Pocăinței, adică nici Hirotonia lor și nici Mirungerea lor nu se repetă. Arienii (Sinodul II Ecumenic, canonul 8; Sinodul IV Ecumenic, canonul 94, s.a.) sunt primiți prin Mirungere – fără rebotezare.

La Sinodul Cartagena din 419 și la două sinoade de la Constantinopol a fost stabilit despre copii botezați la donatiști să fie primiți în Biserică prin Mirungere.

Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 statuează că arienii sunt primiți prin Mirungere iar nestorienii și monofiziții prin Taina Pocăinței (prin lepădare în public de eresul lor). Arienii, macedonenii, novațienii… și apolinariștii sunt primiți prin Mirungere. Alții – pavlichienii, evnomienii, montaniștii și sabelienii – sunt primiți prin rebotezare.

1484 – un Sinod Panortodox a hotărât primirea romano-catolicilor prin Mirungere;

1620 – un sinod local din Moscova a hotărât primirea romano-catolicilor prin rebotezare;

1646 – mitropolitul Kievului Petru Movilă primea pe romano-catolici prin Taina Pocăinței;

1667 – în timpul patriarhului Nicon al Rusiei, un sinod local a aprobat primirea romano-catolicilor conform procedurii de la 1484, cu acordul patriarhilor Alexandriei – Paisios și al Antiohiei – Macarios;

1672 – un sinod local din Ierusalim a hotărât primirea romano-catolicilor și a protestanților prin Mirungere (fără rebotezare);

1718 – după îndemnul patriarhului Constantinopolului, Biserica Rusiei reafirmă primirea romano-catolicilor și luteranilor prin Mirungere;

1755 – patriarhul Constantinopolului Chiril V a promulgat «Orosul» (semnat și de patriarhul Alexandriei – Matei și al Ierusalimului – Partenie) prin care se stabilea primirea ereticilor (între aceștia și a romano-catolicilor) prin rebotezare.

1757 – Biserica Rusiei primește pe romano-catolici prin Taina Pocăinței;

1888 – Patriarhia Constantinopolului a promulgat hotărârea pentru primirea prin Mirungere a romano-catolicilor;

Sec XIX – în Rusia în timpul mitropolitului Filaret, Biserica primea în sânul său pe toți creștinii apuseni prin rebotezare, iar acum pe protestanți îi primește prin Mirungere și pe catolici prin Pocăință.

În ceea ce privește primirea în Biserică a ierarhilor – pentru cazul în care confesiunile din care provin ei există succesiunea apostolică și se săvârșește exact ritualul Hirotoniei – este posibilă primirea lor (a ierarhilor, n.n.) prin Mirungere sau Pocăință. Acestor persoane li se păstrează aceeași treaptă ierarhică în care se aflau înainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei adevărate.

După cum putem vedea și în «Pidalion», doi schismatici Zonie și Saturnin au fost primiți în Biserica mamă, păstrându-și rangul lor de episcopi: «Să știți că pe frații noștri Zonie și Saturnin care au fost schismatici i-am primit în scaunele lor episcopale» (Sfântul Vasile cel Mare, I Epistolă canonică).

Este foarte important în istoria Bisericii universale de cunoscut faptul că în paralel cu diversele Biserici locale existau și există diferite practici de a primi pe eterodocși, dar aceasta n-au fost niciodată motiv pentru dispute între ele. Astfel, Sinodul din Cartagina hotărăște următoarele: «în legătură cu aceasta (primirea ereticilor) fiecare dintre noi trebuie să spună ceea ce gândește, dar nimeni nu trebuie să judece pe altul și să respingă unitatea (euharistică) cu cei care gândesc altfel».

Bazându-se pe hotărârea Sinodului IV Ecumenic aproape toate Bisericile locale primesc pe monofiziți prin Mirungere; Biserica Ortodoxă a Georgiei, prin hotărârea unui Sinod local de la Ruisi-Urbnisi (anul 1103) practică deja de nouă veacuri primirea monofiziților prin rebotezare.

Faptul că în afara Bisericii se pot săvârși doar formele exterioare ale Tainelor se confirmă prin aceea că în diferitele Biserici locale există mai multe practici de primire a eterodocșilor, dar aceasta niciodată n-a stârnit controverse; pentru că dacă într-o Biserică locală se primesc ereticii prin rebotezare în timp ce într-alta aceeași sunt primiți prin Mirungere sau Pocăință, este clar că pe aceste persoane ambele Biserici locale le consideră nebotezate. În prima situație, Biserica folosește o practică mai aspră (acrivie), iar în cea de a doua, o altă Biserică locală uzează de iconomie (nerepetând asupra persoanei primite forma exterioară a Tainei) și, săvârșind în mod real și deplin cu puterea harului mântuitor Taina Mirungerii sau Pocăinței, realizează în fapt plinirea Botezului săvârșit înainte de primirea în Biserica adevărată doar sub aspectul său exterior.

Concluzii:

Din această prezentare istorică reies următoarele:

– Dacă în grupările eterodoxe aspectul Tainelor săvârșite ar fi mai mult decât cel exterior, atunci Bisericile Ortodoxe locale n-ar fi atât de riguroase privind primirea eterodocșilor la dreapta credință;

– În afara granițelor Bisericii Ortodoxe există numai forma exterioară a tainelor, golită de harul divin cel de viață făcător și mântuitor. Aceste forme exterioare primesc conținutul harului doar după revenirea persoanelor la Biserica mamă. […]

Sfinții Părinți despre Biserică

Toate cele spuse mai sus au fost din totdeauna susținute de către Sfinții Părinți.

Sfântul Ciprian al Cartaginei:

«În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură și este cu neputință să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică (…) oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel care strică pacea și unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos».

«Episcopia este unitatea în care toți și fiecare în parte slujesc, la fel și Biserica este una».

«Biserica sobornicească este una singură și nedespărțită; de aici unitatea ierarhilor».

Sfântul Irineu de Lugdunum (Lyon):

«Cei care se depărtează de la Biserică (…) ei se pedepsesc pe sine înșiși, tocmai despre ei spune Sfântul Apostol Pavel că după prima și a doua mustrare, îndepărtează-te de la ei».

«Unde este Biserica acolo este și Duhul Sfânt. De aceea cei care nu au părtășie cu ea nu au parte nici de trupul lui Hristos din care izvorăște apa vieții».

Fericitul Teodorit:

«Unul singur este trupul plămădit din mai multe mădulare. Trupul unic al Bisericii după spusa Apostolului este al lui Hristos întrucât capul acestui trup este Hristos Însuși».

Sfântul Chiril al Ierusalimului:

«Mărturisirea credinței ne învață despre una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică pentru ca să te păzești de stricăciunea adunărilor eretice și să fi totdeauna în sfânta sobornicească Biserică».

Cuviosul Teodor Studitul:

«Din timpurile apostolice și până acum în Biserică au pătruns mal multe erezii (…). Dar Biserica a rămas neîmpărțită și neclintită și așa va rămâne în vecii vecilor deși făcătorii de stricăciune s-au smuls din ea».

«Mărturisesc în fața lui Dumnezeu și a norodului: ei (ereticii, n.n.) singuri s-au rupt de trupul lui Hristos –Biserica – ale cărei chei sunt credința și pe care n-au înghițit-o până acum și nici nu o vor face în veci porțile iadului, adică gurile ereticilor».

Concluzii:

Din toate cele spuse mai sus, Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiei a stabilit că, la începutul secolului XX, în cercul teologilor moderniști, s-au formulat următoarele învățături eretice:

– Valabilitatea Sfintelor Taine și în afara granițelor canonice ale Bisericii lui Hristos celei adevărate.

– Așa zisa «Teorie a ramificațiilor».

Toate aceste învățături contrazic radical ecleziologia ortodoxă și sunt absolut inacceptabile pentru ortodoxie.

Comisia noastră condamnă categoric ereziile amintite mai sus.

Iar în ceea ce privește primirea ereticilor și a schismaticilor în Biserica Ortodoxă procedura recomandată se bazează pe principiului iconomiei și nicidecum nu înseamnă că într-o oarecare grupare din afara Bisericii lucrează harul Sfântului Duh – al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei.

Deținătoarea harului este exclusiv una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică Ortodoxă. Amin.[30]

Vedem, așadar, că nepomenitorii, spre deosebire de Sfânta Biserică Ortodoxă, au căzut într-o extremă, fiindcă nu au flexibilitate în legătură cu primirea în Sfânta Biserică a ereticilor, absolutizând acrivia și hulind iconomia ca pe o erezie, rupând legătura de comuniune cu ceilalți, din acest motiv. Astfel că nu sunt în duh ortodox. Dar, în același timp, au căzut și în extrema opusă, fiind asemenea ereticilor cuprinși de eresul ramificațiilor, împotriva cărora se declară a fi cei mai vajnici luptători, dușmani de moarte ai modernismului bisericesc. Cu toate acestea, întocmai ca și ereticii bisericii ramificate, ca și cei din cercul teologilor moderniști, nepomenitorii cred că Sfânta Biserică nu mai poate fi vizibilă, într-o instituție divin-umană, că acum nu mai este „constituită pe pământ sub forma vizibilă a comunității de credincioși creștini, cu ierarhia și cu administrația sa proprie”, că ar putea exista și în afara granițelor Sfintei Biserici Ortodoxe (pe care o consideră, întocmai ca sectarii, căzută de la Dumnezeu) taine pline de harul dumnezeiesc „cel de viață făcător și mântuitor”, că Sfintele Taine ar putea fi valabile chiar și la ei (de fapt, numai la ei), deși s-au aruncat pe ei înșiși „în afara granițelor canonice ale Bisericii lui Hristos celei adevărate”.

Totuși, există și o deosebire între ei și adepții „teoriei ramificațiilor”, care cred că orice credință e o parte de adevăr: nepomenitorii cred că doar credința lor (deși vizibil ciuntită prin absolutizarea acriviei și negarea cu totul a iconomiei) ar fi întregul adevăr. Însă, prin asta, nepomenitorii sunt chiar mai îndepărtați de realitate decât adepții „teoriei ramificațiilor”, care măcar recunosc că nu au ajuns la adevărul întreg, că orice confesiune ca a lor este, în realitate, surprinderea, prin rațiunea omenească autonomă, a unui fragment de adevăr și descentrarea lui, prin nevederea întregimii adevărului. Adepții „teoriei ramificațiilor” au ajuns la această înțelepciune smerită: și-au dat seama că nu au adevărul. Erezia lor constă în faptul că nu le vine să creadă că există, totuși, chiar și acum, o Biserică vie, vizibilă pe pământ prin instituțiile Ei divino-umane (Sfânta Biserică Ortodoxă) Care are întregimea adevărului, prin revelație, și harul lucrător, primit prin succesiune apostolică, prin mila lui Dumnezeu. Nepomenitorii sunt atât de orbi, încât, întocmai ca adepții „teoriei ramificațiilor”, nu pot să vadă că există O Biserică vie, vizibilă pe pământ prin instituțiile Ei divino-umane (Sfânta Biserică Ortodoxă) Care are întregimea adevărului, prin revelație, și harul lucrător, primit prin succesiune apostolică, prin mila lui Dumnezeu, dar au, în schimb, și mintea îmbătată de trufia că ei posedă și întregimea adevărului, și, deși nu pot alcătui o biserică vizibilă pe pământ, totuși ei ar avea harul lucrător, primit prin succesiune apostolică. Însă, prin această trufie, Îl acuză pe Dumnezeu că este neputincios Să-Și țină, și în lumea văzută, făgăduința Sa: Matei 16,18 „pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”.

De aceea, fiindcă de rea bună-voie s-au despărțit de Sfânta Biserică Ortodoxă văzută, de ierarhia și de administrația Ei, împreună cu toți ereticii (pe care îi critică cu atâta înverșunare), nepomenitorii suferă de următoarele probleme grave: din cauză că s-au separat de trupul vizibil al Sfintei Biserici Ortodoxe s-au separat și de Capul Ei nevăzut, pierzându-și prezența harului mântuitor în așa zisele taine ale lor; numai ierarhia Sfintei Biserici Ortodoxe fiind purtătoare a harului apostolic, prin care are dreptul de a lega și dezlega, rămân cu păcatele lor nedezlegate; chiar dacă săvârșesc așa zisele taine ale lor, în cele mai mici amănunte și cu cea mai scumpă acrivie, ca la ortodocși, nu fac decât o formă exterioară, lipsită de harul sfințitor și mântuitor. Așa zisele taine ale lor, fiind golite de har, nu își pot căpăta valabilitatea decât numai după întoarcerea în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Satana, cu astfel de descentrări în diferite puncte ale credinței, stimulând o râvnă rătăcită și o falsă apărare a revelației, de fapt, duce îi duce pe toți cei înșelați de el la răstălmăcirea revelației, prin rațiunea autonomă căzută și excentrică. Așa a apărut mulțimea nenumărată a tuturor ereticilor și bisericilor eretice. Așa au apărut monofiziții, romano-catolicii, protestanții, neoprotestanții și mulțimea cea nenumărată a sectelor: prin râvna lor de a fi biserica originală, nealterată, dar nu așa cum o vrea și o are Dumnezeu, ci așa cum o consideră adepții ei, nemaipomenind pe nimeni din cei rămași în Sfânta Biserică pe care o desconsideră ca eretică și îndepărtată de la originile Ei.

Astfel că azi suntem contemporani cu recrudescența vechiului fenomen sectar, de data aceasta în Răsărit și nu într-un loc indiferent, ci chiar în cadrul Sfintei și dragii noastre Biserici Ortodoxe: apariția unui nou tip de protestanți, de reformatori, de dezbinători, de vrăjmași ai unității Sfintei Biserici, care s-au autointitulat „nepomenitori”. Ei au impresia că sunt cei mai mari râvnitori ortodocși, vrednici de o încununare aproape mucenicească (prin can. 15), dar, în realitate, sunt osândiți tocmai prin el, ajungând, după cum vom vedea mai jos, nevrednici de har și de mântuire, fiindcă sunt nevrednici să facă parte din Sfânta Biserică.

Unora li se pare că e un păcat mic să nu mai pomenești pe cineva la rugăciune, dacă rămâi totuși în Sfânta Biserică. Dar tocmai la rugăciune se lucrează inima omului, deci se sădește întreaga sa trăire. În funcție de cum și pentru ce se roagă omul poate deveni evlavios sau înșelat, poate dobândi voia lui Dumnezeu, deci harul, sau voia proprie, deci pierderea lui. Dacă omul face acest păcat mic, de a nu mai pomeni la rugăciune pe cineva sau o întreagă categorie de persoane, în timp, pe nebăgate în seamă (fiindcă satana e subtil și viclean, știind că schimbările mari declanșează alarma, pe când cele mici sunt trecute cu vederea și, prin asta, aruncă în prăpastia nesimțirii), cade în păcate tot mai mari.

„Cît rău este nebăgarea de seamă se arată de Canonul 5 al lui Vasilie cel Mare, în care sfîntul roagă a nu se afla răul acesta întru episcopii lui, zicînd: «Mă rog lui Dumnezeu a nu se afla întru voi». Și dumnezeiescul Isidor Pelusiotul zice: «A zice că aceasta nu e nimic a făcut a glumi răutatea asupra vieții». Și dumnezeiescul Hrisostom zice: «Aceasta dar să o facem și noi, și răutatea ce este întru noi să o depărtăm cu mare grabă, ca nu cumva, sporind ea, să crească boala. Căci rănile păcatelor, necăutîndu-se, se fac mai mari, și cele ale bolii și ale nesănătății nu stau pînă la răni, ci pricinuiesc și moarte celui nemuritor [sufletului, n. m.]. Căci, dacă le vom strica pe cele mici de la început, nici cele mari nu se mai fac» (tîlcuirea psalmului 6). Și iarăși zice: «Să ne sîrguim a depărta și păcatele ce par a fi mici și proaste, ori în cuvînt, ori în lucruri; căci așa, niciodată nu vom cădea în păcatele cele mari, dacă ne vom depărta de cele mici» (cuvîntul 14 la Naștere). Și dumnezeiescul Isidor Pelusiotul zice iarăși: «Din fire urmează ca păcatele cele prea-mari să se nască din cele mai mici» (Epistola 9 către Actic). Și iarăși zice Hrisostom că «cumplit este a da încăpere acestor patimi rele. De aceea, trebuie a opri și a închide intrarea lor în tot chipul. Căci, cînd se vor apuca de suflet și îl vor stăpîni, aprind văpaie înfricoșată, ca și cum ar cădea foc. De aceea, rogu-mă, toate să faceți ca să închideți intrarea lor. Să nu vă mîngîiați pe voi înșivă cu cugetul cel pierzător de suflet a grămădi toată răutatea zicînd: Ce e de aceasta și ce e de aceea? Pentru că nenumărate rele se nasc din aceasta, căci diavolul spurcat folosește multă răutate, și putere și pogorămînt spre pierzarea oamenilor și din cele mai mici lovește. Pentru aceasta, trebuie a face totul ca să strici începuturile lor, că să nu cauți la firea păcatului că este mic, căci, învechindu-se, se face pricină de mare păcat» (cuvîntul 86 la Matei). […] (n. aut.).[31]

Schema acestei căderi este simplă, chiar dacă nepomenitorii nu o sesizează:

„63. Ia aminte să nu-ți închini toată preocuparea ta trupului, ci hotărăște-i lui nevoință, după putere. Și toată mintea ta întoarce-o spre cele dinlăuntru. Căci «nevoință trupească la puține folosește, iar evlavia spre toate este de folos»… și cele următoare. (1 Timotei 4, 8).

  1. Cel ce petrece neîncetat întru cele dinlăuntru este cumpătat, rabdă îndelung, se milostivește și cugetă smerit. Dar nu numai atâta, ci și contemplă, teologhisește și se roagă. Aceasta este ceea ce spune Apostolul: «În duh să umblați» și cele următoare (Galateni 5, 16).
  2. Cel ce nu știe să umble pe calea duhovnicească nu e cu grijă la gândurile pătimașe, ci toată preocuparea lui se mișcă numai în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în neînfrânare, în supărare, în mânie și în pomenirea răului și prin aceasta i se întunecă mintea, sau se dă la o nevoință fără măsură și-și tulbură înțelegerea.[32]

Iată schema căderii nepomenitorilor: descentrarea adevărului „ierarhul care spune erezii, chiar dacă este necaterisit pierde harul” ⟹ cel care îl pomenește pierde harul ⟹ toată Sfânta Biserică a pierdut harul fiindcă îl pomenește ⟹ nu mai există Sfânta Biserică văzută „instituționalizată”, ci numai una nevăzută „tainică” ⟹ identificarea (prin pretextul că îi combate și îi dă anatemei) cu ereticii ecumeniști care nu cred în existența unei Sfinte Biserici văzute, instituționalizate, ci doar a uneia nevăzută „ramificată” ⟹ dezbinarea de Sfânta Biserică ⟹ pierderea harului și a mântuirii.

Cu siguranță Preacucernicul Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca nu era nepomenitor, nu avea o astfel de opinie ca în schema de mai sus, fiind un fiu credincios al Sfintei Biserici Ortodoxe Române, pulicându-și cartea din care am citat mai sus în 1990, la Ed. IBMOR, când deja, de multă vreme, BOR era membră a CMB.

Cu durere și cu dragoste, constatăm că nepomenitorii, ca toți ereticii, schismaticii și parasinagogii, sunt condamnați cu fermitate de Sfinții Părinți:

„Asemenea oameni, chiar dacă au fost uciși în numele credinței lor, nu-și vor spăla nici cu sînge greșelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, și suferința n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăția cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locțiitoare pe pămînt a împărăției cerești. Hristos ne-a dat pacea, ne-a învățat să fim uniți și solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse și necălcate legăturile dragostei și ale înțelegerii,· nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frățească. Aceasta ne învață și ne asigură Apostolul Pavel zicînd : «Chiar dacă aș avea atîta credință, încît să pot muta munții din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ,· chiar dacă aș împărți toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aș da să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea e mărinimoasă și binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se trufește, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu gîndește răul, toate le iubește, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» . Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna ,· prin unitatea fraternității și solidarității va dura veșnic. Nu poate ajunge dezbinarea în împărăția cerurilor, la răsplata lui Hristos oare a zis: «Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi» . Nu poate îndeplini această poruncă cel ce prin discordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune: «Dumnezeu este dragoste și cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu rămîne în el» . Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți în Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi dați fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinței, ci pedeapsa trădării, și nu sfîrșitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceștia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturisește că e creștin, ca și diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuși Domnul ne atrage luarea-aminte și zice : «Mulți vor veni în numele Meu spunînd : Eu sînt Hristos, și pe mulți vor înșela» . După cum el nu e Hristos, chiar dacă înșală cu numele, la fel nu poate fi creștin cine nu rămîne în Evanghelia lui Hristos și a adevăratei credințe. […]

Pe aceștia îi imită de bună seamă și-i urmează cei ce, disprețuind tradiția lui Dumnezeu, introduc învățături străine, inventate de oameni. Pe aceștia îi mustră Domnul și-i ceartă în Evanghelia Sa zicînd : «Călcați porunca lui Dumnezeu ca să stabiliți tradiția voastră» . Această crimă este mai gravă decît cea săvîrșită de unii apostați, care totuși, căinîndu-se de greșelile lor, se roagă lui Dumnezeu și obțin iertare. Aceștia vin la biserică și se roagă în ea; aceia luptă împotriva Bisericii. Aceștia poate au greșit de nevoie, aceia de bunăvoie se țin de greșeală. Apostatul și-a produs numai sieși vătămare, cel ce a încercat să facă o erezie sau o schismă a amăgit pe mulți, tîrîndu-i după sine în greșeală. Unul este pagubă a unui singur suflet, celălalt primejdia multora. Unul înțelege că a greșit, plînge și se căiește ,· celălalt, îngîmfat în păcatul său și complăcîndu-se în delictele sale, desparte pe fii de mamă, răpește oile de la păstor, calcă legămîntul față de Dumnezeu. Apostatul a păcătuit o singură dată, celălalt păcătuiește zilnic. În sfîrșit, apostatul, primind martiriul, poate primi cele promise ale împărăției divine, dar schismaticul, dacă a fost ucis în afara Bisericii, nu poate ajunge la răsplata Bisericii.[33]

„Este, așadar, de neapărată trebuință, precum și faceți, să nu faceți nimic fără episcop, ci să vă supuneți și preoțimii ca Apostolilor lui Hristos, nădejdea noastră, în Care vom fi găsiți dacă viețuim așa. […]

De asemenea, toți să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos ; să respecte și pe episcop, care este chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe sobor al lui Dumnezeu și ca adunare a Apostolilor. Fără de aceștia nu se poate vorbi de biserică. […]

Așadar, vă rog, nu eu, ci dragostea lui Iisus Hristos : Folosiți numai hrană creștină ! Depărtați-vă de buruiana străină, care este erezie ! Că ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor gînduri, întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere și vin; cel care nu știe, ia cu plăcere băutura otrăvitoare și moare din pricina acelei rele dulceți.

Feriți-vă de unii ca aceștia ! Și veți reuși, dacă nu vă mîndriți și nu vă despărțiți de Iisus Hristos Dumnezeu, de episcop și de poruncile Apostolilor. Cel care se află înăuntrul locașului altarului este curat; cel care este în afară de altar, nu-i curat,- cu alte cuvinte, cel care face ceva fără episcop, fără preoți și fără diaconi, acela nu are conștiința curată. Nu spun cu asta că am aflat așa ceva despre voi, ci vreau să vă feresc de mai înainte, pentru că vă iubesc și pentru că prevăd cursele diavolului.[34]

Nepomenitorii răstălmăcesc cuvântul lui Dumnezeu, considerând că ei, fiind în adevăr, chiar dacă sunt puțini și dezbinați de restul Sfintei Biserici, totuși Hristos ar fi cu ei, iar nu cu restul, formând o biserică tainică, care ar fi adevărata Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, sau, în fine, ce o mai fi rămas din Ea la sfârșitul veacurilor. Totuși, această idee este vârful rătăcirii lor, iar Sfinții Părinți le-o demască, arătând că nu este o situație care ține de sfârșitul veacurilor, ci de sfârșitul gândirii raționale, specifică ereziilor dintotdeauna:

„Să nu înșele cineva printr-o răstălmăcire deșartă cuvîntul Domnului : «Oriunde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sînt și Eu cu ei» . Interpreți falși și stricători ai Evangheliei rețin ce e secundar și trec ceea ce e principal, își amintesc de unele părți iar altele intenționat le uită: precum sînt rupți de Biserică, așa schimbă adevărul la fiecare verset biblic. Ca să îndemne la unanimitate și pace cu discipolii Săi, Domnul a spus : «Adevăr zic vouă că, dacă doi din voi se vor uni pe pămînt, orice vor cere le va da Tatăl Meu care este în cer. Căci oriunde sînt doi sau trei adunați în numele Meu acolo sînt și Eu cu ei» , arătînd că harul divin se atribuie nu multora ci celor uniți care-L cer. Prin cuvintele : «Dacă doi din voi se vor uni pe pămînt», El a pus la bază unirea ca premisă a păcii, ne-a învățat să fim uniți prin puterea credinței. Dar cum poate să fie unit cu cineva cel ce nu se unește cu însuși trupul Bisericii și cu frăția universală ? Cum pot să se adune doi sau trei în numele lui Hristos, cînd aceștia se separă de Hristos și de Evanghelia Lui ? Nu noi ne-am despărțit de ei, ci ei s-au despărțit de noi și de aceea s-au născut ereziile și schismele, de aceea s-au făcut diverse bisericuțe, pentru că ei au părăsit principiul și originea adevărului . Domnul, însă, vorbește despre Biserica Sa și despre cei ce sînt în Biserică, atunci cînd spune că dacă vor fi uniți, respectînd ceea ce a cerut și recomandat El, dacă s-au rugat doi sau trei adunați în același gînd, chiar doi sau trei dacă sînt, pot dobîndi de la Majestatea divină ceea ce cer. Zice Domnul: «Oriunde vor fi doi sau trei, acolo sînt și Eu cu ei», înțelegînd că va fi cu cei simpli și iubitori de pace, cu cei ce se tem de Dumnezeu și-I păzesc poruncile. El a spus că este cu acești doi sau trei, cum a fost cu cei trei copii pe vatra focului: fiindcă aceștia rămîneau cu inimile curate în fața lui Dumnezeu și uniți între ei, deși în mijlocul flăcărilor, el le-a ținut viața suflînd peste ei; cum a fost alături de cei doi Apostoli puși sub pază : fiindcă erau devotați și uniți, el le-a deschis ușile închisorii și, ca să propovăduiască cu credință cuvîntul Domnului, i-a adus iarăși în for. Așadar, cînd menționează în învățăturile Sale și zice: «Unde vor fi doi sau trei, acolo sînt și Eu cu ei», nu desparte pe oameni de Biserică Cel ce a făcut Biserica, ci, reproșînd celor vicleni dezbinarea și recomandînd celor credincioși pacea, arată cu propriile Sale cuvinte că El este mai degrabă cu doi sau trei care se roagă uniți în același cuget, decît cu mai mulți, dar dezbinați, și că se poate obține mai mult prin rugăciunea unită a celor puțini, decît prin ruga gîlcevitoare a multora.

De aceea, cînd ne-a învățat cum să ne rugăm, a adăugat zicînd : «Și cînd stați la rugăciune, iertați dacă aveți ceva împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte vouă păcatele». Și pe cel care vine supărat să aducă darul îl cheamă de la altar și-i poruncește să se împace mai întîi cu fratele și atunci întorcîndu-se împăcat să aducă darul său lui Dumnezeu , fiindcă Dumnezeu n-a primit darul lui Cain. Căci n-ar putea împăca pe Dumnezeu cel ce nu e în pace eu fratele său, ci în dezbinare și ură. Ce fel de pace poate promite dușmănia între frați ? Ce sacrificii cred că aduc dușmanii preoților ? Cînd s-au adunat împreună, cred ei că sînt cu Hristos dacă se adună în afara Bisericii lui Hristos?[35]

Poate, că cineva ar aduce argumentul că totuși, există nepomenitori încununați tocmai de can. 15, care îi osândește pe nepomenitori. Trebuie să înțelegem că nepomenitorii încununați nu sunt totuna cu nepomenitorii osândiți. Nepomenitorii încununați sunt cei care se luptă împotriva dezbinării bisericii prin erezii și schisme, pe când nepomenitorii osândiți sunt cei care sfâșie Sfânta Biserică prin erezii, schisme și parasinagogi. Sfântul Canon este limpede în această distincție:

„Că cei ce se despart pe sine-și de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinții Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sine-și despre împărtășirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit Episcopi, ci minciuno-Episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri.[36]

Tocmai aici e esența distincției între râvnitori și nepomenitori: „Și nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri”. Primii se silesc să izbăvească Biserica de schisme și împărțiri, cei de-al doilea se silesc să O sfâșie prin schisme și împărțiri. Este evident că primii, atunci când „se despart pe sine-și de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinții Părinți” (iar nu pentru niște bănuieli sau păreri ale lor că întâiul lor șezător ar propovădui un eres, care nu este osândit clar, direct, de Sfintele Sinoade și de Sfinții Părinți), nu încetează a se ruga cu durere și dragoste pentru acel întâi șezător, ca să-și revină și să nu dezbine el însuși Sfânta Biserică, prin învățăturile lui eretice. Această rugăciune a lor fierbinte este garanția că în sufletul lor nu se produce schema diavolească de mai sus, fiind gata întotdeauna a reveni la împărtășirea cu întâiul lor șezător, atunci când acesta ar da semne de pocăință. Este tot limpede că despărțirea de acela (în cazul râvnitorilor încununați de can. 15, spre deosebire de nepomenitori), nu înseamnă și despărțirea lor de cei care îl pomenesc la rugăciune sau de cei care încă se împărtășesc cu acela (care nu greșesc față de can. 15 care nu-i osândește) tocmai din dragoste și din frica de a nu greși față de can. 15. Dar, cu atât mai mult, nu înseamnă despărțirea râvnitorilor pentru unitatea Bisericii de întreaga Sfântă Biserică, fiindcă atunci s-ar transforma și ei din râvnitori în nepomenitori, mutilându-se, prefăcându-se din luptători împotriva dezbinării, în provocatori de schisme și împărțiri ale Ei.

Înainte de a încheia, trebuie să luăm aminte la căderea în cealaltă extremă:

  • A nu pomeni pe un ierarh eretic necaterisit e riscant, fiindcă ne putem înșela, iar el să nu fie eretic, astfel încât să ne osândim;
  • A nu pomeni pe cei ce pomenesc un ierarh eretic necaterisit, este o nebunie osândită de Sfintele Canoane. Este o extremă din râvnă rătăcită;
  • Dar la cealaltă extremă se află a urma învățăturile unui ierarh eretic necaterisit, ceea ce duce la pierderea sufletului.

Varianta echilibrată, ortodoxă, este ca atunci chiar și când numai bănuim un ierarh că este eretic, fiind însă necaterisit, să-l pomenim la rugăciune, să ne împărtășim cu el, știind că harul încă lucrează prin el, dar totuși să nu-i urmăm, în niciun chip, învățătura rătăcită, ci numai acea parte din învățătura sa care este neîndoielnic ortodoxă. Redăm, în acest sens, cuvintele Sfinților Părinți:

„17.              Ascultați de povățuitorii voștri

Aici, Apostolul Pavel aduce iar cuvîntul spre episcopi și arhierei. Și – după ce i-a lăudat pe aceștia cu cele zise mai sus, anume că ei sînt credincioși și vrednici a fi rîvniți, zicînd: «Aduceți-vă aminte de povățuitorii voștri […], și, privind la săvîrșirea petrecerii lor, urmați-le credința!» (la stihul 7) – așadar, după ce i-a lăudat pentru aceasta, acum zice aici așa: Frații mei Creștini, supuneți-vă unor asemenea arhierei și episcopi! Dar poate că unii ar zice: Dar ce? Se cuvine a ne supune oricărui povățuitor, arhiereu și stăpînitor, măcar și rău de ar fi? Răspundem: După ce zici, Creștine, că arhiereul și povățuitorul tău este rău? Dacă e rău după credință, deci dacă are dogme eretice și hulitoare, fugi de dînsul, măcar de ar fi și înger din cer! Iar dacă e rău doar după viață și petrecere, supune-te lui, căci despre unii ca aceștia Domnul zice așa: «Cărturarii și Fariseii șed pe scaunul lui Moisi. Deci să țineți și să faceți tot ce v-ar zice, iar după faptele lor să nu faceți, căci ei zic, dar nu fac» (Matei 23:3)2. Iar despre episcopii și povățuitorii eretici și stricați în credință, Pavel a zis mai sus să nu ne purtăm după învățăturile lor: «La învățături de multe feluri și străine (de credință și de dreptele dogme adică) să nu vă abateți!» (la stihul 9). Și pentru ce trebuie să ne supunem arhiereilor răi cu viețuirea, deși nu răi după credință? Pentru că arhiereul care se poartă rău nu va sfătui niciodată pe alții să se poarte și ei rău. Căci, făcînd fapte rele, el însuși se rușinează, lucru arătat din aceea că folosește toate mijloacele ca să le ascundă de oameni; și atunci cum poate să-i învețe pe alții cele pe care le ascunde? Dar e cu neputință ca arhiereul rău cu credința să nu propovăduiască pînă la urmă și norodului socoteala eretică avută în inima sa.

și supuneți-vă lor,

Cu zicerea aceasta, Apostolul arată curățitoarea supunere și ascultare pe care Creștinii sînt datori să o arate arhiereilor și dascălilor lor, încît să asculte nu numai prin cuvînt, ci să-i slujească și prin fapte, de ar cere trebuința1.

căci aceștia priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au a da seamă pentru voi;[37]

Aici Sf. Ier. Teofilact ne învață că trebuie să fugim de ierarhul care propovăduiește erezii, chiar dacă nu este caterisit, ca să nu ne contaminăm de socoteala sa eretică. Dar fuga rațională, prudentă, nu este totuna cu nepomenirea imprudentă, care, din nechibzuință, ne poate duce la osânda (dintr-o eroare de judecată proprie, confundând Ortodoxia cu erezia) de a nu pomeni un ierarh ortodox sau, dintr-o exagerare, să nu-l mai pomenim pe niciun ierarh ortodox care îl pomenește pe ierarhul eretic necaterisit, deși ierarhii ortodocși, care îl  pomenesc și se împărtășesc cu el, nu sunt nicidecum vătămați de învățăturile lui rele, fiindcă, cu îndelungă răbdare încearcă să-l corecteze prin sfat tainic, bun, așteptând vremea potrivită fie de îndreptare, fie de certare canonică.

Că este așa, ne arată tocmai nota 2, de la pp. 287-288, la cuvântul de mai sus, scrisă de Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul:

2 De aceea a zis dumnezeiescul Hrisostom cu privire la iereu și arhiereu: «Căci, de are vreo dogmă răzvrătită, măcar înger de ar fi, nu te supune lui! Iar dacă învață drept, nu lua aminte la viața lui, ci la graiuri!» (cuvîntul al 2-lea la cea de a doua către Timotei). Și iarăși zice: «Au nu știi ce este preotul? Înger al Domnului este! Căci oare dintru ale sale zice? Dacă îl defaimi, nu îl defaimi pe el, ci pe Dumnezeu, Care l-a hirotonit. Și de unde e arătat – ar zice cineva – că Dumnezeu l-a hirotonit? Dacă nu ai această socoteală, nădejdea ta s-a zădărnicit! Căci, dacă Dumnezeu nu lucrează printr-însul, atunci nu ai nici botez, nici de Taine nu te împărtășești, nici de blagoslovenii nu te îndulcești, așadar nu ești Creștin. Dar ce – zice – Dumnezeu îi hirotonește pe oricare? Dumnezeu nu-i hirotonește pe oricare, dar El însuși lucrează prin toți, chiar nevrednici de ar fi, pentru a se mîntui norodul. Căci – dacă Dumnezeu a grăit pentru folosul norodului prin măgar și prin Valaam, printr-un om spurcat – cu mult mai vîrtos prin preoți» (la fel). Vezi și însemnarea zicerii «[…] căci toate ale voastre sînt: ori Pavel, ori Apollo, ori Kifa […]» (1 Corinteni 3:21). (n. aut.).[38]

Vedeți? E asociată porunca nesupunerii în cele ale credinței față de preotul și ierarhul care au dogme greșite cu asigurarea că, totuși, harul lucrează și prin ei, chiar dacă sunt nevrednici. Și această asigurare nu e dată doar pentru preoții și ierarhii păcătoși, dar neeretici, fiindcă exemplul dat de Sf. Ier. Ioan Gură de Aur este despre cum a lucrat harul chiar și prin Valaam – care era chiar păgân. Și ce eres cumplit este păgânismul!

Și mai limpede este scris că harul lucrează și prin preoții și ierarhii care au căzut în eres, dar nu sunt caterisiți, după cum a lucrat și în vrăjitorul păgân Valaam, în nota 70 a Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul dintr-o altă carte, la care face referință nota 2 de mai sus:

70 Din zicerea aceasta, dumnezeiescul Hrisostom trage încheierea că tot pentru Creștini se dă Sfîntul Duh și preoților nevrednici, zicînd așa: «Căci – dacă Dumnezeu a făcut a se slobozi glas prin măgar și a dăruit blagoslovenii dumnezeiești prin vrăjitori, în gură necuvîntătoare și în necurata limbă a lui Valaam, lucrînd pentru păcătoșii Evrei – cu mult mai vîrtos va lucra acestea totdeauna pentru voi, cei bine-credincioși, și va trimite Duhul cel Sfînt preoților, deși sînt foarte pîngâriți. Căci nici [preotul] cel curat nu-L trage pe Acesta din curățenia sa, ci darul este cel care lucrează totul. Căci‚ toate – zice – pentru voi sînt, ori Pavel, ori Apollo, ori Kifa’. Căci cele chezeșluite preotului doar Dumnezeu le dăruiește» (Cuvîntul 86, la Iona). Vezi și subînsemnarea zicerii: «plecați-vă povățuitorilor voștri» (Evrei 13:17). (n. aut.).[39]

Așadar, dacă creștinul este ortodox, nu este vătămat de eresul preotului și arhiereului care îi slujește. El poate primi harul chiar și de la un preot și ierarh vrăjitor, foarte pângărit, fiindcă Sfântul Duh lucrează totul, chiar și prin cei evlavioși. Iar vrăjitorii sunt tocmai acei eretici care nu se închină la un hristos mincinos, ci de-a dreptul lui antihrist, de-a dreptul satanei.

Dar, atenție, tot în nota 2, de la pp. 287-288, de mai sus, Sf. Ier. Ioan Gură de Aur ne arată că nu putem fi creștini, dacă suntem nepomenitori, fiindcă ne lipsim de harul dat prin preoții și ierarhii Sfintei Biserici! De aceea, nu întâmplător, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul completează și echilibrează puțin mai jos, cele spuse la nota 2, de la pp. 287-288, la nota 1 de la p. 288, (cum nu știu să facă nepomenitorii, tocmai fiindcă sunt dezechilibrați), arătând necesitatea absolută de a fi în ascultarea ierarhilor, de a fi în Sfânta Biserică văzută, fără de care nu ne putem mântui.

„Despre aceasta și purtătorul de Dumnezeu Ignatie scria către Smirneni, zicînd: «Toți urmați episcopului ca Iisus Părintelui Său celui ceresc, și preotului ca Apostolilor, iar de diaconi rușinați-vă ca de porunca lui Dumnezeu. Fără episcop, nimeni să nu facă ceva din cele ce se cuvin în Biserică!» Și în cea către Policarp scrie, zicînd: «Luați aminte de episcopi, ca și de voi să ia aminte Dumnezeu. Eu mă pun în locul sufletelor celor ce se supun episcopului, presviterului și diaconului». Și în cea către Efeseni zice: «Să ne silim a nu ne împotrivi episcopului, ca să fim supunîndu-ne lui Dumnezeu». Și în cea către Magnesieni zice: «Spre cinstea lui Dumnezeu, Celui ce ne voiește pe noi, este de cuviință a asculta de episcop fără nici o fățărnicie. Căci nu pe episcopul acesta ce se vede îl amăgește cineva, ci pe Dumnezeul cel nevăzut!» Și iarăși zice: «Cînd vă supuneți episcopului, mi se pare că nu viețuiți după om, ci după Iisus Hristos, Care a murit pentru noi». Și iarăși: «Fiii luminii celei adevărate, fugiți de împărțire și de relele învățături, și, unde este păstorul, acolo urmați ca niște oi!» (n. aut.).[40]

Deci, mai mult, ascultarea noastră față de ierarhia bisericească nu trebuie să fie doar una oficială, instituționalizată, de fațadă, ci din toată inima, ca față de Dumnezeu, chiar dacă Sfântul Apostol Pavel ne avertiza:

FA 20,28 „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.29 Căci eu știu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma.30 Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați, grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei.31 Drept aceea, privegheați, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea și ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.32 Și acum vă încredințez lui Dumnezeu și cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească și să vă dea moștenire între toți cei sfințiți.”

Vedeți, Sfântul Duh, prin Sfântul Apostol Pavel, a încredințat păzirea Sfintei Biserici episcopilor, nu dumneavoastră, care trebuie să vă îngrijiți doar de biserica inimii și a familiei dumneavoastră să nu intre vreun eres în ea. Iar episcopii sunt încredințați harului, singurul care ne poate zidi pe toți și să dea ierarhilor moștenire între toți cei sfințiți, dacă vor păstra dreapta credință, ferindu-se și ferindu-ne de învățăturile răstălmăcite.

Iar dacă nu ne putem mântui și zidi fără Sfânta Biserică și fără Sfânta Ei ierarhie văzută, este limpede că nici Dumnezeu nu ne va lăsa fără Ea, până la sfârșitul veacurilor, ca ea să ne transmită harul și să ne ferească de învățăturile răstălmăcite și să caterisească, atunci când va fi cazul, pe cine trebuie cu adevărat caterisit.

În final, pentru a înțelege mai bine cum se comportă nepomenitorii și care este voia lui Dumnezeu în legătură cu ei și cu erezia/schisma/parasinagoga lor, o să redăm două întâmplări minunate, prin care Însuși Bunul Dumnezeu ne învață că eresul nepomenitorilor nu mântuiește, e lipsit de har, spurcându-i și osândindu-i la moarte, încă de pe pământ, pe adepții lui.

Un frate rătăcit de la Sfânta Biserică, prin învățăturile eretice ale nepomenitorilor, a vrut, cu râvnă, să-și boteze copilul, ca să fie sigur că primește harul Sfântului Duh, la Schitul Rădeni din județul Neamț (un fel de bastion al nepomenitorilor, care se străduiește să nu primească la „slujbele lui” vreun preot „pomenitor”[41] și care îl acuză pe ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, că ar fi eretic). Ajuns acolo, cu toată familie, cu nașii și frații întru credința nepomenitoare, participă cu o râvnă fierbinte la un „botez canonic, după toată rânduiala Sfinților Părinți și, în plus, și plin de har, așa cum în Sfânta Biserică condusă de ÎPS Teofan nu se mai poate face, fiindcă a căzut în erezie”. Însă, de îndată ce „ieromonahul” nepomenitor scoate pruncul din cristelniță, copilul este acoperit cu bube și face febră mare, simțindu-se tot mai rău. Înfricoșați, părinții realizează păcatul pe care l-au făcut și, cu toată familie și adunarea de la anti-botezul nepomenitor, se duc la Mitropolia Moldovei, la ÎPS Teofan și își cer iertare, implorându-l să facă ceva ca să nu le moară copilul. Îndurerat, ÎPS Teofan botează pruncul, care, imediat, se curăță de bube și se însănătoșește, nemaiavând febră și simțindu-se bucuros și sănătos, fiind o mărturie a locului unde este cu adevărat Sfânta Biserică, adică unde nu sunt numai taine formale, ci chiar lucrează harul Sfântului Duh.

Așadar, iată că pe pământ a rămas și o Sfântă Biserică vizibilă, având ca instituție divin-umană cunoscută de noi cu numele de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, din care face parte și Mitropolia Moldovei, arhipăstorită azi de ÎPS Teofan. Nu există doar o biserică teoretică, abstractă, nevăzută sau tainică.

Un alt caz dat ca exemplu de Însuși Bunul Dumnezeu este Părintele Antim Gâdioi. Acesta, cât a fost ucenicul Arhim. Ioanichie Bălan, a fost un duhovnic bun, râvnitor, având și acrivie și iconomie. Din păcate, a fost influențat de doi ucenici, care îl asaltau cu tot felul de articole din ziare și de pe internet, încât Sfinția Sa a ajuns să nu mai cugete decât la lupta împotriva complotului ecumenist. Astfel că, atunci când părintele său duhovnic, Arhim. Ioanichie Bălan s-a îmbolnăvit, nemaiputând să-l spovedească, Părintele Antim Gâdioi s-a descentrat din ce în ce mai mult, ajungând să nu se mai poată înțelege cu cei din jurul său, care încercau să-l readucă la un echilibru, considerându-se pe sine râvnitor, iar pe ceilalți delăsători.

Deși bolnav, Arhim. Ioanichie Bălan a primit un mare dar duhovnicesc. Dacă înainte de a se îmbolnăvi, deși era de o puritate feciorelnică uimitoare și avea o mare râvnă pentru Sfintele Canoane, totuși făcea deosebire între ucenicii cu capacitate misionară, și cei fără această capacitate, atunci când s-a îmbolnăvit atât de tare, încât trebuia să stea tot timpul cineva cu Sfinția Sa să îl ajute, a mărturisit tuturor: „acum nu mai sunt arhimandrit, nu mai sunt preot, nu mai sunt călugăr, nu mai sunt misionar, nu mai sunt creștin, nu mai sunt om, nu mai sunt nimic!”. În acea clipă s-a luminat la față și a primit dar prorocesc, fiindcă a dobândit prin gustarea neputinței esența Ortodoxiei – smerenia. Stătea de multe ori ca pierdut, părând aproape o legumă, dar când se apropia cineva pentru care Dumnezeu avea un mesaj, își revenea și începea să-i spună cu cuvinte tari și limpezi ce urma să se întâmple cu sufletul său, întărindu-l sau îndreptându-l pe calea mântuirii. Pr. Antim era trist că nu se mai poate spovedi la duhovnicul său și se ducea pe la el să-l vadă. Într-o zi, Pr. Ioanichie Bălan, când l-a văzut pe Pr. Antim, s-a ridicat și a zis:

  • Cine e acesta, cine e acesta?
  • Sunt eu, ucenicul Sfinției Tale, Antim!
  • Nu ești ucenicul meu, nu ești de aici, tu ești în afara Sfintei Biserici! Ieși afară de aici!

Pr. Antim Gâdioi s-a întristat mult, dar nu a înțeles mesajul. După o vreme s-a mutat la Bistrița de Neamț, ca să facă ordine, așa cum credea Sfinția Sa că trebuie făcută, punându-i pe toți la punct, până au mai rămas doar câțiva monahi în mânăstire. Restul nu au mai suportat prigoana „corectitudinii canonice”. Dar nu s-a ocupat doar cu asuprirea prin asprime și îndepărtarea prin lipsă de îngăduință, ci cu tot felul de liste, tabele de strângere a rândurilor celor „râvnitori” din popor și propagandă împotriva ierarhiei bisericești, pe care din ce în ce mai mult o considera eretică și o critica în fața tuturor. Aceasta l-a lăsat în pace, încercând să-l echilibreze prin exemplul propriu de blândețe, îndelungă răbdare și sfat bun, dar Pr. Antim Gâdioi nici acum nu a înțeles mesajul.

Încă mai înainte de Sfântul și Marele Sinod Ortodox din Creta, dezbinătorii Sfintei Biserici au manipulat opinia publică, încă mai înainte de desfășurarea lui, imaginând prorocii mincinoase și tot felul de teorii ale conspirației sau inserând cuvinte dezbinătoare apocrife în prorociile autentice, ca să sugereze că va fi un sinod apostat, ecumenist, vânând, în tot ceea ce era legat de anunțarea acestui Sfânt și Mare Sinod Ortodox, simboluri sataniste.

Lucrul acesta a fost extrem de dubios și de răspândit, ducând la o presupunere firească: se dorea cu tot dinadinsul dezbinarea Sfintei Biserici. Dar întrebarea era: de ce tocmai acum o asemenea furie? Doar fiindcă rar se adună întreaga Ortodoxie în Sinod și fiindcă Sfânta Biserică este atât de detestată? S-a mers cu dezbinarea până într-acolo încât, din cauza unor probleme de jurisdicție și întâietate, nu s-a mai putut face un Sfânt Sinod Panortodox, neparticipând decât o parte din Sfânta Biserică.

Dar, cu toate acestea, prin intervenția directă a Bisericii Ortodoxe Române, și mai ales datorită capacității teologice și prestanței PF Patriarh Daniil, în timpul dezbaterilor, s-a ajuns la niște concluzii surprinzătoare în contextul politic globalist al acestui Mare și Sfânt Sinod Ortodox din Creta. Aceste concluzii au fost foarte echilibrate și conforme învățăturilor Sfinților Părinți, mărturisind, cu un curaj exemplar, că, pentru mântuire, nu este suficientă doar aderarea la învățătura ortodoxă, ci este strict necesară și primirea harului Sfintei Biserici, care se poate face numai și numai prin Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, fiindcă tocmai Ea și numai Ea este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, CMB nefiind nici Sfânta Biserică, nici mântuitor.

„Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească [ce declarație mai curajoasă, mai clară și mai ortodoxă de atât ne-am putea dori? Dacă Ea este Una – iar nu prima sau parte din – este limpede că în afara Ei nu este mântuire și confesiunile ereticilor nu sunt adevărate biserici, nici nu fac parte din Ea, nici nu sunt ramuri ale ei – n.n.], crede cu tărie, în conștiința ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unității creștine în lumea contemporană.

Biserica Ortodoxă își fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică și prin tradiția patristică și este trăită până astăzi în sânul ei. Biserica Ortodoxă are misiunea și datoria să transmită și să propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ceea ce conferă Bisericii caracterul ei universal.

Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum și misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credință și comuniunea sacramentală [vedem că este mărturisită condiția de a fi ortodox și a primi Sfintele Taine ortodoxe, pentru a face parte din Sfânta Biserică. – n.n.] […]

Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe [adică eretici – n.n.], fără a fi în comuniune cu ele [dacă nu sunt în comuniune, e clar că nu fac parte din Sfânta Biserică și nu se pot mântui – n.n.], […]

Biserica Ortodoxă, fidelă eclesiologiei sale, identității structurii sale interne și învățăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade Ecumenice, participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci și al unității de credință păstrată în Sfintele Taine și trăită în Biserica Ortodoxă [cu alte cuvinte, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este de acord cu învățăturile eretice, ecumeniste, ale CMB și nici nu consideră că acordurile teologice ar fi producătoare de unitate, ci le vede doar ca pe un dialog în care se încearcă să se facă cunoscută Ortodoxia. În același timp, consideră că participarea la CMB și aceste acorduri nu aduc mântuire, ci singura mântuitoare este numai credința ortodoxă asociată cu primirea harului, care nu se poate face decât în Sfânta Biserică Ortodoxă, singura care are succesiunea apostolică și este Una, Sfântă și Sobornicească Biserică. Astfel încât dacă CMB declară orice sau acordurile teologice greșesc, ele nu trebuie urmate, ci primează asupra lor credința ortodoxă, infailibilă, unită cu primirea Sfintelor Taine – n.n.]. […]

Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul și deplinul sens al cuvântului (Declarația de la Toronto, §2) [iată, din nou, un citat din textul ce stă la baza consiliului, care arată clar că Sfânta Biserică Ortodoxă, nici prin participarea la CMB nu face vreun gest prin care ar sugera că termenul de biserică este unul real și nu doar unul formal (acceptat diplomatic pentru a putea dialoga cu sărmanii eretici și a le însămânța Ortodoxia), istoric – n.n.].

Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce privește unele aspecte fundamentale legate de credință și constituție, pentru că bisericile și confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. [așadar, dacă s-au abătut, cum ar putea să mai facă parte din Ea? Aici textul acesta Ortodox (urmând Sfânta Tradiție după cum vom vedea mai jos) numește cu limpezime pe cei ne ortodocși, că sunt eretici, abătuți de la adevărul revelat, chiar dacă sunt numiți, într-un mod protocolar, cu denumirea istorică de biserici. Este și o dezicere curajoasă mărturisitoare (chiar dacă are delicatețea folosită și de Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul în dialogurile sale cu ereticii monoteliți) de ereziile propovăduite la CMB – n.n.].[42]

Este limpede, așadar, pentru fiecare, că ierarhii cred și mărturisesc că, indiferent de existența diverselor erezii, Sfânta Biserică Ortodoxă este Sfânta Biserică Cea Una și nu depinde, nu este în vreun fel biruită sau micșorată de existența sau acțiunile confesiunilor eterodoxe. Mai limpede, se vede acum că înțelesul real al denumirii de „biserici” în privința desemnării adunărilor eretice este numai unul acceptat doar în sens istoric (adică acea denumire pe care o folosesc ereticii pentru ei înșiși în istorie, fiindcă au făcut cândva parte din Sfânta Biserică sau se cred pe ei înșiși a face parte din Ea), dar nu cu înțelesul că ar mai face încă parte sau ar constitui împreună cu ortodocșii Una Sfânta, Soborniceasca și Apostoleasca Biserică, despre Care tot ierarhii au mărturisit, mai sus, că Identică doar cu Sfânta Biserică Ortodoxă. Despre denumirea de „biserici”, folosită de Sfinții Părinți în sens istoric pentru a desemna pe eretici, în același mod în care o face și Sfântul și Marele Sinod Ortodox din Creta[43].

Așadar, documentul, mult blamat de cei are s-au dezbinat de Sfânta Biserică, în realitate este nu numai un document ortodox, ci unul, deși blând și echilibrat, totuși combativ anti-ecumenist și anti-teoria ramificațiilor, desființând toate teoriile eretice ale CMB și toate greșelile (dacă au existat, există sau vor exista) acordurilor teologice care sunt contrare învățăturii infailibile a Sfintei Biserici sau nepotrivite cu Sfânta Tradiție. Adică exact ce avem nevoie în zilele noastre, dar care lipsește și la ecumeniști (printr-o falsă blândețe și unitate), și la nepomenitori (printr-o reală tulburare și dezbinare). Ar putea fi numit Triumful Ortodoxiei în zilele ecumenismului.

Este evident că echilibrul îi supără pe cei dezechilibrați, adevărul pe toți cei descentrați de la adevăr, astfel că, în final, Sfântul și Marele Sinod Ortodox din Creta i-a supărat și pe ecumeniști, și pe zeloții anti-ecumeniști, după cum Sf. Sin. Ecumenic I i-a supărat și pe arieni, și pe păgâni și pe iudei, fiind prigonit din toate părțile. Extremele și-au dat mâna pentru a demola centrul, ca să lupte împreună împotriva Sfintei Biserici, pentru a discredita acest Sfânt și Mare Sinod Ortodox, care este cea mai mare și singura lovitură reală, rana de moarte adusă fiarei lui antihrist – ecumenismul contemporan.

Altfel nu se poate explica de ce (deși Sfânta Biserică Ortodoxă Română făcea parte de atâta vreme din CMB) tocmai acum, când, după atâta tăcere diplomatică, din dorința de a propovădui Ortodoxia și celor din Apus, Sfânta Biserică Ortodoxă Română a mărturisit cu atâta curaj, la nivel mondial, că nu CMB este Biserica Mondială, ci numai Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică și că ecumenismul nu este valabil și/sau mântuitor nici din punct de vedere doctrinar, nici din punct de vedere haric, și nu mai devreme, zeloții s-au apucat să se rupă, să nu mai pomenească tocmai acei ierarhi curajoși și minunați care au semnat hotărârile anti-ecumeniste de la Sfântul și Marele Sinod Ortodox din Creta. De ce tocmai acest Sfânt și Mare Sinod Ortodox este obiectul lor de ură, în loc să se unească cu el și să atace ecumenismul?

Dușmanii Sfintei Biserici au dorit, astfel, ca, prin dezbinare, să scadă credibilitatea Sfântului și Marelui Sinod Ortodox din Creta direct (în mintea celor care au căzut în plasa nepomenitorilor) și indirect (în mintea celor scârbiți de fanatism), și să blocheze mărturisirea Ortodoxiei (care urma să se facă firesc, în vederea răspândirii legale a hotărârilor anti-ecumeniste ale lui). Vicleșugul este clasic. Când o mărturisire este fanatică, nu numai că e respinsă de toți, dar nimeni nu vrea să mai fie asociat cu acel fanatism.

Astfel că bunii noștri ierarhi, curajoșii mărturisitori împotriva ecumenismului, au fost nevoiți să tacă, și să-și îndrepte eforturile nu în a combate ecumenismul de departe, de la CMB, ci dezbinarea însămânțată de diavol și slugile lui în coasta lor, fiind nevoiți să tacă, măcar pentru o vreme, ca să nu fie confundați cu teribiliștii nepomenitori, și pentru a nu discredita mărturisirea ortodoxă profund anti-ecumenistă, prin asocierea ei cu scandalul dezechilibrat al nepomenitorilor. Astfel că nepomenitorii au slujit cauzei ecumeniste cu brio, înșelând opinia publică care a confundat mărturisirea ortodoxiei cu o reacție isterică fiindcă vocalizele lor au făcut din ea doar un circ fanatic, spectaculos.

Pr. Antim Gâdioi s-a raliat acestui club al dezbinaților, care nu se dezbină doar de Sfânta Biserică, ci se dezbină mereu și între ei (exact cum au făcut reformații după ce s-au rupt de romano-catolicism și stiliștii după ce s-au rupt de Sfânta Biserică Ortodoxă), părând că iubesc mai mult a da anatemei cu pasiune pe alții, decât a sluji unității iubirii creștine, în diversitatea ortodoxă a acriviei și iconomiei. S-a retras în satul Petru Vodă, comuna Poiana Teiului, și a început să slujească în afara Sfintei Biserici, rupând o mulțime de credincioși de la Ea, emițând, în același timp, comunicate care mai de care mai fioroase. În jurul său s-au adunat tot mai mulți și când, încredințat de prezența maselor de fanatici aderente a ajuns să-și dea o importanță capitală, a vrut să întemeieze, asemenea reformatorilor protestanți, o nouă biserică veche primară „singura adevărat ortodoxă”, din care să fie exclus orice compromis și orice încălcare canonică, al cărui episcop de frunte să fie chiar el însuși.

În acest răstimp, ÎPS Teofan a încercat de nenumărate ori să stea de vorbă cu Pr. Antim Gâdioi și să-i arate o grijă părintească ortodoxă, dorind să discute cu el, pe baza învățăturilor Sfinților Părinți și a Istoriei Bisericești, pentru a-l atrage din moartea dezbinării către calea împărătească, arătându-i multă iubire și căutând prin toate mijloacele duhovnicești să-l vindece de ură, dar, din păcate, acesta, cu îndărătnicie și fanatism, a refuzat.

Pr. Antim Gâdioi, cu adepții săi, a plecat de la o ultimă întrevedere cu ÎPS Mitropolit Teofan, în care acesta a epuizat toate mijloacele existente, încredințându-i în mâinile iubitoare ale Domnului, și, peste o săptămână, în data de 14 august 2022, pe când mergea, împreună cu alți 3 rătăciți, pentru a organiza acea „Biserică Ortodoxă Autentică”, în care urma să fie făcut episcop (desigur fără să aibă succesiunea apostolică, precum nici stiliștii nu o au) a suferit un accident în care doar el a decedat, doi au fost grav răniți, iar altcineva rănit ușor. Dumnezeu a împiedicat, astfel, apariția unei alte biserici eretice, precum, oarecând, a oprit împărtășirea vicleană a lui Arie.

Nu e prima oară în istorie când Dumnezeu procedează așa, atunci când diavolul, ca să facă de râs lupta împotriva ecumenismului, își prezintă slugile sale ca pe mari anti-ecumeniști:

„Deci am întrebat eu [același părinte Isaac Dascălul] odată găsind vreme noaptea pre preacuviosul zicându-i: «Părinte, de unde s-au început pricina aceasta a Botezului?» Iară el au răspuns cătră mine zicându-mi: «Frate, frate, când s-au fi apucat istornicii bisericeștii istorii să facă și tomul al patrulea al istoriei ceii bisericești și când au ajuns cu scrierea lucrurilor ce s-au lucrat în Biserica lui Dumnezeu cea Pravoslavnică la pricina aceasta a începerii Botezului, mi se pare că o ar trece, și de rușine nici un graiu pentru dânsa nu ar zice, ca să nu să prihănească Biserica lui Dumnezeu. Pentru că diavolul, împiediecătorul tuturor lucrurilor celor bune, cunoscând pre latini și pre papistași, că acum cu totul au stricat toate Tainele Sfintei Biserici, iară mai vârtos a Preoției și a Botezului și cum că grecii deacă se va înștiința de aceasta nu vor suferi, nici nu vor tăcea, ci vor da la iveală lucrul acesta, ca pre un fărădelege și de sufletele oamenilor pierzătoriu, și cum că după ce îl vor cunoaște vor începe a boteza desăvârșit pre cei ce vor veni de subt stăpânirea Papii cătră Pravoslavnica Biserică a Răsăritului ca pre niște nebotezați, și cum că lucrul acesta al Bisericii cei mari a Răsăritului este bun, pravoslavnic, de suflete mântuitorul și lui Dumnezeu bine plăcut, iară al papistașilor este rău, ereticesc, pierzătoriu, și lui Dumnezeu prea urât, și cum că cei ce se botează cu botezul păpistășesc, de păcate nu să curățesc, de darurile Sfântului Duh pre care le dă Dumnezeu prin Botezul cel adevărat nu să învrednicesc, ci sunt ca și ceilalți păgâni, cari nu au nicidecum botezul, iară cei ce să botează cu Botezul Bisericii Răsăritului de toate acestea se învrednicesc, că și de păcate să curățesc și cu darul Preasfântului Duh strălucesc și fii ai împărăției și ai lui Dumnezeu dupre darul să fac, și cum că acest lucru bun și dumnezeiesc degrab va să se înceapă, au apucat mai înainte vicleanul diavol prin a sa unealtă ca să-l prihănească. Și la cei mulți carii nu au întregi pre mințile lor să-l facă cu îndoială ca printr-însa să-i tragă în pierzarea sa. Și care este măiestria aceia prin care s-au ispitit el să o facă aceasta? Ascultați:

Un diacon grec de neam, călugărit în Sfântul Munte, la schitul Sfintei Anei, au început să se nevoiască întru nevoințele cele duhovnicești și ale minții. Însă, neapucând nevoința dupre cum se cade, nici dupre învățeturile Sfinților Părinți, s-au înșelat și s-au împreleștit, sau mai bine zis, s-au îndrăcit. Deci părinții din schitul Sfintei Anei nevoindu-se și sârguindu-se mult și în tot chipul ca să-l îndrepteze și neputând isprăvi nimic, după ce au văzut că în zadar se ostenesc, că el tot mai spre rău mergea, l-au izgonit. Iar el ieșind de acolo s-a dus la Kareia și de acolo au trecut în preajma Țarigradului și s-a numit pe sineși că este Hristos și s-au făcut luiși doisprezece ucenici. Și încă (nu proști), ci din arhiereii Țarigradului.»

Deci aicea am întrebat eu pre cuviosul zicând: «Dar nu-l cunoștea că este un înșelătoriu?» Iar el au răspuns: «Frate, poate îl și cunoștea. Dar pentru slava omenească, căci era cinstit de tot norodul Țarigradului și pentru iubirea de argint, le curgea despre toate părțile venitul, nu-l arăta nici îl descoperea». «Deci auzind norodul un lucru nou ca acesta, cum că Hristos s-au arătat iarăși pre pământ, prost fiind și necunoscătoriu și pornit de evlavie greșită au alergat cu toții în urma lui și îl cinstea ca pre Hristos. Iar el a început a-i învăța învățături de ale lui mincinoase, și a le face aghiasmă. Și îl învățase mai înainte diavolul de-și făcuse un burdujel cu țevie și cu meșteșug de trăgea întru dânsul apa aceea nesfințită pre care o făcea el, iară după sfințirea cea nesfințită a acelei ape, striga cu mare glas către norod zicând: ‚îngenunchiați și capetele în jos vă plecați, ca roaua Duhului să luați’. Și norodul îngenunchind și în jos căutând, el atuncea umplea burdujelul de acea apă și stropea peste norod. Iară norodul credea că nu apă din vasul în care sfințea el apa, ci chiar roaua Duhului Sfânt este, și socotea că se sfințește cu acea stropire. Așa dintru acest chip au atras el în urma sa nu numai pe tot norodul cel prost al Țarigradului, ci și pre cei mari, cât și patriarhul Kiril îl avea la mare evlavie. Deci întru acest vârfu de cinste și de evlavie aflându-se el înaintea a tot norodul, au început a striga în mijlocul norodului cum că patriarhul Samuil (căci în zilele patriarhiei sale s-au întâmplat acest lucru) este latinofron, adică cugetătoriu de credința latinească, pentru că nu botează, zice, desăvârșit pe cei ce vin de sub stăpânirea Papii către pravoslavnica Biserică a Răsăritului, ci îi primește numai cu Sfântul Mir și ei au trebuință de tot Botezul cel adevărat. Căci sunt cu totul nebotezați91. Deci auzind-o aceasta norodul s-au pornit cu toții asupra patriarhului numindu-l papistașu și zicându-i că de nu va începe a boteza pe cei ce vin de sub stăpânirea papii, îl vor surpa din scaun și din patriarhie, și-l vor izgoni. Iară patriarhul auzindu-o aceasta și pornirea norodului văzând și înțelegând de unde s-au pornit pricinuirea aceasta, și întru alt chipu cunoscând că nu să poate, fără numai deacă nu prin blândețe va putea să potolească o pornire ca aceasta, au zis cătră dânșii, rugându-se: ‚Lăsați-mă și mă îngăduiți pănă în trei luni de zile, ca să scriu la toată plinirea pravoslavnicilor pricina aceasta, pentru ea să nu să pricinuiască vreo sfâșiiare dinăuntru, căci biserica Țarigradului va începe a boteza și încă a boteza pre taină și fără de știrea celorlalte Pravoslavnice Biserici, cari iconomisind vremea până acum i-au primiit și îi primesc cu Sfântul Mir’. Acestea și altele de acest feliu zicând cătră norod, norodul nici n-au voit să le auză pe acestea, ci au năvălit asupra lui și l-au pogorât jos de pre amvon îngrozindu-l cum că de nu va hotărî ca să se boteze cei de supt stăpânirea Papii desăvârșit, apoi ca pe un cugetătoriu de credința papistășească îl vor anatematisi și de la pragoslavnica biserică departe îl vor izgoni. Deci patriarhul văzând o nevoie ca aceasta pusă asupra lui, a hotărât să se boteze desăvârșit acei ce vin de sub stăpânirea Papii și așa de abiia s-au potolit pornirea cea fără de rânduială a norodului. Deci acest feliu de început lucrul acesta sfânt au luat de a se lucra în Biserica lui Dumnezeu. Carele iaste foarte bun și dumnezeesc și pricinuitorul de mântuirea oamenilor, însă fiindcă prin meșteșugirea diavolului, mai înainte prin omul cel netrebnic s-au adeverit, de aceia la cei cu mintea ușoară să arată cum că ar fi cu îndoială și cu prihană. Dar și unealta prin care s-au prihănit începutul acestui sfânt lucru, nu dupre multă vreme de la pornirea aceasta a norodului asupra patriarhului, Dumnezeu binevoind ca să se descopere amăgitoriul și înșelătoriul, și de înșelăciune și de o amăgire ca aceasta să izbăvească pre atâta norod, s-au vădit și s-au descoperit întru acest feliu: că fiind el într-o casă cinstită și aghiasma lui cea înșelătoare făcând-o, cum au sosit vremea ca să împărtășească pe norod cu acea roao a duhului său cel satanicesc și au strigat să îngenunche toți ca să ia roaua Duhului Sfânt, îngenunchind toți după obiceaiu o giupâneasă, care era soră patriarhului Kiril, groasă fiind la pântece și neputând a să pleca în jos, au văzut pre amăgitoriul când au tras cu burdujelul apa din vasul acela în carele o sfințea el și au stropit peste norodu dintr-însul. Și cunoscând ea amăgirea au strigat cu mare glas: ‚Sculați-vă, amăgiților, că înșelătoriu acesta v-au înșelat stropindu-vă cu apă nesfințită. Căci el nu este preot și zice că pre roaua Duhului Sfânt o luați’. Deci sculându-se toți și cunoscând că cu adevărat înșelătoriu este, și ei s-au înșelat ascultându-l, foarte tare l-au ocărât, l-au defăimat și cu bătăi împovărându-l l-au slobozit să se ducă unde va voi. Iar el întovărășindu-se cu alt oareșicarele răsvrătit de la satele din jurul Țarigradului ducându-se și la desfătări trupești și la dezmierdări dându-se, cu multă ticăloșie și-au lepădat sufletul său cel înșelat și răzvrătit»[44].

91«Auză aicea cei ce vin de supt stăpânirea papei și nu voiesc a să boteza dupre hotărârea Bisericii Răsăritului, cum diavolul numai din mânie au grăit nevrând adevărul, că adecă trebuiaște să se boteze toți acei ce vin de la apuseni la pravoslavie», și: «Vedeți iubiților cetitori că diavolul voind să prihănească această sfințită mare taină, carea astăzi să săvârșește asupra celor ce vin de supt stăpânirea papii, cu multă râvnă au grăit pen acest îndrăcit, măcar și nevrând, adevărul, ca cu aceasta să se facă sucituri de cuvinte și nu să se plece toți și să se boteze. Căci prin gura unui îndrăcit au eșit hotărârea aceasta». Note în marginea Vieții lui Isaac, f. 133V.[45]

Dumnezeu a avut grijă să le vădească înșelarea nepomenitorilor, pedepsindu-i cu sunet pe unii din cei ce urmează eresul lor și din căpeteniile lor.

Eresul ecumenist a fost prorocit în Sfânta Scriptură:

Isaia 11,6 „Și va paște împreună lupul cu mielul și pardosul va odihni împreună cu iedul, și vițelul și leul și taurul împreună vor paște și un prunc mic îi va paște pre ei. 7 Și boul și ursul împreună se vor paște, și fiii lor împreună vor fi, și leul ca boul va mânca paie. 8 Și un prunc mic preste vizunia aspidelor, și în culcușul puilor aspidelor mâna își va pune. 9 Și nu-i vor face rău, nici vor putea să piarză pre nici unul în muntele cel sfânt al meu, pentrucă s-a umplut tot pământul a cunoaște pre Domnul, ca apa multă, care acopere mările.” (B,1914).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu, prin îngăduirea acestui eres, va opri războaiele între diferitele erezii, simbolizate prin fiare, iar Hristos-pruncul (Care pare lipsit de apărare), Își va pune mâna, adică mădularele Lui, membrii ai Sfintei Biserici Ortodoxe în adunările ecumeniste, care sunt ca niște vizuini de aspide, și nu va fi vătămat. Chiar dacă diavolul și ereticii vor să-I facă rău Sfintei Biserici (muntele cel sfânt al lui Dumnezeu), prin ecumenism, nu vor putea să piardă pe nimeni care este cu adevărat în Ea în smerenie pruncească (neabătându-se nici la stânga prin ecumenism, nici la dreapta prin zelotismul nepomenitor), primind, prin aceasta, un noian de cunoștință a Domnului.

Acest eres a fost, totuși, îngăduit de Dumnezeu ca, prin el, până să ajungă să se convertească încăpăținații ereticii la Ortodoxie, măcar să înceteze luptele criminale dintre ei și împotriva ortodocșilor, care ne-au chinuit de-a lungul istoriei din cauza fanatismului lor religios, dar și ca aceștia să vadă până la urmă că unirea, dragostea și pacea cea adevărată a creștinilor și, de fapt, a lumii întregi, nu se pot dobândi prin niciun efort politico-religios, cinstit sau viclean, omenesc, ci numai prin revenirea la Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit (Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică), prin mărturisirea Ortodoxei și primirea harului Sfântului Duh (care nu poate veni decât prin Ea – prin administrarea Sfintelor Ei Taine). Iar aceasta nefiind un lucru omenesc, ci dumnezeiesc, nu se poate face prin nici un fel de puteri sau meșteșugiri omenești, ci numai prin intervenția directă a lui Dumnezeu.

Cu eresul ecumenist se luptă cu o vitejie blândă și sobră Sfânta Biserică, prin Sfinții Părinți și prin Sfântul și Marele Sinod Ortodox din Creta, dar nu va putea fi biruit prin puteri omenești, ci doar prin minuni dumnezeiești, la Sf. Sin. Ecumenic VIII:

„Pentru aceasta zic: când vor trece de patru ori câte 25 de ani, adică 100 de ani, de la 1775 până la 1875, oare până atunci în ce stare o să ajungă viața monahicească? Și după aceasta, când vor mai trece de trei ori câte 25, adică de la 1875 până la 1950, care este în mijlocul veacului al optulea de la zidirea lumii (7500), ce va mai fi? Și oare câtă tulburare are să se facă în timp de 100 de ani, adică de la 7400 până la 7500 de la zidirea lumii? Ce răpiri or să se facă? Ce amestecare de sânge, stricare de copii, sodomie, curvie, preacurvie și toate alte fărădelegi pierzătoare, și pricire neîncetată, încât nu o să se găsească nici începutul, nici sfârșitul între toate neamurile? […]

Și pe urma celor mai de sus o să se facă al optulea Sobor. Acesta o să aleagă binele din rău și pravoslavia din eresuri, precum la arie se alege grâul din pleavă și din paie: grâul pentru oameni și paiele pentru foc.[46]

Din vedeniile lui Agatanghel ieromonahul, carele a fost la anii dela Hristos 1274. Am cetit cartea cea scrisă ce cuprinde aceste cuvinte: Constantin au început, Constantin va pierde împărăția Vizantiei a răsăritului (Constantinopolul). Fiul omului, numără dela cel dintâi Constantin până la al doisprezecelea cu asemenea nume, și vei vedea numărul în care este să se întâmple aceea ce Dumnezeu a hotărât: această sfântă hotărîre, nestrămutată va fi: și se va împlini la anul 1452 până la 1453. Când trebue sa cază cea mai mare împărăție în mânele agarenilor. Dar fiul omului, nu te teme; se va întoarce din nou către dar, și va fi mult mai slăvită decât cea dintâi, după această stăpânire a lumei, care are să vie întru stricăciune : vrea Dumnezeu să supue din nou nenumărate și de cât cele dintâiu mai multe. Aceasta va smeri pre mândrul grumazul tău : închinându-te vei merge a te închina împreună cu care va stăpâni jertfelnicul la Vizantiea. Amin.

Tâlcuire

Aicea zice Agatanghel: că după ce se va face împărăție creștinească a răsăritului, va veni Papa dela apus și se va uni cu biserica răsăritului și se vor face una precum au fost și mai înainte.

Agatanghel

Vai ticăloase răsărite, asemenea vei fi robit la a opta sută deplin. Pentru că te vezi tare silită și vândută de către neprietenia cea latinească. Dar mai îngăduește încă, împuternicește-te; pentrucă slava vecinicului Dumnezeu la tine după aceasta se va arăta. Fii credincios, fii statornic până la moarte și vei lua cununa vieței vecinice… Noaptea va fi luminată și lină pentrucă tu vei perde mândria cea latinească, și vei vedea mândria ei smerită căzând cu durere ca să cânte cântare împreună la răsărit, care este locuința mea amin… Se vede că Papa are să vie să se închine la Constantinopol, și să se unească cu biserica răsăritului ca să fie una precum au fost și mai înainte. […]

Numărul acesta care zice : are să fie în vremea împăratului celui bun, care are să fie pus de îngeri, și apoi va curge miere și lapte… Și vor înceta furtunile, cu totul ani cinzeci întregi. Vei împărăți cu alinare, adevărul va dănțui, cerul se va bucura de slava cea adevărată : și se va înălța dreapta credință, și va sălta sărind ea dela răsărit către apusuri, ca să se fericească, și să se înfricoșeze varvarii, și cu totul tremurând cu capul, degrab vor fugi, părăsind pre maica cetăților lumei ; atuncea Dumnezeu va fi slăvit, și vor vedea oamenii lucrurile atot-puterniciei Lui ; așa facă-se și așa să fie. Amin. Se va arăta pacea despre pământ; urmează perderea agarenilor (turcilor), după aceasta dănțuește apostoleasca biserică. […]

Și o să se pricească neîncetat; și nu o să găsească nici începutul nici sfârșitul; și pre urmă are să vie și sfârșitul Agarenilor (turcilor), cea mai de pe urmă și amară iarnă. Căci atuncea are să fie scârbă și strâmtoare în toată lumea… După perzarea Agarenilor, pre urmă are să se facă al optulea sobor, și are să se facă o adunare, care să sadă pre 12 scaune. Și aceștia are să aleagă binele din rău; dreapta slăvire din eresuri, precum la arie se alege grâul din pae; grâul pentru oameni, iar paele pentru foc.[47]

Văzând greutatea luptei și Cine este Singurul Care o poate duce la bun sfârșit, prin ce evenimente tragice globale, sfatul meu părintesc este să lăsăm preocuparea de a face ordine în Sfânta Biserică celor care sunt puși de Dumnezeu să o facă, adică ierarhilor, și să ne preocupăm intens de a vedea doar defectele din noi. Dacă ne preocupăm de neregulile altora, nu mai avem timp de ale noastre. În plus, dacă îi considerăm pe alții lipsiți de har, fără ca Sfânta Biserică să ateste aceasta, ajungem să ne lipsim de har tocmai fiindcă părăsim Sfânta Biserică. Este absurd să cădem sub osânda unui canon, doar fiindcă vrem să-l împlinim la perfecție. Este absurd să cădem sub osânda nepomenirii, doar pentru că ar exista undeva, cândva, la cineva vreo excepție de la această osândă. Canonul nu-i pedepsește pe cei care pomenesc, chiar dacă-i pomenesc pe ereticii necaterisiți, ci doar pe cei care nu pomenesc. De ce să riscăm să fim dintre nepomenitorii osândiți, doar fiindcă am putea fi dintre nepomenitorii încununați, când pomenitorii nu sunt pedepsiți de loc?

De ce să ne expunem riscului de a fi lipsiți de har, doar pentru că am putea să nu fim lipsiți? De ce să nu mai avem parte de singura noastră șansă de a ne mântui: Sfânta Spovedanie (care ni se administrează doar printr-un preot care nu face parte din parasinagogă, adică un preot care este din Sfânta Biserică, tocmai prin faptul că își pomenește ierarhul), prin râvna rătăcită de a împlini un canon care a fost făcut întocmai ca oamenii să nu părăsească Sfânta Biserică, să nu-și părăsească ierarhii, ca să aibă parte de Sfânta Spovedanie?

Can. 15, cu nici un chip, și în nici o limbă, și cu nici o înțelegere, nu spune să ne despărțim de Sfânta Biserică, ci, dimpotrivă, tocmai că suntem osândiți dacă nu-I pomenim ierarhii, adică dacă părăsim prin aceasta Sfânta Biserică, lăsând o singură excepție care confirmă regula. De ce să încălcăm regula, fiindcă ni se pare că suntem excepționali, împlinind tocmai excepția, atunci când regula nu osândește pe nimeni care pomenește, ci numai pe cei care nu pomenesc?

Iar excepția nu include, cu nici un chip, obligația sau presupunerea sau sugestia că ar trebui să părăsim Sfânta Biserică. Nicăieri, niciun canon, nu spune că ar putea să existe mântuire prin părăsirea Sfintei Biserici, sau în afara Sfintei Biserici, sau că va fi vreo vreme în care Sfânta Biserică nu va mai exista sub formă văzută pe pământ, prin aceasta prefăcându-se mântuirea într-o utopie nevăzută, subiectivă, îndoielnică.

Este evident că dacă Biserica nu va fi biruită de gurile iadului, nici ecumeniștii, nici nepomenitorii anti-ecumeniști, nici antihrist nu o vor birui, fiindcă Hristos va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, deci și cu Trupul Său văzut, Sfânta Biserică luptătoare Matei 28,19 „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,20 Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”.

Cu siguranță, nici can. 15 nici vreun alt canon și nici vreo învățătură a vreunui Sfânt Părinte, nu poate îngădui ca omul să trăiască în afara Sfintei Biserici, nu poate susține că Sfânta Biserică va fi biruită și va înceta să existe (în mod văzut, prin instituțiile sale divin-umane, pe pământ). Dimpotrivă, cu siguranță, can. 13-15 exprimă cu limpezime credința, fără de greșeală, a Sfintei Biserici Ortodoxe dintotdeauna, universale și în consens: nepomenitorii care se rup de Sfânta Biserică sunt osândiți, pierzând și harul, și mântuirea. De a căror parte să ne ferească pe toți Bunul Dumnezeu, Măicuța Domnului și toți Sfinții din cer. Amin.

[1] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2007, p. 37.

[2] Sf. Cuv. Ioan Scărarul, „Scara dumnezeiescului urcuș”, în coll. Filocalia, vol. 9, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 31980, pp. 232-233.

[3] <Antiretice 13 – 221016 De ce ereticii se osândesc și istoria religiei lui antihrist – YouTube>, miercuri, 19 octombrie 2022.

[4] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți) Tâlcuirea epistolei către Romani a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005b, p. 152.

[5] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, p. 398.

[6] <http://www.ioanguradeaur.ro/608/omilia-vii-2/>, joi, 20 octombrie 2022 și Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea epistolelor pastorale: I și II Timotheiu, epistola cătră Tit și cea cătră Filimon, Ed. Atelierele grafice SOCEC &. Co., București, 1911, pp. 61-62.

[7] Sf. Ier. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre Ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. I, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, s.l., 2002, pp. 240-241.

[8] Sf. Ier. Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Ed. Anestis, București, 2005b, pp. 31-33.

[9] Sf. Cuv. Marcu Ascetul, „Despre cei ce-și închipue că se îndreptează din fapte”, coll. Filocalia, vol. 1, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutul de Arte grafice „Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947, p. 257.

[10] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei și Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți) Tîlcuirea Epistolelor Către Tesaloniceni, Timotei, Tit Și Filimon, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία, București, 2014, p. 340.

[11] Sf. Cuv. Bătrâni et al., Patericul, Ed. Arhiepiscopiei Alba Iulia, Alba Iulia, 31997, PENTRU AVVA AGATHON, 6.

[12] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 50.

[13] Sf. Cuv. Varsanufie și Ioan, „Scrisori duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 11, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor – Apologeticum, Roman – România, 11990 – 32005, pp. 672-675.

[14] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2007, pp. 600-602.

[15] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 50.

[16] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2007, pp. 30-31.

[17] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 50.

[18] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2007, p. 37.

[19] Sf. Ier. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre Ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. II, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, s.l., 2003, pp. 212-213.

[20] Sf. Ier. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, „Scurtă învățătură despre Sfântul Botez”, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 32.

[21] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolelor către Corinteni a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sf. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005a, pp. 64-65.

[22] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tîlcuirea Epistolelor Către Tesaloniceni, Timotei, Tit Și Filimon, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία, București, 2014, pp. 139-140.

[23] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2007, p. 325.

[24] „Pregătirea pentru hirotonie ca episcop a ipopsifiului, adică a celui ales în acest scop; ipopsifierea se face la vecernia dinaintea zilei hirotoniei, când se citește decretul de alegere ca episcop, iar a doua zi, înainte de a se începe Sf. Liturghie, candidatul face declarații solemne de credință și devotament pentru apărarea Ortodoxiei. Candidatul semnează declarațiile, care se dau Mitropolitului spre păstrare; de ele depinde și hirotonia ca episcop.” <[ Sfânta Mănăstire Dervent » Dicționar » ipopsifiere ]>, vineri, 21 octombrie 2022.

[25] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, p. 362.

[26] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, p. 362.

[27] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, p. 362.

[28] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, p. 591-592.

[29] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, p. 362.

[30] < Hotãrîrea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Georgiei (archive.org)>, marți, 25 octombrie 2022.

[31] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Nota 1, p. 14”, în Sf. Ier. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni și Coloseni a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 14.

[32] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, „Capete teologice (gnostice)”, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 2, Ed. Apologeticum, s.l., 42005a, pp. 149-150.

[33] Sf. Ier. Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii”, în Apologeți de limbă latină, coll. PSB, vol. 3, Ed. IBMBOR, București, 1981, pp. 444, 447-448.

[34] Sf. sfințit Mc. Ignatie Teoforul, „Epistola către Tralieni”, în Scrierile Părinților Apostolici, coll. PSB, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 1979, pp. 170-172.

[35] Sf. Ier. Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii”, în Apologeți de limbă latină, coll. PSB, vol. 3, Ed. IBMBOR, București, 1981, pp. 442-443.

[36] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, p. 362.

[37] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolelor către Evrei a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2011, pp. 287-288.

[38] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolelor către Evrei a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2011, pp. 287-288.

[39] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolelor către Corinteni a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sf. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005a, pp. 49-50.

[40] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolelor către Evrei a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2011, p. 288.

[41] <Schitul Rădeni Neamț la ProTV 09-02-2017 – YouTube>, miercuri, 26 octombrie 2022.

[42] <Sfântul și Marele Sinod: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine (Document oficial) – Basilica.ro>, sâmbătă, 29 octombrie 2022.

[43] V. <Ortodoxia, numele istoric de biserică și dezbinarea nepomenitorilor – Editura Mariam>, sâmbătă, 29 octombrie 2022.

[44] „Viața lui Isaac, f. 130V-135 (p. 529-534). Povestea este o explicație populară a evenimentelor ce au condus, în contextul tensionatelor lupte confesionale din secolul XVIII (soldate cu extinderea uniatismului în Transilvania, 1698, și, mai ales, în Orientul Apropiat, 1726-1755), la redactarea și publicarea în 1756 de către patriarhul ecumenic Chirii V a «tomosului de condamnare a botezului ereticilor occidentali»; semnat și de patriarhii Matei al Alexandriei, Partenie al Ierusalimului și Silvestru al Antiohiei, «tomosul» prevedea rebotezarea apusenilor ce s-ar converti la Ortodoxie, recomandând deci «akrivia» în locul «iconomiei» (text și comentarii la protoprezbiter Gheorghios Metalinos, «Homologo hen baptisma». Hermeneia kai epharmoge tou 7’ kanonos tes II. Oikoumenikes Synodou hypo tou kolybadon kai tou K, Oikonomou. Symbole eis ten historikokanoniken theoresin tou problematos peri kyrous tou dytikou baptismatos, Atena, 1983).

Recent, Tachiaos, 1986, p. 259-189, a publicat corespondența în limba greacă din ianuarie-august 1785 dintre starețul Paisie (4 scrisori) și învățatul monah grec Dorotheos Voulismas (2 scrisori), pe aceeași delicată și spinoasă chestiune a rebotezării creștinilor apuseni.

Contextul întregului episod pare însă a-i viza mai degrabă pe uniații sau ortodocșii din Transilvania deveniți monahi la Neamț, și care fuseseră botezați prin stropire iar nu canonic prin întreită cufundare.”

Sf. Cuv. Paisie de la Neamț Velicikovski, Autobiografia și Viețile unui stareț urmate de Așezăminte și alte texte, Ed. Deisis, Sibiu, 32015 adăugită, pp. 289-293.

[45] Sf. Cuv. Paisie de la Neamț Velicikovski, Autobiografia și Viețile unui stareț urmate de Așezăminte și alte texte, Ed. Deisis, Sibiu, 32015 adăugită, pp. 289-293.

[46] Sf. Cuv. Nil Cavsocalivitul, Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, p. 96.

[47] Cuv. Zosima Pascal, Prodromit, Sfârșitul Omului – Ediția originală 1937 – fără modificările și adaosurile din edițiile contemporane făcute la prorociile Sfinților Părinți, Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 62021, pp. 47-49, 86-87.

Derulează în sus
Alegeți valuta
EUR Euro
%d blogeri au apreciat: