Revelația e mai presus de veșnicie și neschimbătoare și aceeași, dar ni se descoperă nouă în timp, în moduri diferite (de fiecare dată noi), din cauza schimbărilor noastre
Scopul creării noastre, din bunătatea Sfintei Treimi, este să dobândim existența veșnică și fericită a Supremei Iubiri, prin unirea cu Dumnezeu. Iar aceasta constă tocmai în cunoașterea Tatălui, în Fiul, prin Sfântul Duh „Și aceasta este viața veșnică, Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).
De aceea, adevărata revelație constă tocmai în această cunoaștere, fie directă, a lui Dumnezeu, fie indirectă, a Făcătorului prin făptură, fiindcă „revelație” ← lb. lat. revelo „a descoperi, a dezvălui”[1], deoarece noi nu putem cunoaște fără să ne descopere Dumnezeu, iar Dumnezeu nu ne descoperă nici deșertăciuni, nici lucruri vătămătoare.
„DOGMATICA – CARTEA INTÂI – CAPITOLUL I
Dumnezeirea este necuprinsă de minte. Nu trebuie să căutăm și să ne interesăm de cele ce NU ni s-au predat de sfinții profeți, apostoli și evangheliști
[cu alte cuvinte, nu ne sunt de folos comentariile despre Sfinții Părinți, ci chiar Sfinții Părinți[2] – n.n.].
«Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut, care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut» (Ioan I, 18). Prin urmare, Dumnezeirea este inefabilă și incomprehensibilă, «căci nimeni nu cunoaște pe Tatăl, afară de Fiul, și nici pe Fiul, afară de Tatăl» (Matei XI, 27). Sfântul Duh, însă, cunoaște cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaște cele ce sunt în el (I Corinteni II, 11). În afară de prima și fericita fire (adică: firea dumnezeiască), nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia ea i s-a descoperit. Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprapământești, adică chiar dintre Heruvimi și Serafimi.
Dumnezeu, însă, nu ne-a lăsat în completă neștiință, deoarece cunoștința existenței lui Dumnezeu este însămânțată de El, în chip firesc, în toți oamenii. Pe lângă aceasta, însăși creația, conservarea și guvernarea acesteia vestesc măreția firii dumnezeiești (Romani I, 20) [revelația naturală[3] – n.n.].
Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putință să-l înțelegem, mai întâi prin lege și prin profeți, iar, în urmă, prin Fiul Lui, Unul-Născut, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos [revelația supranaturală[4] – n.n.]. Pentru aceea primim, cunoaștem și cinstim toate cele predate nouă prin lege, prin profeți, prin apostoli și prin evangheliști [sursele primare – n.n.] și nu cercetăm nimic mai mult decât acestea [sursele secundare[5] – n.n.]. Dumnezeu, fiind bun, este cauza atot binele și nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască, singura bună și în afară de orice patimă.
Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ceea ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice (Pilde XXII, 28) și nedepășind dumnezeiasca predanie.
CAPITOLUL II
Despre cele exprimabile și cele inexprimabile. Despre cele cognoscibile și cele incognoscibile.
Cel care vrea să vorbească sau să audă despre Dumnezeu trebuie să știe în chip clar că atât cele cu privire la doctrina despre Dumnezeu, cât și cele cu privire la doctrina întrupării, nu sunt toate inexprimabile și nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile și nici toate cognoscibile. Altceva este cognoscibilul și altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea și altceva cunoașterea. Pentru aceasta nu pot fi exprimate cu claritate multe din acelea care se înțeleg în chip obscur despre Dumnezeu, ci suntem siliți să exprimăm lucrurile, care sunt mai presus de noi, în felul nostru omenesc de a vorbi, după cum spunem că Dumnezeu doarme, că se mânie, că nu ne poartă de grijă, că are mâini, picioare și cele asemenea.
Noi cunoaștem și mărturisim că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârșit, veșnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, necompus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpînitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor și judecător. Cunoaștem și mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură ființă; că este cunoscut și este în trei ipostase, adică Tatăl și Fiul și Sfântul Duh; că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naștere, naștere și purcedere; că Fiul, Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu, din pricina îndurării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit, fără de sămânță, prin bunăvoința Tatălui și prin conlucrarea prea Sfântului Duh, și s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară și Născătoarea de Dumnezeu Maria și s-a făcut din ea om desăvârșit; că același este, în același timp, și Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, din două firi, din Dumnezeire și omenire, și în două firi, care au facultatea de a înțelege, de a voi, de a lucra și de a acționa liber, și ca să spunem într-un cuvânt, fiind desăvârșite, potrivit definiției și rațiunii fiecăreia din firi, adică a Dumnezeirii și a omenirii, dar într-o singură ipostasă compusă; că a flămînzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea morții și a îngropării de trei zile, s-a înălțat la ceruri, de unde a și venit la noi, și iarăși va veni în vremea de apoi. Și martoră a acestora este dumnezeiasca Scriptură și toată ceata sfinților.
Ce este însă ființa lui Dumnezeu, sau cum este întru toate, sau cum Fiul, Unul-Născut și Dumnezeu, golindu-se pe El însuși, s-a făcut om din sângiuri feciorelnice, fiind plăsmuit după o altă lege decât cea firească, sau cum a umblat pe ape, fără să-și ude picioarele, nu cunoaștem și nici nu putem spune.
Așadar, nu este cu putință să spunem ceva despre Dumnezeu și, în general, să înțelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus și revelat prin cuvintele dumnezeiești ale Vechiului și Noului Testament.[6]”
Însă, revelația nu se poate face decât prin Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea Îl numim pe El Însăși Revelația-Persoană (ipostaziată) sau Persoana-Adevărul absolut.
„Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște cine este Fiul, decât numai Tatăl, și cine este Tatăl, decât numai Fiul și căruia voiește Fiul să-i descopere. Și întorcându-Se către ucenici, de o parte a zis: „Fericiți sunt ochii care văd cele ce vedeți voi! Căci zic vouă, Mulți prooroci și regi au voit să vadă ceea ce vedeți voi, dar n-au văzut, și să audă ceea ce auziți, dar n-au auzit». (Lc 10,22-24)”
„Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut” (Ioan 14,6-7).
Așadar, fiindcă Dumnezeu este neschimbător, nu este cu putință să se schimbe revelația sau cunoașterea despre El. E adevărat că Domnul nostru Iisus Hristos, având și fire omenească, care este schimbătoare, a suferit schimbare de la zămislire până la înălțarea pe Tronul Sfintei Treimi, dar, după cum ne învață Sfânta Scriptură „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același”, deci nici revelația despre El, ca om, nu se poate schimba.
„Și, «Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat și cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu rămâi, și toate ca o haină se vor învechi; și ca un pe un veșmânt le vei strânge și ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși» […]. Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința. Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același. Nu vă lăsați furați de învățăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriți prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele. (Evr 1,10-12; 13,7-9)”
Iar, dacă cineva încearcă să o schimbe, va fi despărțit de Dumnezeu în vecii vecilor, dacă nu se va pocăi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel:
„Mă mir că așa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie, decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși, dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema! (Gal 1,6-9)”
Cu toate acestea, chiar dacă Dumnezeu este neschimbător și nu se poate aduce nimic nou față de Domnul nostru Iisus Hristos, adevărata descoperire și, deci, revelație a lui Dumnezeu, fiind Însuși Dumnezeu-Cuvântul nemărginit și Întrupat („Și fiind Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul nou sub soare – Eclesiastul I, 9-10 –, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu”[7]), totuși noi suntem oameni vechi, mărginiți și schimbători, astfel că, în fiecare problemă a noastră, mică sau mare, avem nevoie de explicații foarte clare, concrete, la obiect, despre cum putem să o rezolvăm după voile și cugetele lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, deși revelația este una și neschimbătoare, și anume Domnul nostru Iisus Hristos, noi avem nevoie de o revelație continuă și personală, a Acestei Revelații unice, generale.
Nu este ideea noastră, ci o găsim chiar în Sfânta Evanghelie: „Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21,25).
„Și iarăși Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, în Evanghelia cea după el, zice în două locuri: într-unul: «Sînt și alte multe ce le-a făcut Iisus, înaintea ucenicilor Săi, care nu sînt scrise…» (Ioan XX, 30) și celelalte; iar în celălalt: «sînt și alte multe, pe care le-a făcut Iisus» (Ioan XXI, 25), dar nu zice: «înaintea ucenicilor Săi». Despre acestea a scris Sfîntul [Apostol și Diacon – n.n.] Prohor [ucenicul Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul – n.n.], vorbind de amîndouă: în locul dintîi Evanghelistul grăiește despre lucrurile minunate și celelalte, pe care le-a făcut Domnul și pe care nu le-a scris, fiindcă au fost scrise mai înainte de către ceilalți evangheliști, din care pricină a adaus: «înaintea învățăceilor Săi»; iar în celălalt, despre facerea lumii, cînd era Cuvîntul lui Dumnezeu fără trup și Tatăl a făcut împreună cu El toate, din nimic, zicînd: «să fie» și s-a făcut. Acestea sînt cele «care de s-ar scrie una cîte una…» și celelalte.
Și simplu, toată Scriptura și tot cuvîntul lui Dumnezeu sau al unui sfînt sau al făpturilor sensibile sau inteligibile are un scop ascuns în sine. Ba chiar orice cuvînt omenesc. Și nimeni nu cunoaște înțelesul vreunui cuvînt, decît prin descoperire [de aceea avem nevoie de descoperire sau revelație pentru toată cunoașterea – n.n.]. Așa, zicînd Domnul despre vînt că: «Vîntul suflă unde vrea…» (Ioan V, 8) și celelalte, Gură de Aur tîlcuiește: «Nu pentru că vîntul are libertate, a zis Hristos că «unde vrea», ci, pogorîndu-se la neputința lui Nicodim, a folosit Domnul icoana vîntului, ca să înțeleagă ceea ce spune El» (Omilia XXVI la Evanghelia de la Ioan). Vîntul l-a folosit ca asemănare a Duhului Sfînt, sau a cuvîntului care-l grăia către acela și către alții, voind să le spună: «Cele ce le grăiesc vouă sînt Duh», adică duhovnicești, și nu cum socotiți voi, căci nu despre lucruri trupești vă grăiesc, ca să le înțelegeți, întrucît sînteți trupești.[8]”
Dar dacă tot cuvântul omenesc are un scop ascuns în sine, și nimeni nu-i cunoaște înțelesul, decât prin descoperire, cum am putea înțelege toate cele care țin de Cuvântul lui Dumnezeu?
„Două mii de ani au trecut de la clipa când în lume S’a ivit Ziditorul ei; și în trup omenesc, și în limba noastră, Εl ne-a vorbit despre chipul Ființării Dumnezeiești. Dar, până întru această vreme, toți cei care au crezut în Εl petrec în muncile însușirii creatoare a descoperirilor date nouă. […]
Acolo unde este vorba de împărtășire personală, între Dumnezeul liber și oamenii liberi, acolo ne revine sarcina de a întruchipa, cu neputincioasele mijloace ale graiului nostru, curgerile vecinic vii ale oceanului nemărginit al vieții Dumnezeiești. […]
Ființarea, și a persoanei separate, și a mulțimii maselor de oameni, și a întregi perioade istorice, a rânduri și rânduri de generații ce se succed, trece când prin scurte descoperiri ca scânteia fulgerului, când prin străduința, de-a lungul veacurilor, a noroadelor, de a-și conforma sensul vieții cu cunoștințele cele de sus date despre Dumnezeu-Atotțiitorul.[9]”
Această însușire creatoare a Revelației lui Dumnezeu este implicată în integralitatea existenței noastre. De ea ține trăirea credinței noastre, teoretică și practică, care încă nu s-a detaliat în mod concret, așa cum avem nevoie în situații diferite, în epoci diferite, pentru persoane diferite, în ispite diferite, având în vedere nu numai că diavolii scornesc tot felul de rele noi, în care sunt camuflate, din ce în ce mai subtil, relele lor vechi (adică cugetele și voile proprii), dar și că Însuși Bunul Dumnezeu ne dă probleme de rezolvat, pentru a spori în cunoaștere sau, cu alte cuvinte, în înțelegerea Revelației Sale, aplicată la momentul în care trăim – o etapă distinctă, dar importantă, din suișul omenirii spre viața veșnică, adică spre cunoașterea Sfintei Treimi.
„Când însă [Iona – n.n.] preînchipuiește pe Dumnezeu, care s-a coborît pentru noi, întru ale noastre, prin trup însuflețit mintal, făcându-Se ca noi, afară numai de păcat, și zugrăvește, anticipat, taina întrupării și a patimilor, în vederea mântuirii, atunci, prin plecarea sa din Ioppe pe mare, indică coborîrea Domnului din cer în lumea aceasta, iar prin înghițirea sa, de către chit, și, prin aruncarea nevătămată, după trei zile și trei nopți, prevestește taina morții a îngropării și a învierii Nota 575.
Nota 575 (Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae) Iona înghițit de chit mai închipuiește și chenoza Domnului, în cursul istoriei, având să iasă la arătare la sfârșitul istoriei. Precum nici chitul nu e liniștit, cât poartă pe Iona în sine, așa nici istoria nu rămâne neinfluențată de prezența Domnului, în adâncul ei. De multe ori, forțele aspre ale istoriei poartă în pântecele lor idei mari. Fără voie, ele servesc pe Hristos, care va ieși odată la iveală. […] Curente și forțe încruntate ale istoriei duc în pântecele lor idei mari, care altfel nu s-ar fi putut impune în viața popoarelor, așa cum Iona n-ar fi putut să-și facă drumul, cu atâta repeziciune, fără chitul care nu-și dădea seama cărui plan, mai înalt, servește. Chenoza lui Iisus, în istorie, e totuși numai aparentă. E o chenoza plină de forță.[10]”
Mai mult, nu numai în legătură cu viețile noastre, mereu altele și trecătoare, și cu istoria schimbătoare, sunt lucruri noi care se pot afla, care fac parte din Aceeași Revelație, ci chiar și în legătură cu Sfânta Scriptură, Care nu se schimbă, deși Sfinții Părinți deja au tâlcuit-o integral, fiindcă Dumnezeu-Cuvântul este necircumscris, astfel încât Revelația e nemărginită și niciodată nu se poate epuiza.
„Cuvântul Sf. Scripturi, deși are margini (e circumscris) după literă, sfârșindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, după duh, în înțelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar (necircumscris). Și nimeni să nu spună că nu poate crede aceasta, știind că Dumnezeu care a vorbit e fără hotar (necircumscris) după natură. Căci, cei ce voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că și cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui Nota 330. Fiindcă dacă Dumnezeu este cel ce a grăit, iar El este după ființă nehotărnicit, e vădit că și cuvântul grăit de El e nehotărnicit.
Nota 330 Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae) Cuvântul Scripturii se aseamănă mai mult lui Dumnezeu cel necircumscris, decât omului mărginit, de la care l-a împrumutat Dumnezeu. Căci în gura lui Dumnezeu cuvântul omenesc își lărgește cuprinsul la infinit, potrivit cu cel ce îl folosește.[11]”
„Dar nu cunoaște toate tainele cîte le are fiecare cuvînt al Scripturii ascunse la Dumnezeu, ci cîte poate primi curăția minții de la har. Aceasta o știm de acolo că, de multe ori cunoscînd un cuvînt al Scripturii, reușim să descoperim unul sau două din scopurile pentru care s-au scris. Dar, după o vreme oarecare, făcîndu-se mintea, poate, mai curată, se învrednicește de alt înțeles, mai înalt decît cel dintîi. Astfel, dîndu-și seama de nepriceperea sa și minunîndu-se de harul lui Dumnezeu și de înțelepciunea Lui negrăită, omul se pomenește cutremurîndu-se înaintea Dumnezeului cunoștințelor, cum a zis proorocița Ana, că «Domnul e Dumnezeul cunoștințelor».
Nu vorbesc despre ceea ce aude cineva din vreo carte sau de la vreun om. Căci aceasta nu este din curăția minții, nici din descoperire. Ci despre ceea ce cunoaște fără să-și creadă lui, pînă ce află dumnezeiasca Scriptură sau pe vreunul dintre Sfinți, împreună mărturisind pentru înțelesul care a răsărit de la sine, din cuvîntul Scripturii, sau din vreun lucru sensibil, sau inteligibil [deci e valabil și pentru revelația naturală, și pentru cea supranaturală – n.n.].[12]”
Așadar, chiar și cei care au revelație directă de la Dumnezeu, fiind smeriți, o verifică prin Sfânta Tradiție. Ne mirăm de obrăznicia și îngâmfarea cărturarilor moderni, care se iau după propriile lor idei, care nu sunt nici din curăția minții, nici din descoperire, și totuși, chiar și așa, nu vor să le verifice, în ruptul capului, cu Sfânta Scriptură sau Sfinții Părinți.
„Chiar dacă acesta, în loc de un singur înțeles, află sau aude de la dumnezeiasca Scriptură, sau de la Sfinții Părinți, mai multe, să nu fie fără crezare și să-și închipuie că aceasta e contrazicere. Pentru că, uneori, același lucru are mai multe scopuri, ca de pildă o haină. Dacă, deci, ar zice cineva despre aceasta că încălzește, iar altul că împodobește și iarăși altul că acoperă, toți trei spun adevărul, pentru că haina folosește pentru încălzit, pentru acoperămînt și pentru podoabă; și toți trei au aflat scopul dumnezeiesc al hainei, avînd mărturie dumnezeiasca Scriptură și firea lucrurilor. Iar dacă cineva, fiind răpitor sau hoț, vorbind de înțelesurile ei, ar zice că haina e bună spre a fi răpită sau furată, cu siguranță minte, fiindcă nici Scriptura, nici firea lucrurilor nu mărturisește că pentru aceasta s-a făcut, odată ce și legile pedepsesc asemenea fapte.[13]”
De aici înțelegem de ce comentatorii scolastici, lumești, lingvistico-istorico-critici ai Sfinților Părinți procedează asemenea hoților și răpitorilor, sucind înțelesurile învățăturilor sau vieților Sfinților Părinți: ca să se potrivească cu patimile lor. De aceea și găsesc „contradicții” între sfinți, pe de o parte, pentru a dovedi că nici Ei nu au avut revelație, ci ar fi lucrat contradictoriu, după cum îi joacă feste mintea omenească căzută oricărui cărturar profan, fiind așadar, asemenea comentatorilor, iar, pe de alta, pentru a le desființa unitatea (vizibilă și în diversitatea înțelegerii unor aspecte diferite ale acelorași lucruri) care le contestă propriile răstălmăciri (ce contrazic realitatea acelor lucruri, revelată de Sfinții Părinți în mod mult-felurit). Dar, cu siguranță, ori de câte ori contrazic Sfânta Tradiție mint.
În primul caz, pentru a dovedi fie că nu există sfințenie, fie că ei înșiși ar fi asemenea sfinților, doar fiindcă sunt „cărturari ca și Sfinții Părinți”, uitând că Sfinții Părinți nu din studiu, ci din descoperire au grăit, chiar dacă au și studiat; în al doilea caz, fiindcă nu au argumente, susțin că, dacă un sfânt a zis așa, iar altul a zis altfel, și amândouă sunt adevărate, de ce nu ar fi adevărat și cum zic ei, uitând că Sfinții Părinți se completează între ei, cu adevărat, dar comentatorii nu-i completează, ci, în realitate, îi contrazic.
Antinomia paradoxală ortodoxă înseamnă credința în aspecte ale unei realități, aflate la polul opus, dar reale în aceeași măsură, a căror îmbrățișare simultană completează cunoașterea acelei realități, ajutând să nu fie descentrată, însă ereziile înseamnă credința în negarea sau descentrarea acelor aspecte, deci nu completează, ci îndepărtează de la cunoașterea realității. Antinomia e completare și afirmare, spre echilibrare, erezia e contradicție și negare, spre descentrare.
„Tot așa este cu orice lucru sensibil sau inteligibil [revelația naturală – n.n.], sau cu orice cuvînt al dumnezeieștii Scripturi [revelația supranaturală – n.n.]. Pentru că sfinții nici nu cunosc tot scopul lui Dumnezeu, cu fiecare lucru sau cuvînt al Scripturii, nici nu scriu deodată toate cele cunoscute de ei. Nu cunosc totul, pentru că Dumnezeu este necuprins și înțelepciunea Lui nu are hotar, ca să cuprindă vreun înger sau om toate.[14]”
Dar descoperirea tâlcuirilor Sfintelor Scripturi, după nevoile noastre, și ale unor astfel de idei dumnezeiești din istorie, de care avem nevoie pentru mântuirea noastră, mai ales că suntem atât de trupești, cum am putea să o facem doar prin noi înșine, dacă nu ne-ar descoperi Dumnezeu, prin cuvintele scrise sau orale ale Sfinții Părinți mai vechi, mai noi, sau chiar contemporani cu noi, sau și prin alte mijloace, potrivite nouă, celor trupești, dar care toate sunt o revelație a Revelației, pogorâte, din iubire de oameni, până la fiecare din noi?
Cu alte cuvinte, deși revelația nu se schimbă, în conținutul ei nemărginit și neschimbător (Care este Persoana dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos), totuși ce aflăm noi din ea se schimbă, prin schimbarea necesității celor care o primesc (adică a persoanelor noastre schimbătoare, primitoare ale revelației). Revelația, deși nemărginită, are două margini: sursa, nemărginitul și neschimbătorul Dumnezeu, și primitorii, mărginiții și schimbătorii îngeri și oameni, dornici de revelație.
În măsura în care Sursa revelației este pururea nouă pentru noi, deși pururea neschimbătoare în Ea Însăși, în aceeași măsură și primitorii revelației sunt schimbători în ei înșiși: deși se pot uni total cu Sursa, chiar și ajunși la desăvârșire, permanent descoperă mai mult din Ea, prin creșterea capacității lor de a fi umpluți cu slava Ei înțelegătoare. Iar aceasta este înnoirea veșnicei revelații, care nu este o alta, dar totuși este mereu nouă și mai deplină.
Această înnoire și împlinire a revelației nu se poate face prin mijloace autonome omenești (de exemplu studiu istorico-critic scolastic[15]), fără împreună-lucrarea revelației, adică a cunoașterii teonome, care se dă numai celor ce lucrează pocăința smerită în Hristos. Revelația, deși aceeași și una și neschimbată în sursa ei, totuși, privită ca etapă, impuls, moment în creșterea ei, în diferiții primitori ai ei, este diferită față de etapa ei veche, impulsul ei trecut, momentul ei anterior, deci este una nouă. Poate, pentru a distinge revelația ca sursă, de momentele ei de lucru mai intens în primitori, am putea numi, folosind sinonime, sursa „revelație propriu-zisă”, iar momentele ei de lucru în primitori „descoperire dumnezeiască a revelației”.
Cum se face revelația continuă?
Iată cum ne învață Sfânta Biserică Ortodoxă că trebuie procedat, ca să dobândim revelația Revelației, după ce Revelația Ipostatică S-a înălțat întru slavă, la Tronul Sfintei Treimi, dar totuși, este „cu noi […] în toate zilele, până la sfârșitul veacului”, lăsându-ne Sfinții Apostoli și, mai apoi, Sfinții Părinți, ca, alături de El, Care este cu noi în chip nevăzut, în mod văzut să ne „învețe să păzim toate câte ne-a poruncit nouă” (Mt 28,20), desigur, în mod adaptat la fiecare situație a noastră, diferită de a celor din trecut.
Această revelație a Revelației, continuă și personală, cu siguranță se poate face direct, după curățirea de patimi, pentru cei care au ajuns la nepătimire și, prin ea, la marele har al discernământului[16], dar, pentru cei ca noi, aflați în curățirea de patimi, adică în pocăință, se poate face indirect și numai cu ajutorul învățăturilor Sfinților Părinți. Ea se face cu siguranță, fiindcă suntem datori cu toții „să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (FA 5,29) și nu am putea face asta dacă El nu ne-ar descoperi, atunci când avem nevoie, care sunt cugetele și voile Lui.
Atât Adevărul absolut al realității văzute și nevăzute, cât și cugetele și voile dumnezeiești se pot afla cu certitudine numai prin Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, Singura Care este „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică” Infailibilă. Asta se poate vedea, pe de o parte, în continuitatea fără contradicții a Ei cu Biserica Primară, a Noului Testament, verificabilă de oricine dorește să cerceteze în sursele primare, nu în comentariile dezechilibrate ale învățaților moderni, iar, pe de alta, în mărturiile pe care le dă Însuși Bunul Dumnezeu despre Sfânta Biserică Ortodoxă.
Continuitatea este vizibilă, fără fisură, în: succesiunea păstrată până azi a ierarhilor (începând de la Sfinții Apostoli), istoria Sfintei Biserici, organizare, domeniul doctrinar, cult și Sfânta Scriptură. Iar mărturiile minunate, pe care le dă Dumnezeu sunt, pe lângă multele minuni locale, și minuni generale, prezente atât de-a lungul întregii istorii, cât și în Sfânta Scriptură: Sfânta Lumină – Sfântul Foc și Aghiazma – Sfânta Apă, dovedind astfel că doar Ea a păstrat succesiunea apostolică harică. Acestea două se dăruiesc numai Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, și, prin Ea, întregii lumi, ca mărturie că singură Ortodoxia e mântuitoare, adică numai în Ea avem cunoașterea realității și viața veșnică – cunoașterea nealterată și trăită a Sfintei Treimi.
Niciun om nu este infailibil: „Că nu este om drept pre pământ, care să facă bine și să nu greșească” (Eccl 7,20-21 – B,1914). Acest lucru fiind valabil pentru drepți (dreptcredincioși), cum să nu fie valabil pentru cei numiți de Sfântul Apostol Pavel „oameni eretici” („αἱρετικὸν ἄνθρωπον” – Tit 3,10)? Sfântul Apostol Pavel special a folosit cuvântul „αἱρέομαι” (lb. gr. „a lua pentru sine, adică a prefera”[17]), ca să arate că ereticii preferă voile și cugetele lor, luându-le ca lege pentru ei înșiși, în locul voilor și cugetelor lui Dumnezeu revelate. Și, fiindcă fac aceasta permanent, se vatămă și se întunecă într-un mod atât de profund, ca și cum duhul lor ar fi totuna cu Sfântul Duh („căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului, care este în el? Așa și cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” – 1 Cor 2,11), încât permanent consideră că voile și cugetele proprii ar fi voile și cugetele lui Dumnezeu, devenind, astfel, infailibili în failibilitate.
Sf. Proroc David, fiind uimit, ne descoperă de la Dumnezeu că nici papa, nici protestanții, și nici măcar ortodocșii nu sunt infailibili „Și am zis întru uimirea mea: tot omul este mincinos” (Ps 115,2), chiar dacă citesc și citează din Sfânta Scriptură, fiindcă în Ea „Sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare […] Aceasta știind mai dinainte că nici o prorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; Pentru că niciodată prorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (2 Ptr 3,16; 2 Ptr 1,20-21).
Cu alte cuvinte este nevoie nu numai că cititorul să fie sfânt, ci să fie și purtat de Sfântul Duh, atunci când prorocește, grăind despre realități revelate de Dumnezeu din natură sau Scriptură, fiindcă, după cum am văzut[18], și Sfinții Părinți pot greși, atunci când nu vorbesc de la Sfântul Duh, ci din învățături omenești.
Pentru ca oamenii să poată ajunge sfinți, ca să fie „purtați de Sfântul Duh”, astfel încât să poată tâlcui natura și Sfânta Scriptură, trebuie să facă parte din Sfânta Ierarhie Bisericească, fiindcă numai „casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, [este – n.n.] stâlp și temelie a adevărului [absolut – n.n.]” (1 Tim 3,15) – adică, și după Sfânta Scriptură, Sfânta Biserică, și numai Ea, este infailibilă.
Nu numai atât, dar și noi, care suntem pe treapta cea mai de jos a Sfintei Ierarhii Bisericești, care nu suntem „oameni sfinți […] purtați […] de Duhul Sfânt”, dacă vrem să aflăm, în mod concret, adevărul, avem nevoie să ascultăm de Sfânta Biserică fără de greșeală. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit aceasta: „de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Mt 18,17)?
De aceea, chiar și Sfinții Apostoli (iar, după Ei, Sfinții Părinți), pentru a afla, în mod infailibil, care sunt voile și cugetele lui Dumnezeu, ori de câte ori a apărut vreo erezie, s-au adunat din toată lumea, pentru a mărturisi astfel nu vreo credință particulară, ci cea a întregii Biserici. Este limpede, așadar, că voile și cugetele lui Dumnezeu, sau realitatea firii, sau Adevărul absolut referitor la orice problemă, nu se poate afla decât prin Sfânta Biserică. Ea exprimă Revelația, fără de greșeală, doar prin Sfintele Sinoade a toată lumea (adică, mai întâi, Apostolice, apoi, Ecumenice).
Acest lucru este exemplificat și în Sfânta Scriptură, cu referire la problema tăierii împrejur. La Sfântul Sinod Apostolic V[19], din anul 50 d.H., pomenit în FA, cap. 15, chiar Sfântul Apostol Petru (ai cărui succesori susțin papii că sunt, deși cred și se comportă invers decât el) ne învață că nici măcar el însuși nu e infailibil, și nici nu a poruncit infailibil, ex cathedra. Nu numai atât, dar nici măcar nu a prezidat Sf. Sin. Apostolic. El a fost condus printr-un primat de onoare (primus inter pares – lb. lat. = „primul între egali”) chiar de Sfântul Apostol Iacov, care era ruda Domnului și episcopul Ierusalimului de atunci. Observăm că Sfântul Apostol Petru nu a hotărât nimic în numele Sfintei Biserici. Toți apostolii și episcopii, și preoții, și membrii acelui Sfânt Sinod au mărturisit împreună nu ideile Sfântului Apostol Petru, ci ceea ce Sfântul Duh, în mod sobornicesc, le-a descoperit. De aceea decizia lor este fără de greșeală, fiindcă Sfântul Duh, fiind Dumnezeu, nu greșește, fiind mai presus de toată eroarea, fiind „Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște” (Ioan 14,17).
Tot în FA, cap. 15, vedem că nu s-au luat hotărâri legate de credință conform Bibliei, cum susțin (neo)protestanții prin Sola Scriptura. Biblia nu era, pe atunci, în întregime alcătuită, ci Sfântul Duh, Cel Care a insuflat scrierea Ei, a insuflat și hotărârile Sfântului Sinod Apostolic V, ca și cele ale tuturor Sfintelor Sinoade Ortodoxe a toată lumea. Așadar, și după Sfânta Scriptură, adevărul infailibil nu se dăruiește de Bunul Dumnezeu individual nici doar prin Sfântul Apostol Petru (sau oricare episcop, al oricărei cetăți, oricât de mare sau renumită ar fi), nici doar prin Biblie, care poate fi răstălmăcită de orice cititor al ei, ci numai și numai prin învățăturile Sfintelor Sinoade Ortodoxe ale Sfintei Biserici adunate din toată lumea, mai întâi numite apostolice (fiindcă încă trăiau Sfinții Apostoli), apoi numite ecumenice. Ca un Sf. Sin. Să fie Ecumenic trebuie ca în cadrul lui să participe (măcar prin trimiși) toți Patriarhii lumii (v. infra).
„Atunci apostolii și preoții, cu toată Biserica [nu papa, nu Sfântul Apostol Petru, nu Biblia – n.n.], au hotărât să aleagă bărbați dintre ei și să-i trimită la Antiohia, cu Pavel și cu Barnaba, pe Iuda cel numit Barsaba, și pe Sila, bărbați cu vază între frați. Scriind prin mâinile lor acestea «Apostolii și preoții și frații, fraților dintre neamuri, care sunt în Antiohia și în Siria și în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor și au răvășit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiați împrejur și să păziți legea, noi am hotărât [nu papa, nu Sfântul Apostol Petru, nu Biblia – n.n.], adunați într-un gând, ca să trimitem la voi bărbați aleși, împreună cu iubiții noștri Barnaba și Pavel, oameni care și-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, am trimis pe Iuda și pe Sila, care vă vor vesti și ei, cu cuvântul, aceleași lucruri. Pentru că, părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă [nu ne-a poruncit papa sau am citit în Biblie – n.n.], să nu vi se pună nici o greutate în plus, în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care, păzindu-vă, bine veți face. Fiți sănătoși!». (FA 15,22-29)”
Așadar, cfr. Sfintelor Scripturi dar, mai ales, felului cum au învățat și lucrat Sfinții Apostoli, adică tocmai cei care au încununat, transmis și încheiat Sfânta Scriptură, după faptele Sfinților Apostoli de Dumnezeu insuflate, indiferent ce nedumerire legată de credință există, ea se poate rezolva infailibil (fără de greșeală) numai sobornicește (prin Sfinte Sinoade Ortodoxe a toată lumea). Astfel încât, cei care urmează răstălmăcirile Bibliei (fiind înșelați de ideea infailibilității cititorului Bibliei) sau răstălmăcirile Sfintei Tradiții (fiind înșelați de ideea infailibilității papei) nu numai că nu urmează înțelesurile adevărate ale Sfintelor Scripturi, dar nici poruncile date de Domnul nostru Iisus Hristos prin Sfinții Apostoli.
În afara învățăturilor Sf. Sin. Ortodoxe a toată lumea (Apostolice și Ecumenice – se subînțelege că și ale Sfinților Părinți, care sunt numiți ca atare de ele) și, prin pogorământ, învățăturile celor care se străduiesc să le explice și/sau să le dezvolte, dar fără (Doamne ferește!) să le contrazică nici măcar în parte, și a trăirilor, experiate cu smerenie în cadrul Sfintei Ierarhii Ortodoxe Bisericești (incluzând treapta cea mai de jos, adică a celor aflați în pocăință, sub îndrumarea unui duhovnic ortodox și iscusit) numai în urma acestor învățături, toate celelalte învățături și trăiri, chiar dacă par unora „dumnezeiești”, îi fac pe oameni să se ostenească, să cugete și să trăiască în zadar. Acestor feluri de oameni Dumnezeu le spune, chiar în Sfânta Scriptură: „în zadar Mă cinstesc, învățând învățături care sunt porunci omenești” (Mc 7,7).
Așadar, Sfânta Scriptură ne învață că, în afară de Dumnezeu (Cel mai presus de toată greșeala), Singurul Infailibil este Trupul Său, adică Sfânta Biserică. Numai Ea este „casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului [absolut – n.n.]” (1 Tim 3,15), nu papa, nu Biblia. De aceea, avem nevoie să aflăm ce ne învață Dumnezeu despre infailibilitatea „Bisericii, trupul Său” (Efes 5,23), chiar prin Ea.
Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul face o sinteză din Sfinții Părinți despre ierarhia cunoașterii infailibile a Adevărului. Capul acestei Ierarhii este Însăși Revelația, Domnul nostru Iisus Hristos, care ni Se dăruiește pe Sine, Adevărul absolut, prin Sfânta Biserică Ortodoxă, Trupul Său, mai întâi și deplin, prin Sfintele Sale Sinoade Apostolice și Ecumenice:
„Patru oarecare însușiri caracteristice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice am găsit că se află însemnate pe la mulți, și, mai ales, la Dositei (în Dodecabiblion, foaia 1018), din care, primele trei însușiri sunt mai îndepărtate și comune, astfel încât și oarecare Sinoade locale le au, dar a patra însușire este mai de luat aminte, fiindcă înființează și întărește, fiind caracteristica deosebitoare a tuturor Sfintelor Sinoade Ecumenice;
- Cea dintâi însușire a tuturor Sf. Sin. Ecumenice este: a se aduna prin porunci, dar nu ale papei, sau ale oricărui Patriarh, ci doar prin porunci împărătești (Dositei, Dodecabiblion, foaia 133). Aceasta însușire o au și următoare Sinoade locale: cel din Sardica (care s-a adunat de Constantin și Constant), cel din Antiohia (cu porunca lui Constantin a fost adunat, deși pentru altă socoteală – a înnoirilor Bisericii celei din Antiohia);
- Cea de-a doua însușire a tuturor Sf. Sin. Ecumenice este: a se face întrebare despre credință, și, prin urmare, a se așterne hotărâre, și hotar dogmatic (Dositei, foaia 633, în Dodecabiblion). Dar și aceasta a urmat la oarecare Sinoade locale: la cel din Cartagina (care împotriva eresului lui Pelaghie și a lui Celestin, făcând cercetare, au așezat hotare dogmatice);
- Cea de-a treia însușire a tuturor Sf. Sin. Ecumenice este: a fi toate dogmele cele așezate de dânșii, și Canoanele, ortodoxe, binecinstitoare, și unite cu Dumnezeieștile Scripturi [deci, Infailibilitatea Bisericii nu este contrară Sfintelor Scripturi, ci are la bază unirea și conglăsuirea Sfintelor Dogme și Canoane cu adevăratele înțelesuri ale Bibliei, confirmând-o și dăruindu-i adevărata ei interpretare, dumnezeiască – dimpotrivă, Sola Papa și Sola Scriptura sunt două principii contrare Sfintelor Scripturi, contrazise, după cum am văzut mai sus, de citate întregi din Biblie – n.n.], sau cu Sinoadele cele ecumenice de mai înainte, pentru aceasta și mult vestită este socoteala Sfântului Maxim, cea zisă la o pricină ca aceasta: «Pe Sinoadele cele făcute, credința binecinstitoare le întărește, și iarăși, dreptatea dogmelor judecă pe Sinoade». Dar și această însușire o au și la cele mai multe Sinoade locale, afară doar de unele [care au căzut de la adevăr – n.n.];
- Cea de-a patra însușire (și cea mai de pe urmă) a tuturor Sf. Sin. Ecumenice este: a conglăsui și a primi toți Patriarhii și Arhiereii cei dreptslăvitori ai Soborniceștii Biserici (sau prin însăși înfățișarea lor, sau prin locțiitorii lor, sau prin scrisorile lor – dacă nici locțiitorii nu sunt de față) cele rânduite și canonisite de Sf. Sin. Ecumenice. Această conglăsuire a Patriarhilor și a Arhiereilor din toată lumea [adică a patra însușire, cea de aici – n.n.], este precum am zis, întăritorul și deslușitor caracter al Sf. Sin. Ecumenice. Întăritor fiindcă le întărește și le face a fi conforme cu numele pe care îl poartă de «Sinoade Ecumenice» [lb. gr. οἰκουμενικός = «ale lumii întregi, universale»– n.n.], iar deslușitor, pentru că această însușire, neavând-o nici un alt Sinod local, le deosebește pe cele ecumenice de cele locale.
Pentru aceasta Sinodul făcut în Vlaherna (în vremea lui Copronim), numit de către luptătorii de Icoane [iconoclaști – n.n.] Sinod ecumenic, atât Sfântul Ghermano, și Damaschin și noul Ștefan, și alții mulți, cât și Sf. Sin. Ecumenic VII, în a șasea practică a lui, l-a mustrat zicând: «fără de conglăsuirea tuturor celorlalți Patriarhi, Sinod ecumenic nici nu se face, nici nu se zice». Că Epifanie, din partea Sf. Sin. Ecumenic VII a zis: «cum dar mare și ecumenic ar putea fi acela pe care nici nu l-au primit, și la care nici nu s-au conglăsuit întâi șezătorii celorlalte biserici, ci anatemei l-au dat?» (Dositei 634, a Dodecabiblion). Mai cu aceleași mustrări a mustrat și Sfântul Maxim, pe minciuno-Sinodul lui Pir Monotelitul (adică al celui ce dogmatisea o singură voie întru Hristos Domnul), pentru că pe acesta îl numea Pir, Sinod ecumenic.
Am zis că conglăsuirea și primirea tuturor Patriarhilor întărește pe Sinoadele cele ecumenice, iar nu doar prezența persoanei lor sau a locțiitorilor lor. Pentru că în toate cele 7 Sf. Sin. Ecumenice, nici un papă nu a fost de față în persoană. Iar în cel de-al doilea și în cel de-al 5-lea Sf. Sin. Ecumenic, nici în persoană, nici prin locțiitori, nu au fost de față papii Damas și Vighilie, cu toate acestea, aceste Sf. Sin. Ecumenice au rămas ecumenice, pentru că aceiași papi [deși absenți – n.n.] s-au unit la cele hotărâte de către ele, primindu-le prin scrisorile și iscăliturile lor.
De asemenea, singură înfățișarea [fără învoirea – n.n.] persoanelor sau a locțiitorilor nu este suficientă să întărească Sf. Sin. Ecumenice, ci mai vârtos unirea și conglăsuirea lor. Acest fapt l-au arătat două Sinoade: cel din Sardica, și cel din Florența. Cel din Sardica, cu toate că s-a numit, la începutul său, Sinod ecumenic (vezi la I-a lui cuvântare), fiind de față la acesta toți Patriarhii (unii în persoană, iar alții prin locțiitori), însă fiindcă s-au despărțit și nu s-au unit la cele hotărâte de acesta Patriarhii și Arhiereii răsăritului, acesta (la început numit Sinod ecumenic) s-a făcut localnic după isprava și la sfârșitul lui.
Asemenea și cel din Florența, deși s-a numit ecumenic, fiindcă locțiitorii Patriarhului Antiohiei și ai Episcopilor răsăritului și, mai întâi, locțiitorului însuși Patriarhului Alexandriei, Marcu (prea Sfântul Ierarh al Efesului), nu s-au unit cu dânsul, cel ecumenic s-a schimbat în localnic. Și ce zic localnic? Ci și în minciuno-numit s-a schimbat după dreptate, pentru că nu avea nici pe a treia însușire a Sf. Sin. Ecumenice [«a fi toate dogmele cele așezate de dânșii, și Canoanele, ortodoxe, binecinstitoare, și unite cu Dumnezeieștile Scripturi, sau cu Sinoadele cele ecumenice de mai înainte» – v. supra – n.n.]. Că hotărârea cea de dânșii așezată nu a fost unită nici cu Dumnezeiasca Scriptură, nici cu celelalte Sinoade.
Vezi că neunirea oricăror Patriarhi, și pe cele ecumenice le face localnice? Și, dimpotrivă, unirea tuturor Patriarhilor lumii și pe cele localnice le face ecumenice, și le schimbă în sobornicești [universale/catolice – n.n.]? Fiindcă Sfintele Sinoade locale și Sfintele lor Canoane au fost primite de Sf. Sin. Ecumenice și, mai ales, de Sf. Sin. Ecumenic VI. Astfel au primit ecumenică stăpânire și axiomă (vrednicie) peste tot cuprinzătoare.
Deci din aceste zise, cu înlesnire se poate alcătui orismosul (definiția) Sf. Sin. Ecumenic în acest fel: «Sf. Sin. Ecumenic este 1. cel adunat prin poruncă împărătească, 2. cel ce așează hotărâre dogmatică despre credință, 3. cel binecinstitor, dreptslăvitor și unit cu Sfintele Scripturi (sau cu Sf. Sin. Ecumenice de mai-nainte), 4. pe care Sinod unirea tuturor Patriarhilor și Arhiereilor soborniceștii Biserici l-au primit (fie prin înfățișarea lor înșiși sau a locțiitorilor lor, fie prin scrisorile și iscăliturile lor, dacă nu au putut fi de față – n.n.]. Deci, Sf. Sin. Ecumenice sunt doar Sinoadele care au toate aceste 4 însușiri caracteristice. Sf. Sin. Ecumenic este Sfânta și soborniceasca Biserică, întru care (în simbolul credinței – Crezul) mărturisim că credem.»
Teologii ne învață că această definiție [(de Dumnezeu insuflată) a Sf. Sin. Ecumenice/Sfintei Biserici – n.n.] înavuțește Soborniceasca Biserică cu alte patru însușiri:
- A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: «Și alt Mângâietor voi da vouă, ca să rămână cu voi în veac» [Ioan 14,16] și, «iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului» [Matei 28, 20];
- A fi negreșitoare și nesmintitoare [adică infailibilă – n.n.], că Biserica a cărei față o ține Sf. Sin. Ecumenic, este «Biserica Dumnezeului Celui viu», «stâlp și întărire (temelie) a Adevărului» după Pavel [I Timotei 3, 15] și că ceea ce se socotește de Sf. Sin. Ecumenice, aceea și de Sfântul Duh al Adevărului este socotit, că «Acela» zice că «va învăța pe voi toate și vă va aduce aminte de toate» [Ioan 14, 26], care lucru mai vârtos la Sf. Sin. Ecumenice se arată adevărat. Că, dacă Canonul al 8-lea, al făcătorului de minuni Grigorie, zice, despre Sinodul local din Ancira [Anchira sau Ancyra – azi Ankara – n.n.]: «Că până când se va socoti ceva obștește de către Sfinții cei împreună adunați, și, mai întâi decât dânșii, de către Sfântul Duh», cu cât mai vârtos se socotește aceasta că este adevărata, zicându-se pentru Sf. Sin. Ecumenice! La care însuși Duhul Sfânt stăruind asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea Sa Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la Sinod, după epistolia cea către Celestin, a Sinodului celui din Cartagina[20] [cum să stăruiască Sfântul Duh asupra papei, care nu mai este iereu, prin despărțirea de Sfânta Biserică, asupra capilor reformei, care nici hirotoniți, nici botezați nu sunt, sau asupra nepomenitorilor, care s-au rupt de orice legătură (în afară de cea nedezlegată – n.n.] cu arhiereii? – n.n.].
- De a avea vrednicie prea înaltă și preaputernică, nu numai întru a întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc, punând asupra lor certările Bisericești cuviincioase și judecând și aspru cercetând și pe Papi, și pe Patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii – Arhierei, clerici și mireni.
- A pune hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină (și obștească, și particularnică), și a dezlega toată gâlceava și prigonirea (ereticilor și a schismaticilor).
Că sobornicească se numește Biserica, zice Chiril al Ierusalimului (în Cateheza 18), că de obște peste tot învață (fără lipsire și fără deosebire) toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința oamenilor și despre cele văzute, și despre cele nevăzute [deci nu numai cele despre credință, ci și cele despre creație, inclusiv cele care țin de domeniul științific – n.n.].
Drept aceea și de către toți, nu Dumnezeiasca Scriptură, ci Sf. Sin. Ecumenic se propovăduiește, că este cel mai de pe urmă Judecător al Bisericeștilor pricini, după Canonul al 6-lea al Sf. Sin. Ecumenic II; a cărui judecată, socoteală și hotărâre este fără drept de apel. Că dacă apelul este o plângere despre oricare instanță judecătorească către alta mai mare, după cartea a 9-a a Vasilicalelor [Synopsis Basilicorum – n.n.], titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a Episcopilor se supune la apelul instanței superioare a Mitropoliților; iar cea a Mitropoliților la apelul exarhului sau a Patriarhului ocârmuirii; iar a Patriarhului la apelul Sf. Sin. Ecumenic, iar aici tot apelul se mărginește și se sfârșește [Sf. Sin. Ecumenic fiind, așadar, mai mult decât Curtea Supremă de Justiție (actual, la noi, „Înalta Curte de Casație și Justiție”) a unei țări, de fapt mai mult chiar și decât Curtea Internațională de Justiție, a întregii lumii, având în vedere că are autoritate dumnezeiască, nu omenească, atât în cele văzute, cât și în cele nevăzute – n.n.], neexistând o instanță superioară Sf. Sin. Ecumenic. Iar deși Judecătoria Patriarhilor nu se supune apelurilor (după Vasilicale, și după Iustinian, și după Leon înțeleptul), aceasta însă, se înțelege, atât din cauză că un alt Patriarh nu se poate face judecător asupra hotărârii altor Patriarhi, cât și pentru că doar Sf. Sin. Ecumenic este Cel care cercetează și judecă toate cele judecate de către toți Patriarhii (inclusiv papii), ca și cum nu s-ar fi judecat cândva; după cum hotărârea eparhului [prefectului – n.n.] (unei cetăți), măcar deși apelului judecătoresc nu se supune: fiindcă nu se mai atinge de către altcineva, cu toate acestea, nedumeririle pe care eparhul nu le poate hotărî, le cercetează și le hotărăște însuși împăratul. Drept aceea, dreptul pe care îl are monarhul întru cele politice, același drept îl are și Sf. Sin. Ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion, foaia 309 și 384).
Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic Luterocalvinii, ci Sf. Sin. Ecumenic, fiindcă Dumnezeiasca Scriptură, în multe locuri, neluminat [umbros – n.n.] vorbind și fiecare din eretici către al său eres strâmbând noima [înțelesul – n.n.] Scripturilor cel umbros, este nevoie de un tâlcuitor [fără de greșeală – n.n.] ca să explice adevăratul înțeles al Scripturii, care nu este altul, fără numai Sf. Sin. Ecumenic. Încă și alta, pentru că, pe lângă cărțile cele adevărate și sobornicești ale Sfintelor Scripturi, au îndrăznit ereticii să suprascrie cărțile lor eretice și neadevărate ca și cum ar fi canonice, Sf. Sin. Ecumenic alege care sunt cărțile adevărate și leapădă cărțile neadevărate și ascunse [apocrife – n.n.], precum a făcut Sf. Sin. Ecumenic I și VI […]. Din acest motiv și Sfințitul Augustin, știind aceasta, luminat a socotit zicând: «Nu aș fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii» (epistolia 154).
Drept aceea, din toate cele zise până aici, tragem concluzia că nimeni nu poate a se împotrivi Sf. Sin. Ecumenice și să rămână binecinstitor și dreptslăvitor; ci, cu toții și fără excepție fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, Celui ce grăiește prin Sf. Sin. Ecumenice, și se face eretic și anatematizat, fiindcă și Papa Dialogul (cap. 1, epis. 24) dă anatemei pe cei ce nu se supun Sf. Sin. Ecumenice. Și însele Sf. Sin. Ecumenice, pe cei ce nu se supun loruși, îi dau anatemei.
Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei față poartă Sf. Sin. Ecumenic. Că zice Domnul, «iar de nu va asculta de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș» [Matei 18, 17]. Fiindcă hotărârea și judecata, cea mai de pe urmă și mai desăvârșită, a Bisericii este Sf. Sin. Ecumenic, după Augustin (epistolia 162).
Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a poruncit a se păzi și în Sinodul prezbiterilor Legii Vechi: «Dacă în vreo pricină oarecare îți va fi greu de ales între sânge și sânge, între judecată și judecată […] Și vino la preoți, la leviți și la judecătorul care va fi în zilele acelea și întreabă-i, iar ei îți vor spune cum să judeci. Fă după Cuvântul ce-ți vor spune ei […] și silește-te să împlinești tot ceea ce te vor învăța ei, După legea pe care te vor învăța ei și după hotărârea ce-ți vor spune-o să faci și să nu te abați nici la dreapta, nici la stânga de la cele ce-ți vor spune ei. Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară. Pierde deci răul din Israel și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie. (Deut 17,8-13)»
Se cuvine însă, pe lângă cele zise, să adăugăm și aceasta: că au fost cu adevărat doar șapte Sf. Sin. Ecumenice care după toate Legile Sf. Sin. Ecumenice s-au adunat; și tot ceea ce a fost nevoie să se cunoască, într-însele s-au rânduit. De aceea, toate întrebările care se nasc se dezleagă cu înlesnire din Ele (Dositei în Dodecabiblion, foaia 633). Iar după Sf. Sin. Ecumenic VII, cu toate că și altele au fost numite ecumenice (precum cele adunate la Constantinopol: cel adunat în preacinstita Biserică a Sfinților Apostoli și se numește «întâiul și al doilea Sinod», și cel adunat în Biserica Sfintei Sofii), însă cu rea întrebuințare s-au numit așa, pentru că nici unul dintre acestea nu s-a adunat după legile Sf. Sin. Ecumenice. Și pentru aceea nu au putut a se împreună număra cu cele șapte ecumenice, nici numărul lor a-l adăuga. Că cel ce de latini s-a numit al 8-lea ecumenic adică, cel ce s-a făcut împotriva lui Fotie, în urmă de către cel ce s-a făcut pentru Fotie s-a surpat, și cu totul nici a se numi Sinod s-a osândit.[21]”
Așadar, Infailibilitatea Ortodoxiei își are pricină din Infailibilitatea Sfintei Biserici (a Sf. Sin. Ortodoxe a toată lumea), iar nu a vreunei biserici locale sau persoane în parte. De aceea există ierarhia cunoașterii infailibile a Adevărului, pe care o explică tot Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul:
„Trebuie să atragem atenția că și Părintele cel fără de început se cuvine a se zugrăvi, precum S-a arătat Sf. Proroc Daniil, ca un vechi de zile[22]. Iar deși papa Grigorie, în epistolia cea către Leon Isavrul (foaia 712 a tomului al 2-lea din Sinodicale), zice că nu închipuim pe Tatăl Domnului Iisus Hristos, dar aceasta nu prost o zice, ci că nu-L zugrăvim după dumnezeiască fire: că aceasta cu neputință zice, este a se zugrăvi, și a se închipui Firea lui Dumnezeu. Dar aceasta o crede și Sinodul acesta, și toată soborniceasca Biserică, și nu că nu-L zugrăvea pe El precum S-a arătat prorocului. Că de nu L-am zugrăvi pe El nicidecum, pentru ce să zugrăvim atât pe Tatăl, cât și pe Duhul Sfânt, în chip de îngeri (de Bărbați tineri), precum s-au arătat lui Avraam? Apoi deși, să zicem, că Grigorie zice aceasta, dar socoteala unui Sinod de mulți oameni și ecumenic mai mult se protimisește [cinstește – n.n.] decât socoteala unuia. […]
Însemnează că de acest ecumenic Sinod se întăresc Scripturile Areopagitului Dionisie de adevărate, și se astupă gurile celor ce zic să sunt străine, sau cu îndoială [care le numesc scrieri pseudoareopagitice – cum fac pseudoînvățații savanți, care cred mai mult în metoda istorico-critică de tip protestant, decât în Sfânta Tradiție – n.n.]. Și dar două ecumenice Sinoade, și două localnice, și atâția alți Sfinți, sunt mai de crezut decât mulți nenumărați împotrivă grăitori.[23]”
De aici înțelegem, încă odată, că nu tot ce li se pare contradictoriu la Sfinții Părinți savanților profani e cu adevărat contradicție. Când apare o contradicție, reală sau doar aparentă, putem scăpa de îndoială tocmai prin ierarhia cunoașterii infailibile a Adevărului: când mai mulți Sfinți Părinți au aceiași idee, ea este mai demnă de crezare decât ideea unuia singur (dacă îi contrazice, nu dacă îi completează), însă cele mai vrednice de crezare sunt ideile Sf. Sin. Ecumenice. Doar Ele singure, chiar dacă nu se compară sau confirmă cu alte surse, sunt fără de greșeală (infailibile).
Așadar ierarhia cunoașterii infailibile a Adevărului (sau revelația dumnezeiască ierarhică a Adevărului absolut) este, în mod crescător: un Sfânt → mai mulți Sfinți → Sf. Sin. ale Sfinților → Sf. Sin. Ecumenice.
Acest lucru l-am afirmat și în teza noastră de doctorat:
„Aflând că nu există contradicție între Sfinții Părinți și scrierile lor, ci că tot ce am învățat că ar fi contradicție la ei este doar o răstălmăcire istorico-critică a unor neștiutori, căpătăm curaj să căutăm Adevărul absolut și Infailibilitatea, fiindcă ele cu adevărat există. Plini de nădejde ne îndreptăm către Învățătura Creștină Ortodoxă sau Sfânta Tradiție fără de greșeală, fără de care nu ne putem mântui. Dar mai avem un obstacol. Care este criteriul concret prin care o putem deosebi de ortodoxism (cea mai vătămătoare ideologie, care susține cu emfază că ar fi Ortodoxia, dar e, de fapt, o colecție de idei și mentalități proprii, deviate de la Adevăr și învelite într-un ambalaj lingvistic ortodox, ca să înșele și să otrăvească pe cât mai mulți, după cum evoluționismul e un păgânism învelit în ambalaj lingvistic științific).[24]”
Pentru a afla Adevărul absolut, (voile și cugetele lui Dumnezeu, revelate de El prin Sfânta Biserică, nu răstălmăcirile făcute de cărturarii minciunii[25]), avem următoarea regulă de aur:
„În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți… Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturisește pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat sfinții înaintași și Părinții noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă.[26]”
De aceea, cunoscând că nu există decât aparente contradicții între Sfinții Părinți, însă, dacă nouă ni se par a fi, pentru a nu ne chinui din îndoială, ne orientăm după cum au învățat cei mai mulți sfinți, însă, mai ales, după Sf. Sin. Ecumenice, ținând minte că numai Sfânta Biserică este infailibilă: „Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt, și ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană” (Efes 5,25-27).
Știind unde găsim revelația Revelației, să cercetăm acum modul concret de a afla revelația voilor și cugetelor lui Dumnezeu referitoare, mai întâi, la problemele generale, iar apoi la probleme noastre, personale, dar într-un mod accesibil tuturor, nu numai sfinților, fiindcă aceasta este esența viețuirii creștine.
Voile și cugetele lui Dumnezeu generale (care se referă la toată creația și sunt valabile pentru toți, cu alte cuvinte, învățăturile obștești) constituie învățătura creștină ortodoxă, alcătuită din credință (teologie și iconomie), dogme și porunci.
„Prin porunci Domnul face nepătimași pe cei ce le împlinesc; iar prin dumnezeieștile dogme le dăruiește luminarea cunoștinței. Toate dogmele sunt sau despre Dumnezeu, sau despre cele văzute și nevăzute, sau despre Providența și judecata arătată în acelea. […] În aceste trei stă filosofia creștinului: în poruncă, în dogme și în credință. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunoștința făpturilor; iar credința la contemplarea Sfintei Treimi. […]
Iar dacă cineva ar mai spune că «cerul» este cunoștința despre Dumnezeu (teologia), iar «adâncul» taina iconomiei nu va greși după părerea mea. Căci amândouă sunt cu anevoie de pătruns pentru cei ce încearcă să le cerceteze prin demonstrații; mai bine zis, sunt cu totul de nepătruns, când sunt cercetate fără credință. […]
Cunoștințele lucrurilor își au rațiunile proprii, împreunate în mod natural cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea ele primesc în chip natural definiția lor. Dumnezeu însă este crezut numai că există, pe baza rațiunilor din lucruri. Dar El dăruiește celor evlavioși o credință în existența Lui, mai întemeiată decât orice demonstrație. Căci credința este o cunoștință adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte și de rațiune. […]
Marele sfat al lui Dumnezeu și Tatăl este taina ce-a tăcută și neștiută a iconomiei pe care, împlinind-o prin întrupare Fiul cel Unul Născut a descoperit-o, făcându-Se înger al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu și Tatăl.[27]”
Lucrul acesta l-am pomenit și în teza noastră de doctorat:
„Dacă dorim să aflăm voile și cugetele lui Dumnezeu, în legătură cu o problemă generală, care ne privește pe toți (cum ar fi cunoașterea creației sau a Creatorului, sau ce avem de făcut cu toții, ce e păcat sau virtute), o aflăm, cu siguranță, în învățătura creștină (porunci, dogme, credință) a Sfintei Biserici. Dar trebuie să cunoaștem această învățătură așa cum este ea originală, dăruită de Dumnezeu, nu răstălmăcită de alții, altfel ne pierdem în hățișul părerilor contemporane. Iar aceasta nu este un lucru greu, fiindcă ne ajută Însuși Bunul Dumnezeu, după cum ne învață Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin[28].
Începutul binelui este în cunoștința naturală dată de Dumnezeu (prin Scripturi, îngeri, oameni, dumnezeiescul Botez – amintire a dumnezeieștilor porunci și conștiință). Alegerea omului (începutul mîntuirii) este după cunoștință. Dacă omul îți părăsește cugetările și voile sale, împlinind voile și cugetările lui Dumnezeu, nu va putea fi împiedicat de nimic și va ajunge după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică Dumnezeu după har.
2 Tim 3,16 «Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate», iar pe cel ce voiește să se mîntuiască nimeni nu-l poate împiedica, fiindcă numai Dumnezeu are stăpânire asupra noastră, iar El e gata să ajute și să ocrotească pe cei ce vor să facă voia Lui sfântă. Fără El nimeni nu poate face bine, nici să pătimească, dacă nu îngăduie El, vreun rău fără de voie, doar faptele rele sunt ale noastre. Le facem din trândăvie în împreună-lucrare cu dracii. Toată virtutea, puterea și cunoștința sunt har dumnezeiesc. El dă tuturor putere să devină fiii Săi, prin păzirea poruncilor Lui. De fapt, harul și poruncile dumnezeiești ne păzesc pe noi. Fără har nu putem împlini poruncile. Noi nu putem aduce decât alegerea liberă și credința «ținînd toate dogmele cele drepte, prin credință tare și auzire și urmărind lucrarea în chip neîmprăștiat, ca lecțiile de la școală, învățînd astfel cu lucrul, cu toată grija».
Bunătatea lui Dumnezeu este ascunsă în făpturi, din care se poate cunoaște, dar avem nevoie să privim și la cea din arte și cuvinte. Prin Sfintele Scripturi, prin puțină cerneală fără suflet, Dumnezeu ne-a descoperit taine mari. Sfinții Proroci și Apostoli, cu multă dragoste de Dumnezeu și osteneală, au ajuns la aceste bunătăți, însă noi le putem afla doar prin citire. «Căci Scripturile ne grăiesc în chipul cel mai minunat, de parc-ar fi cuvîntătoare». Totuși, aceasta o fac pentru cel ce a primit darul cunoașterii duhovnicești. Însă, cel aflat la începutul cunoașterii are nevoie, întru smerenie, să recunoască necunoștința sa, zicând «nu știu» la orice lucru «cum zice Gură de Aur: ‚Dacă ar zice cineva despre înălțimea cerului că este atîta și eu aș zice că nu știu, desigur că eu am spus adevărul, și acela se amăgește socotind că știe, sau nu știe cum trebuie, după Apostol’». Noi, începătorii, suntem datori ca să primim prin întrebare și cu credință tare doar de la cei încercați «dogmele Bisericii și dreptele judecăți ale dascălilor despre dumnezeieștile Scripturi și despre făpturile cele simțite și cele cugetate, ca nu cumva, încrezîndu-ne în priceperea noastră, să cădem degrabă, cum zice Sfîntul Dorotei». Fiindcă dacă dorim să ajungem, mai înainte de vreme, la cunoașterea duhovnicească, nu o dobândim nici măcar la vremea cuvenită, ci cădem în amăgire, nemaiputând afla îndreptare nici de la Sfânta Scriptură, nici de la vreun om[29].
Cu alte cuvinte, Dumnezeu Însuși este garantul că putem ajunge la Adevărul absolut al voilor și cugetelor lui Dumnezeu, dar fiind în împreună-lucrare cu noi, avem și noi partea noastră. Ea constă în a alege să renunțăm la voile și cugetele noastre, să ne recunoaștem neștiința, să ne rugăm și să cercetăm făpturile și Scripturile, dar nu numai Sfânta Scriptură, ci și Sfânta Tradiție, ca să nu răstălmăcim (nici natura, nici Scriptura) prin încrederea în noi înșine și în propriile păreri, căzând din Calea Adevărului Absolut Hristos, în adevăruri relative sau minciuni. Simplitatea găsirii Adevărului Absolut pentru problemele tuturor [cele generale, referindu-se la toți și la toate – n.n.] constă în faptul că se găsește scris în Sfânta Tradiție. […]
Așadar, pentru mântuirea noastră, este esențial nu numai să cunoaștem voile și cugetele lui Dumnezeu în legătură cu orice, ci să le și urmăm, lepădând voile și cugetele noastre, altfel ajungem ca demonii. Dar cum putem afla care este adevărata învățătură creștină fără de greșeală (Adevărul absolut revelat), în care sunt descoperite de Însuși Dumnezeu voile și cugetele Lui, fără de care, după cum am văzut mai sus, nu ne putem mântui? Desigur că nu în comentariile contemporane despre Ortodoxie (pline de păreri proprii ale unor cărturari care nu au ajuns încă la nepătimire, deci nici la dreapta socoteală, deci nici la adevărata înțelegere a revelației), ci doar la Sfinții Părinți.
Dar dacă unii Sfinți Părinți spun ceva, iar alții par că spun altceva? Ce ne facem? Să cercetăm ce ne învață despre aceasta Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin[30].
Ni se pare că Sfintele Scripturi și Sfinții Părinți nu conglăsuiesc, din cauză că suntem neștiutori nu numai despre noi înșine și despre ce facem, dar și despre scopul lor. Dar nu poate fi contrazicere în învățăturile Duhului Adevărului absolut. Cel doar puțin luminat, care ia aminte la toată psalmodierea și citirea, află în ea cunoaștere și vedere de Dumnezeu, găsind toate părțile Scripturii conglăsuind armonios, mărturisind una despre alta. Doar cel cu o minte neluminată poate socoti că se contrazic dumnezeieștile Scripturi. Însă, contraziceri în Sfânta Scriptură nu se află. Unele au mărturie în alte Scripturi, altele au pricină persoana sau vremea. Dacă există ceva care ni se pare altfel, cauza este neștiința noastră.
Nu trebuie ocărâte Scripturile, ci păzite cu toată puterea, așa cum sunt, nu precum vrea cititorul, fiindcă așa făceau iudeii și elinii, care nu se învoiau să zică: «Nu știu ce este», ci ocărau și firea lucrurilor și Scripturile, din părerea de sine și mulțumirea de ei înșiși, înțelegându-le după propria lor socotință, iar nu după voia dumnezeiască […]. Din această cauză s-au rătăcit, abătându-se la toată răutatea.
Oricine caută scopul Sfintelor Scripturi, nu se poate înțepeni în gândul său vreodată, având ca dascăl nu învățăturile lumii, ci Sfânta Scriptură, primind fără îndoială orice îi aruncă Dumnezeu în inima sa curată, dacă află mărturie din Sfintele Scripturi pentru aceea. Înțelesurile care vin fără cercetare, de la sine, în mintea acelora care se liniștesc după Dumnezeu, sunt vrednice de primit. A le descoase și cerceta cineva este știință trupească și voie proprie, cu atât mai mult dacă, precum un hoț, forțează Scriptura spre alegorie, neintrând pe ușa smeritei cugetări. Pe pământ nu există un nebun mai mare decât cel care defaimă sau silește înțelesul Scripturii, pentru a-și întemeia necunoștința sa. Ce știință poate fi să facă cineva din înțelesul Scripturii ce vrea și să îi schimbe cuvintele?
Om de știință adevărat este cel ce lasă neschimbate cuvintele și descoperă tainele cele ascunse, prin înțelepciunea Duhului, mărturisite de Sfintele Scripturi. «Așa sînt mai ales cei trei luminători, marii Vasile, Gură de Aur și Grigorie, care află mărturie din însuși acel cuvînt, sau din alt cuvînt al Scripturii». De aceea, împotrivitorii lor nu au ce spune, fiindcă ei nu aduc mărturie din afară, ca să zice cineva că ar fi gândul lor, ci fie din locul studiat, fie din altă parte tot a Sfintelor Scripturi care grăiește despre problema discutată. Ei de la Sfântul Duh au puterea graiului și înțelegerii, fiind vrednici. Orice lucru care nu are mărturie a fi bun, fiind îndoială despre el, să nu se facă sau încuviințeze nici măcar cu gândul. Ce nevoie e să se lase un lucru mărturisit ca plăcut lui Dumnezeu pentru a se face un altul, bun sau rău? Doar patima poate face așa ceva.
Chiar dacă în Sfânta Scriptură sau la Sfinții Părinți, în locul unui înțeles unic se află mai multe, nu trebuie să ni se pară o contradicție și să nu credem în ele. Uneori același lucru poate avea mai multe scopuri, dar nu și un scop contrar celorlalte, ci doar scopuri de completare reciprocă, pentru a cunoaște mai amănunțit un lucru. Sfinții nu cunosc tot scopul dumnezeiesc, al fiecărui lucru/cuvânt al Sfintelor Scripturi (fiindcă Dumnezeu este necuprins, la fel și înțelepciunea Lui), și nici nu scriu toate cele pe care le cunosc deodată (nefiind de folos – din cauza neputinței oamenilor, nevrând să lungească cuvântul și să-l neplăcut sau neînțeles). De aceea un Sfânt Părinte azi spune despre ceva unele, iar mâine altele. Un Sfânt Părinte unele, altul altele, chiar despre același cuvânt al Sfintelor Scripturi. Le-a dăruit tot harul Sfântului Duh și pe unele și pe altele, potrivit cu vremea și cu oamenii cărora erau adresate.
Oricine trebuie să caute ca ce zice sau face să fie conform scopului dumnezeiesc, având mărturie din Sfintele Scripturi, pentru a nu auzi:
«Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema! Căci acum caut bunăvoința oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea însă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos. (Gal 1,8-10)»
«Și iarăși unii zic din neiscusință că Epistola către Evrei nu este a lui Pavel Apostolul, și un cuvînt al Sfîntului Dionisie nu este dintre celelalte cuvinte ale lui. Dar dacă ia aminte cineva, în cuvintele înseși află adevărul. Căci sfinții, cînd e vorba de un lucru al firii, descoperă scopul lui Dumnezeu întru toată amănunțimea, prin analiză, sau cunoștință naturală, sau prin contemplarea celor ce sînt, adică a făpturilor, care se întemeiază pe curăția minții; dar cercetează și Scripturile – cum zice Gură de Aur, cum cei ce vrînd să descopere aurul din metalele pămîntului, cercetează vinele cele mai subțiri, ca să nu cadă nici o iotă, sau nici o cirtă, cum zice Domnul. Iar iota este litera a zecea și cirta este cea numită mare, fără de care nu putem scrie drept.
Acestea s-au spus despre lucrurile firii. Dar cînd e vorba de un lucru sensibil sau inteligibil, care se petrece mai presus de fire, sau de un cuvînt al Scripturii, atunci cunosc prin vedere înainte și prin descoperire, dacă li se dă cunoștință despre acestea de la Duhul Sfînt. Iar dacă nu li se dă, ci spre folosul lor le rămîne lucrul necuprins, nu se rușinează să spună adevărul și să mărturisească neputința omenească, zicînd: ‘Nu știu, Dumnezeu știe’ (II Cor. XII, 3), ca Apostolul, și cum zice Solomon: ‘Trei nu le cunosc, iar a patra n-o știu’ (Prov. XXX, 18), sau Gură de Aur: ‘Eu nu știu, chiar dacă m-ar numi ereticii necredincios; dar numească-mă și nebun’.
Și simplu grăind, aceștia avînd înțelepciunea îndoită, dar prețuind mai mult înțelepciunea de sus, s-au folosit în chip înțelept și măsurat și de învățătura cea de afară, urmînd regulii apostolilor, ca să nu se laude cu cele nemăsurate, ca egiptenii aceia care își băteau joc de graiul simplu al lui Varnava Apostolul, nedîndu-și seama că predica lui avea cuvintele vieții veșnice, cum zic Clementinele. Căci mulți pățim aceasta, cînd auzim pe cineva vorbind alt grai și rîdem, chiar dacă acela e poate înțelept în limba lui și grăiește despre taine înfricoșătoare. Iar aceasta ni se întîmplă din lipsa de cercare.[31]»
Sfinții Părinți au scris în mod special simplu, având în vedere oamenii și vremea pentru care au scris, fiindcă iubesc smerenia, cu cuvântul și cu lucrul. Să nu ne închipuim că unii Sfinți Părinți au scris înalt din mândrie, iar alții au scris simplu din lipsa învățăturii. Înțelegerea tuturor e una, fiind dăruită de același Sfânt Duh având un singur scop: să folosească tuturor. Dacă toți ar fi scris simplu, cei învățați n-ar fi căpătat vreun folos vreodată, socotind învățătura dumnezeiască de nimic, din cauza simplității cuvântului. Dacă toți ar fi scris înalt, cei simpli n-ar fi căpătat vreun folos vreodată, fiindcă n-ar fi înțeles cele spuse. Și înțelesul cuvântului covârșitor de înțelept și al celui mai simplu al Sfintelor Scripturi este unul, având în vedere mântuirea omului. Dar cel neîncercat în Sfintele Scripturi nu înțelege aceasta, ci se smintește, neștiind că învățătura de jos mult ajută dacă poartă înțelepciunea de sus a Sfântului Duh[32].[33]”
Dacă în privința învățăturii creștine ortodoxe avem totul pus, cu ajutorul Sfinților Părinți, pe tava cunoașterii, în privința aflării și împlinirii voilor și cugetelor lui Dumnezeu în viața noastră, lucrul este cu mult mai anevoios, fiindcă nu am căpătat harul desăvârșirii, ca să știm în toate ce vrea Dumnezeu de la noi. Acesta se dă numai atunci când ne smerim („împărățind smerenia în toate mădularele” noastre), astfel încât putem avea parte de o revelație directă.
„Starețul [Sf. Cuv. Siluan Athonitul – n.n.] spunea: «Bine este întotdeauna și în toate a căuta de la Dumnezeu povățuire, ce și cum trebuie să facem sau să grăim». Cu alte cuvinte, în fiece împrejurare în parte trebuie căutată cunoașterea voii lui Dumnezeu și căile spre a o înfăptui.
Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai însemnată lucrare a vieții noastre, căci, ajungând pe calea ei, omul se află cuprins în vecinica dumnezeiască viață.
Cunoașterea voii lui Dumnezeu este cu putință pe felurite căi. Una dintre ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar, în poruncile Evangheliei, în ciuda desăvârșirii lor – sau, mai bine zis, în vârtutea desăvârșirii lor – voia lui Dumnezeu se exprimă în înțelesul ei ultim, obștesc, pe când omul, de-a lungul vieții sale, întâlnindu-se cu o nesfârșită felurime de împrejurări, foarte adesea nu înțelege cum anume să facă, pentru ca lucrarea sa să se afle în șuvoiul voii lui Dumnezeu.
Pentru ca lucrarea, înfăptuirea, să aibă sfârșit bun, nu este destul a cunoaște doar expresia obștească a voii lui Dumnezeu în porunci, adică a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea, și pe aproapele ca însuși pe sine. Trebuie încă a primi luminare de la Dumnezeu, asupra mijlocului înfăptuirii în viață a poruncilor; ba, mai mult, pentru aceasta ne este de neapărată trebuință și putere de sus [deci revelație despre Revelație – n.n.].
Cel ce a agonisit dragostea lui Dumnezeu, în inima sa, mișcat de acea dragoste, lucrează după imbolduri apropiate voii lui Dumnezeu; totuși – apropiate, iar nu desăvârșite. Faptul de a nu putea ajunge la deplina desăvârșire duce la neapărata trebuință ca fiecare, necontenit, să caute, cu rugăciune, înțelepțire și ajutor de la Dumnezeu.
Nu numai desăvârșirea dragostei este de neajuns omului, ci încă și desăvârșirea atotcunoașterii. Lucrul ce purcede, după cum se pare, din cel mai bun avânt, are adesea urmări nedorite, și chiar rele. Aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii fuseseră nu bune, sau pur și simplu nepotrivite pentru împrejurarea dată. Adesea se întâmplă să auzim pe cineva îndreptățindu-se că a avut intenții bune, dar aceasta nu este de ajuns. Iar viața omenească este plină de astfel de greșeli. Iată de ce, cela ce iubește pe Dumnezeu caută totdeauna povățuire de sus, neîncetat tinzând, în lăuntrul său, să audă glasul lui Dumnezeu.
Practic, aceasta se săvârșește astfel: Fiecare creștin, și mai cu seamă episcopul sau preotul ce se află în fața neapăratei nevoi de a afla, într’un anume caz, o hotărâre, în armonie cu voia lui Dumnezeu, lăuntric se leapădă de toate cunoașterile sale, de gândurile sale preconcepute, de doriri, de planuri, și slobod de tot ce este «al său», se roagă lui Dumnezeu, luând aminte la inimă, și, ceea ce întâi se naște în suflet, după o astfel de rugăciune, se primește ca fiind o îndrumare de sus.
O astfel de căutare a cunoașterii voii lui Dumnezeu, printr’o nemijlocită rugăciune, mai cu seamă în nevoie și necaz, face ca omul, precum spunea Starețul, «să auză în sufletul său răspunsul de la Dumnezeu și să se învețe a înțelege povățuirea lui Dumnezeu… Astfel, noi toți avem nevoie să ne învățăm a cunoaște voia lui Dumnezeu; dar, de nu ne vom învăța, atunci niciodată nu vom cunoaște această cale» [deci nu toți pot să o practice, iar unii, după cum vom vedea, pot ajunge prin ea chiar și la înșelare – n.n.].
Facerea aceasta, în forma ei mai desăvârșită, presupune deprinderea neîncetatei rugăciuni, cu luarea-aminte în inimă. Însă, spre a auzi mai neîndoielnic în sine glasul lui Dumnezeu, omul trebuie să își lepede voia și să fie gata de orice jertfă, asemenea lui Hristos însuși, Care «ascultătoriu S’au făcut până la moarte» (Flps. 2: 8).
Cel ce a pășit pe această cale va reuși, numai dacă va fi cunoscut, prin cercare, cum lucrează harul Sfântului Duh în om, și dacă, în inima lui, s’a înrădăcinat o neînduplecată lepădare de sine, adică hotărâta respingere a măruntei sale voi «individuale», pentru dobândirea și săvârșirea sfintei voi a lui Dumnezeu. Unuia ca acestuia i se va descoperi adevăratul înțeles al întrebării Starețului Siluan către Părintele Stratonic: «Cum grăiesc cei desăvârșiți?»; aceluia îi vor deveni firești cuvintele Sfinților Părinți: «Părutu-s’au Duhului Sfânt și nouă»; el, mai limpede, va înțelege locurile din Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Legământ, unde se vorbește despre o asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; se va apropia de adevărata pătrundere a felului cum vorbeau Apostolii și Prorocii [așa avea și are loc revelația directă – n.n.].
Omul este zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și chemat la plinătatea nemijlocitei împărtășiri cu Εl – și iată pricina pentru care toți oamenii, fără osebire, sânt [sic! sunt – n.n.] datori să înainteze pe această cale; însă, în experiența vieții, ea se dovedește a fi de departe «nu pentru toți». Aceasta pentru că, cei mai mulți, nu aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înțeleg, și urmează glasul patimilor, care trăiesc în suflet și care înăbușă, cu zarva lor, blândul glas al lui Dumnezeu [vom vedea mai jos că una din patimi este și a confunda glasul demonilor/patimilor cu glasul lui Dumnezeu – n.n.].[34]”
Însă, această cale, de a afla voile și cugetele particulare ale lui Dumnezeu, în legătură cu viața noastră, nu numai că nu e accesibilă tuturor, ci unui număr foarte restrâns de oameni (fiindcă pentru puțini „vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă în liniștire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul, în chip simțit, are în sine harul”), și, în plus, și pentru aceia este nestatornică, astfel încât nu se pot baza tot timpul pe ea. Iar ceea ce este și mai grav, este că această cale mai este și plină de primejdii, atât de-a dreapta, cât și de-a stânga.
„După cuvântul Starețului, cel care se roagă osârduitor cunoaște multe schimbări în rugăciune: lupta cu vrăjmașul, lupta cu oamenii, lupta cu sine însuși, cu patimile, cu închipuirea; și, în astfel de împrejurări mintea nu este curată și nimica limpede. Dar, când vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă în liniștire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul, în chip simțit, are în sine harul și s’a dăruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor și a închipuirilor ce întunecă, atunci cel care se roagă aude însuflarea harului.
Când cineva se apropie de această lucrare, de căutare a voii lui Dumnezeu, prin rugăciune, neavând îndeajunsă cercare și neputând cu încredințare să deosebească «după gust» lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seamă a mândriei – acela trebuie neapărat a se socoti cu părintele duhovnicesc; iar el însuși, întâlnind orice arătare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, până la primirea hotărârii povățuitorului, să se țină cu îndârjire de pravila nevoinței: «a nu primi, și a nu lepăda».
«Neprimind», creștinul se ferește de primejdia lucrării diavolești, sau de a primi imboldul drăcesc ca fiind dumnezeiesc, și de a se învăța astfel «a lua aminte la duhurile înșelăciunii și dăscăliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), și de a da dumnezeiasca închinăciune diavolilor.
«Nelepădând», omul scapă de altă primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare pe seama diavolului, și, astfel, a cădea în păcatul «hulei împotriva Duhului Sfânt», precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevul, domnul dracilor» faptul că Hristos izgonea dracii.
Cea de-a doua primejdie este mai cumplită decât cea dintâi, datorită faptului că sufletul se poate obișnui să lepede harul și să îl urască, și, într’atâta să-și însușească starea împotrivirii față de Dumnezeu, încât să se determine astfel și în planul vecinic și, prin urmare, acest păcat «să nu se ierte lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe când, în cazul primei rătăciri, sufletul mai curând își poate cunoaște înșelarea și, prin pocăință, să-și dobândească mântuirea, căci nu este păcat de neiertat, fără numai păcatul nepocăit.
Despre această cât se poate de însemnată pravilă a nevoinței – «a nu primi, și a nu lepăda» – și despre cum se trăiește ea, în viața nevoitorului, ar fi multe de spus, dar, fiindcă în scrierea de față sarcina îmi este a înfățișa doar aspectele esențiale, și nu amănuntele, mă voi întoarce la tema de mai nainte.
În forma sa mai desăvârșită, cunoașterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune este un fenomen rar întâlnit, cu putință doar după o îndelungă trudă, după multă cercare în lupta cu patimile, după multe și grele ispitiri de la diavoli, pe de-o parte, și după multe întâmpinări din partea lui Dumnezeu. Însă, a se ruga osârduitor pentru ajutor este o faptă bună și tuturor de neapărată trebuință: și povățuitorilor, și celor supuși, și celor bătrâni, și celor tineri, și celor ce învață, și celor ce sânt [sic! sunt – n.n.] învățați, părinților și copiilor. Starețul stăruia ca toți, fără abatere, neatârnând de rang, de stare sau vârstă, totdeauna și pentru toate, fiecare precum poate, să ceară lui Dumnezeu îndrumare, pentru ca, astfel, treptat să-și apropie calea de căile sfintei voi a lui Dumnezeu, câtă vreme nu a atins desăvârșirea.[35]”
Până când vom ajunge să auzim glasul lui Dumnezeu, lucru care nu ni se întâmplă multora, fiindcă majoritatea noastră urmăm „glasul patimilor, care trăiesc în suflet și care înăbușă, cu zarva lor, blândul glas al lui Dumnezeu”, ce putem face? De fapt, dacă nu se poate face nimic, totul e pierdut, fiindcă, dacă nu se poate face voia lui Dumnezeu, fiindcă niciodată nu se poate afla, atunci niciodată nici nu vom putea să ajungem la a distinge glasul lui Dumnezeu, fiindcă nici El nu ne va grăi, ca nu cumva grăind să-I încălcăm voia și să ne osândim mai mult. Așadar, cum putem sau, mai bine spus, cum ne putem mărturisi măcar intenția că vrem să aflăm voile și cugetele lui Dumnezeu particulare (referitoare strict la persoana noastră), în mod indirect, la nivelul nostru căzut, în care nu am pus nici măcar începutul bun de pocăință?
Sf. Cuv. Sofronie ne-a sugerat deja că, și în calea rugăciunii către Dumnezeu, pentru aflarea voii lui, chiar și cei mai înaintați, care pot uneori să audă insuflarea dumnezeiască, au nevoie să ceară nu numai de la El îndrumare, ci să se și povățuiască cu duhovnicul, ca să deosebească îndrumarea autentică dumnezeiască de sfaturile diavolești ce mimează îndrumarea lui Dumnezeu, și, mai ales, pentru a nu-și urma voile și cugetele proprii.
În acest sens, tot în teza noastră de doctorat, am scris și următoarele:
„Cu mult mai greu și mai dureros însă este să găsim Adevărul Absolut, voia lui Dumnezeu, referitoare la fiecare [alegere, gest, cuvânt, gând, simțământ – n.n.] clipă a noastră, nu în privința a ce e virtute și păcat [cunoștință care se regăsește în Învățătura Creștină, la secțiunea «porunci» – n.n.], ci în privința a face ceva particular, nedescris prin analogie în vreun loc din Sfânta Tradiție, atunci când întâmpinăm o problemă unică, de nereperat în pilde, care se adresează doar nouă, personal. Să facem fie așa, fie așa, când nici una din variante nu e păcat. Bunul creștin vrea ca întotdeauna să facă voia lui Dumnezeu, chiar și când e vorba de a clipi sau a bea un pahar de apă. Astfel că, dacă dorim să aflăm voile și cugetele lui Dumnezeu, în legătură cu vreo problemă personală, căreia nu reușim să-i găsim echivalentul prin vreo analogie în învățătura creștină, nici atunci să nu deznădăjduim. Tot Bunul Dumnezeu ne ajută.
«Zis-a iarăși: Precum șarpele, dacă iese din vizuina sa, îndată fuge, așa și gîndurile rele descoperindu-se, îndată pier. Și precum cariul strică și mănîncă lemnul, așa și gîndurile cele rele spurcate strică și mănîncă inima omului. Că cel ce își descoperă și își arată gîndurile sale, îndată se tămăduiește. Iar cel ce își acoperă și își tăinuiește gîndurile sale, acela are mîndrie. Că de nu vrei să te încredințezi nimănui ca să-ți descoperi și să-ți arăți gîndurile tale, acela este semn că nu ai smerenie. Că smerenia toate bunătățile le are. Că sfinții se socoteau și se vedeau pe sine mai greșiți și mai păcătoși decît toți oamenii. Iar de va chema omul din tot sufletul său pe Dumnezeu, și atunci va merge și va întreba pe vreun om, cerînd sfat pentru gîndurile sale, îi va răspunde lui acel om – mai vîrtos Dumnezeu prin omul acela – sfat bun și folositor. Că însuși Dumnezeu Cel ce a deschis gura măgăriței lui Valaam, Acela va deschide și gura acelui om ce-l vei întreba spre folosul tău, măcar de va fi chiar și păcătos omul acela.[36]»
Acest meșteșug duhovnicesc însă trebuie puțin nuanțat, desigur tot prin Sfinții Părinți. Să cercetăm cum putem afla (sau încerca să-L aflăm) Adevărul Absolut în legătură cu ce vrea Bunul Dumnezeu să facem la modul cel mai concret, clipă de clipă, tot în cuvintele dumnezeiești ale Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin[37].
Dacă avem lipsă de discernământ [atenție, nu e vorba de discernământul lumesc, cu care suntem obișnuiți[38], ci de cel duhovnicesc[39], venit odată cu nepătimirea[40] – n.n.], și vrem să aflăm cum să facem voia Domnului, nu trebuie să ne mâhnim că nu o putem ști. El știe firea noastră și are în vedere întotdeauna folosul nostru, astfel că nu ne-a rânduit lucruri străine de ea, ci doar cele proprii. Dacă vrem să punem început bun, de întoarcere la Dumnezeu, ne ostenim mult doar fiindcă socotim că împreună cu voile lui Dumnezeu putem să ne împlinim și voile noastre. Dar aceasta nu se poate. Dacă nu e copleșită voia trupească, ca să ajungă omul întreg purtat de Sfântul Duh, nu poate face voia dumnezeiască decât silit.
Numai când harul Sfântului Duh împărățește în noi, tot ce facem e voia Lui, dobândind pacea și devenind fii ai lui Dumnezeu. Nu se poate ajunge însă aici fără să păzim poruncile Lui, care ne taie orice plăcere și voință proprie, răbdând durerile care se ivesc din această păzire, suportând ispite trupești și sufletești multe, fiind susținuți doar de puterea dumnezeiască și dobândind astfel experiență. Cel care parcurge această cale nu îndrăznește să-și facă voia vreodată sau să-și fixeze vreo cugetare, fără a întreba pe cineva iscusit.
Numai celui ce dobândește cunoașterea de sine primește și cunoștința tuturor. Numai celui care se supune lui Dumnezeu, poate să-și supună orice cuget trupesc. Numai apoi, împărățind smerenia în toate mădularele sale, toate i se vor supune. Darul deosebirii se primește prin harul lui Dumnezeu și multă cugetare smerită. Cine a primit, în dar, discernământul, trebuie să și-l păzească cu toată puterea. Dacă face ceva fără dreaptă socoteală, din neglijență, deși se află în cunoștință, își pricinuiește o osândă mai mare.
Însă, cel fără darul deosebirii nu trebuie să aleagă vreun gând sau cuvânt sau lucru fără să întrebe, fără să se roage curat și fără să aibă credință tare. Altfel nu poate să ajungă cu adevărat la dreapta socoteală, care doar din smerita cugetare se naște. Astfel că este foarte bine să întrebăm în toate, dar numai pe cei cu experiență. Pe cei fără experiență, fiindcă nu au puterea să deosebească între bine și rău, este primejdios să-i întrebi. Cine are darul deosebirii este lumina celor din întuneric și călăuza orbilor. Unui astfel de om suntem datori să-i încredințăm toate și să primim, chiar dacă nu înțelegem, toate de la el. Dacă nu aflăm un astfel de om acum, fiindcă lipsește smerenia care îi naște, atunci suntem datori a ne ruga stăruitor mai înainte de a face orice. Chiar dacă suntem lipsiți de curăția trupului și a sufletului, să nu primim pomenirea răului și nici gânduri pătimașe. În acest fel, cugetând ceva potrivit lui Dumnezeu și făcându-l fără vreo patimă, chiar dacă nu este un lucru bun (din cauza nepriceperii noastre), datorită voinței de a-l face după scopul lui Dumnezeu, El ni-l socotește, prin har, ca bun. Aceasta însă doar dacă nu se face din vreo patimă, ci doar pentru voia lui Dumnezeu. Aceasta în caz de nevoie, doar pentru marea bunătate a lui Dumnezeu.
Însă, dacă nu se caută voia lui Dumnezeu, ci voia proprie, e îngîmfare. Dumnezeu nu arată bunăvoința Sa și nu-și descoperă sfatul, ca cel îngâmfat cunoscând sfatul și nefăcându-l, să nu se osândească mai mult. Dumnezeu toate ni le dă și nu ni le dă, doar pentru folosul nostru. Sfântul Duh nu trimite sfatul și harul celui necurățit de patimi, ca să nu cumva, înclinându-se spre patimi din obișnuință, să se facă vinovat înaintea Sfântului Duh venit în el.
Dar, dacă stăruie îndelungată vreme în nevoință, curățindu-și trupul de lucrarea păcatului (mic și mare) și sufletul de poftă și mânie, înfrumusețându-și purtările prin obiceiul cel bun, nefăcând nimic prin cele cinci simțuri fără voia minții, omul lăuntric nemaiîncuviințând ceva de acest fel, ci supunându-se întru toate lui Dumnezeu [conform învățăturii creștine pe care e dator să o cunoască, fiindcă acolo sunt voile lui Dumnezeu referitoare la toți – n.n.], atunci Dumnezeu toate i le supune cu harul Sfântului Duh, prin nepătimire. Dacă se supune omul legii lui Dumnezeu și își supune toate, date lui ca ființă rațională, va împărăți cum încă de la început i s-a rînduit: înțelept, neprihănit, bărbătește și drept[41].
Cu alte cuvinte, e greu, dar nu trebuie să deznădăjduim. Ca să primim marele dar al cunoașterii voii lui Dumnezeu particulare (legată de orice trăire, gest și faptă a noastră), pe care nu o știm [fiindcă nu Îl vedem și nu putem să Îi auzim cuvintele și poruncile Lui, referitoare la noi – n.n.], trebuie să îi arătăm că suntem pururea dispuși de lepădarea voii noastre (printr-un exercițiu permanent de biruire a egoismului) prin a face voia altora (care nu ne îndeamnă la păcat), pe care o putem ști, întrebându-i.[42]”
Deoarece oamenii sunt văzuți și cuvintele și dorințele lor, referitoare la noi, le putem auzi, le putem face și voia. Tehnic e simplu, dar greu de realizat (fiindcă suntem egoiști, ținând mai presus de orice, la voia noastră). A iubi pe cineva = a-i împlini voia („De Mă iubiți, păziți poruncile Mele” – Ioan 14,15). Când nu știm voia lui Dumnezeu nu putem să i-o împlinim, astfel că nu putem să ne manifestăm față de El iubirea, fiindcă nu se vede. În schimb, putem să-l iubim pe aproapele, aflându-i cu ușurință voia, fiindcă se vede. Acesta e unul din tâlcuirile cuvântului din Sfânta Scriptură „Dacă zice cineva, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4,20). De aceea, Dumnezeu a rânduit ca, prin împlinirea voii aproapelui, deci prin iubirea practică și nepătimașă, să avem ocazia de a ne exprima disponibilitatea de a ajunge în stare de jertfă. Ne pregătim astfel, în modul cel mai concret pentru a-L iubi și pe Nevăzutul Dumnezeu, a Cărui voie nu o putem cunoaște.
Astfel că, unind cele două citate din Sfânta Scriptură, de mai sus (1 Ioan 4,20 și Ioan 14,15), putem parafraza, într-un mod folositor duhovnicește „Dacă zice cineva, că vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar a fratelui său nu i-o face, mincinos este! Pentru că cel ce nu face voia fratelui său (pe care l-a văzut și a cărui voie o poate afla de la el, fiindcă poate vorbi cu el), voia lui Dumnezeu (pe Care nu L-a văzut și a cărui voie nu o poate afla, fiindcă nu poate vorbi cu El), nu poate să o facă”.
Văzând Dumnezeu această osteneală și dorință a noastră de a face voia aproapelui în mod constant, Se pune pe Sine în locul celuilalt și începem să facem voia Lui, ba, mai mult, chiar ne-o și descoperă direct, personal, dându-ne astfel revelația Revelației și încununându-ne cu dialogul viu cu El, fiindcă am scăpat, cu ajutorul Lui, de patima/ispita/starea de a respinge voia Lui, de dragul voii noastre.
„Numai văzând Dumnezeu strădania noastră de a ne lepăda de voia proprie, schimbarea firii noastre prin obișnuința îndelungată cu starea de jertfă (obținută prin acest mic antrenament de a face voia altuia, de fapt încercarea de a face voia Lui, prin alții), atunci ne va dărui, prin har, să putem afla și purta și împlini chiar direct și propria Lui voie, astfel încât, să nu ne osândim că o știm și nu o urmăm. Până atunci, prin marea și uimitoarea sa milostivire, numai prin faptul că vrem să facem voia Lui (chiar dacă nu o putem face, pentru că nu o știm, și facem, în schimb, altceva care nu e bun, din neștiință, dar cu dorința de a face voia Lui), El socotește că am făcut chiar voia Lui.
Așadar, problema noastră nu este că nu-I știm voia (fiindcă cunoașterea ei ține de har), ci doar că ne trândăvim (că aceasta ține de alegerea noastră), vrând în toate urmând voia noastră, ca demonii: «Este cu neputință ca diavolul să se împotrivească voii sale. Să te încredințeze despre aceasta cei ce viețuiesc în lenevire și cei ce stăruie într-o sihăstrie sau într-o mînăstire de obște»[43].[44]”
„Iar cînd vrem să punem începutul, ca să ne întoarcem de unde am căzut, avem nevoie de multă osteneală, fiindcă nu vrem să părăsim voile noastre, ci socotim că împreună cu ale lui Dumnezeu le putem împlini și pe ale noastre. Aceasta însă este cu neputință. Căci însuși Domnul a zis: «Nu fac voia Mea, ci a Tatălui care M-a trimis» (Ioan VI, 38), cu toate că una este voia Tatălui, a Fiului și a Duhului, precum una este ființa nedespărțită. Dar pentru noi a zis acestea, și despre voia trupului. Căci dacă nu e copleșit trupul și nu ajunge întreg omul purtat de Duhul lui Dumnezeu, nu face voia lui Dumnezeu decît cu sila. Dar cînd împărățește harul Duhului în noi, atunci nu mai avem voia noastră, ci tot ce se face e voia lui Dumnezeu. Atunci dobîndim pacea. Iar unii ca aceștia, fiii lui Dumnezeu se vor chema. Căci voiesc voia Tatălui, ca și Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Dar pe aceasta nu o poate afla cineva fără păzirea poruncilor, prin care vine tăierea oricărei plăceri sau voinței proprii și răbdarea oricărei dureri ce se ivește din pricina aceasta. Căci din neînțelepciune se naște plăcerea și durerea, cum s-a zis, și din acestea tot păcatul. Fiindcă cel fără de minte este iubitor de sine și nu poate fi iubitor de frați, nici de Dumnezeu. De asemenea, nu poate avea înfrînarea de la plăceri, sau de la voile care-i plac lui, nici răbdare în întîmplările dureroase. Că, uneori, împlinindu-și voia sa, crește în el plăcerea și mîndria, alteori, neputîndu-și-o împlini și fiind chinuit de durere, din pricina aceasta, ajunge silit la înecarea și la descurajarea sufletului, care este arma gheenei. […]
Celui ce se cunoaște pe sine i se dă cunoștința tuturor. Și cel ce se supune lui Dumnezeu, supune sieși tot cugetul trupesc, iar după aceasta i se vor supune lui toate, cînd va împărăți smerenia în mădularele sale. […] Cel ce-și cunoaște, așadar, neputința sa din multele ispite și din patimile sufletești și trupești, a văzut puterea nesfîrșită a lui Dumnezeu, cum izbăvește pe cei smeriți, care strigă către El prin rugăciune stăruitoare din inimă.
Ca urmare, rugăciunea i se face lui o desfătare, știind că fără Dumnezeu nu poate să facă nimic. Și de teama de a nu cădea, el se străduiește să se lipească de Dumnezeu. Pe de altă parte se minunează, cugetînd cum l-a izbăvit Dumnezeu pe el, din atîtea ispite și patimi, și mulțumește celui ce poate să-l izbăvească. Iar, deodată cu mulțumirea, dobîndește dragostea și smerenia și nu cutează peste tot să judece pe cineva, știind că, precum l-a ajutat Dumnezeu pe el, așa poate să ajute tuturor cînd vrea, cum zice Sfîntul Maxim; sau socotește că acela e în stare să lupte cu patimi multe și să biruiască, dar el este neputincios și de aceea l-a ajutat Dumnezeu degrabă, ca să nu se piardă cu desăvîrșire sufletul lui.
Și altele multe cunoscînd, cel ce-și vede neputința sa, rămîne nedoborît. Dar este cu neputință să ajungă cineva aci, dacă nu suportă multe ispite sufletești și trupești, și, susținut de puterea lui Dumnezeu prin răbdare, nu dobîndește experiență. Iar unul ca acesta nu îndrăznește, peste tot, să facă voia sa, fără să întrebe pe cei iscusiți, nici să se fixeze într-o cugetare. Fiindcă ce trebuință este să vrea să facă sau să cugete ceva, dacă nu o face pentru a trăi trupește și a se mîntui sufletește?
Iar, dacă nu cunoaște cineva care voie și care cugetare trebuie să o părăsească, să probeze tot lucrul și toată cugetarea, prin depărtarea și înfrînarea de la ele, și să vadă ce nemulțumire îi aduc; și dacă, împlinindu-se, îi aduc plăcere, iar neîmplinindu-se, durere, să știe că sînt rele și că e dator să le disprețuiască, înainte de a zăbovi în jurul lor, și să se ostenească a le birui, cînd simte asaltul lor. Aceasta o zic despre tot lucrul și tot gîndul, fără de care putem trăi trupește și bine plăcea lui Dumnezeu. […]
Și, simplu grăind, e dator să disprețuiască tot lucrul bun sau potrivnic, ca să rămînă netulburat, liniștindu-se în toate și nevoindu-se după putere, făcînd cîte a primit să le facă, dacă are vreun sfătuitor. Iar de nu, trebuie să-L aibă pe Hristos, ca, pentru tot lucrul și gîndul să-L întrebe pe El, prin rugăciunea curată, din inimă, cu smerenie, neîndrăznind nicidecum să-și închipuie că a ajuns monah cercat, pînă nu va întîlni pe Hristos în veacul viitor, cum zice Scărarul și Avva Agathon. Și, dacă toată ținta lui este să placă lui Dumnezeu, îl va învăța Dumnezeu însuși voia Lui, încunoștiințîndu-l fie prin înțelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptură. Și, dacă își va tăia voile sale pentru Acela, însuși Acela îl va face să ajungă, cu bucurie negrăită, la desăvîrșire, cum nu știe el; iar, văzînd aceasta, se minunează, cum începe să izvorască de pretutindeni bucuria și cunoștința, și cum, din tot lucrul, găsește folos. Iar Dumnezeu va împărăți în el, ca în cel ce nu mai are voie proprie, fiindcă s-a supus voii Lui celei sfinte. Și se face ca un împărat, încît orice gîndește se săvîrșește fără osteneală și îndată de către Dumnezeu, Cel ce are grijă de dînsul.[45]”
Un caz particular al împlinirii voii lui Dumnezeu, prin împlinirea voii aproapelui, este împlinirea voii duhovnicului. Iată ce spune despre asta Sf. Cuv. Sofronie:
„În Biserică, există o ieșire din această jalnică stare, există o altă cale, și anume, a întreba duhovnicul și a-i face ascultare. Însuși Starețul iubea această cale, îndruma către ea și a scris despre ea. Smerita cale a ascultării o socotea, dintre toate, cea mai sigură. Credea cu tărie că, pentru credința celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului va fi întotdeauna bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu [desigur, cu condiția ca și credința celui ce întreabă și a duhovnicului să fie ortodoxă, să nu se afle amândoi sau unul ori altul în înșelare – v. infra – n.n.]. Credința sa, în puterea tainei Bisericii și în harul preoției, s’a întărit mai ales după ce a văzut, la Vechiul Russikon, în timpul Marelui Post, la Vecernie, pe Bătrânul Avraamie, duhovnicul, preschimbat «după chipul lui Hristos», «strălucind negrăit» [lucru care, cu siguranță, nu e valabil pentru toți duhovnicii – n.n.].
Plin de credința harului, trăia aievea tainele Bisericii; însă, amintesc, el socotea că și «omenește», adică în plan psihologic, nu este greu a vedea în ce fel precumpănește ascultarea către părintele duhovnicesc. Spunea că duhovnicul, săvârșindu-și slujirea, răspunde la întrebare, fiind în acea clipă slobod de lucrarea patimii, sub înrâurirea căreia se află cel ce întreabă. În vârtutea acestui fapt, el vede mai limpede lucrurile, și mai lesne este atins de lucrarea harului lui Dumnezeu [lucru valabil pentru duhovnicii care nu au aceeași patimă cu ucenicii – n.n.].
Răspunsul duhovnicului, în cele mai multe cazuri, va purta pecetea unei oarecari nedesăvârșiri [de aceea nici cuvântul nu poate fi absolutizat, în cele mai multe cazuri – n.n.]; aceasta însă nu pentru că duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoașterii, ci fiindcă desăvârșita lucrare depășește puterile celui ce întreabă și nu îi este pe măsură [asta pentru ca ucenicul să nu învinovățească duhovnicul pentru neajunsurile ascultării nedesăvârșite – n.n.]. În ciuda nedesăvârșirii sfatului duhovnicului, odată primit cu credință și împlinit în faptă, va duce totdeauna la o creștere în bine [chiar de cuvântul duhovnicului nu se împlinește, dar dacă ucenicul nu-l învinovățește pe el, ci pe sine, creșterea în bine constă tocmai în exercițiul de a își tăia voia, cu mulțumire și fără cârtire, pentru a afla voia lui Dumnezeu. Nu succesul în obținerea lucrului dorit, prin duhovnic, contează, ci progresul în starea de ascultare, adică de jertfă – n.n.]. Însă această cale se deformează, de obicei, atunci când cel ce întreabă, văzând înaintea sa doar «un om», se clatină în credință și, ca urmare, nu primește întâiul cuvânt al duhovnicului, punându-i împotrivă propriile păreri și îndoieli. […]
Duhovnicul, odată întrebat, caută prin rugăciune îndrumare de la Dumnezeu dar, om fiind, răspunde în măsura propriei credințe [de aceea este important ca duhovnicul să fie ortodox și să nu se afle în stare de înșelare – n.n.], după cuvântul apostolului Pavel: «Noi credem, pentru aceea și grăim» (2 Cor. 4: 13), însă «în parte cunoaștem, și în parte prorocim» (1 Cor. 13: 9). În năzuința sa de a nu greși, el însuși, sfătuind sau dând povață, se știe a fi sub judecata lui Dumnezeu, și deci, de cum întâlnește împotrivire, sau măcar o lăuntrică mișcare de neprimire, din partea celui ce întreabă, nu îndrăznește a stărui asupra cuvântului său, nu cutează a-l întări ca fiind expresia voii lui Dumnezeu, ci «ca om, se dă la o parte». […]
De ce așa? Pentru că, pe de-o parte, Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silnicie, nici cumpănire; pe de altă parte, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea măreț. În cuvântul duhovnicului, care totdeauna poartă pecetea relativismului, Voia Lui nu poate încăpea, nu își poate primi desăvârșita expresie, și numai cel ce primește cuvântul, ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără a-l supune propriei judecăți, sau, cum adesea se zice, «fără împotrivire», doar acela a aflat adevărata cale, căci el cu adevărat crede că «la Dumnezeu toate sânt cu putință» (Mt. 19: 26).
Iată calea credinței, știută și întărită de experiența de veacuri a Bisericii.
A vorbi despre astfel de teme, care sânt [sic! sunt – n.n.] netainica taină a vieții creștine și care, totuși, depășesc hotarele delăsătoarei, și, de obicei, prea puțin înduhovnicitei trăiri de zi cu zi, nu este niciodată fără primejdie; căci mulți pot răstălmăci cuvântul, și a-l pune în lucrare în chip greșit – iar atunci, în locul folosului este cu putință dauna, mai cu seamă dacă omul se apropie de nevoință cu o înfumurată încredere în sine [este, așadar, neapărat necesară, ca și ascultarea, care este supremul gest de smerenie, să se facă nu formal, ca pe o rezolvare magică, automată a tuturor problemelor, ci cu o credință ortodoxă echilibrată și cu o smerenie autentică, nu nădăjduind în duhovnic, ci punându-ne nădejdea în Dumnezeu, prin el – n.n.].
Când cineva căuta sfat de la Stareț, lui niciodată nu-i plăcea să dea sfat din «propria minte». Își amintea de cuvântul Cuviosului Serafim din Sarov: «Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greșesc», și adăuga că greșelile pot fi mici, dar ele pot fi și mari.
Starea despre care-i vorbea Părintelui Stratonic, că «desăvârșiții de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul», nu se dă întotdeauna, nici măcar celor ce s’au apropiat de desăvârșire, după cum și Apostolii și ceilalți Sfinți nu făceau întotdeauna minuni, și Duhul prorociei nu lucra în același chip în Proroci, ci, uneori, cu mare putere, iar, alteori, se depărta de la ei.
Starețul deosebea limpede «cuvântul din cercare» de nemijlocita însuflare de sus, adică de cuvântul pe care «îl dă Duhul». Și cel dintâi este de preț, dar, cel de-al doilea, este mai înalt și mai de încredere (vezi 1 Cor. 7: 25). Uneori, cu încredere și hotărât spunea celui care-l întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acela să facă într’un anume fel, iar, alteori, răspundea că nu știe voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că, uneori, Domnul nu își descoperă voia nici măcar Sfinților, fiindcă cel ce întreabă o face cu o inimă necredincioasă și vicleană (vezi Iez. 14: 1-3).[46]”
Suntem datori să facem două precizări importante. Pe de o parte, putem întreba și pe altcineva ce e de făcut, dacă duhovnicul nu ne este aproape.
„Zis-a un bătrân: «Precum șarpele dacă iese din vizuina sa, îndată fuge, așa și gândurile rele descoperindu-se, îndată pier. Și precum cariul mănâncă și strică lemnul, așa și gândurile cele rele și spurcate mănâncă și strică inima omului. Cel ce își descopere și își arată gândurile sale, îndată se tămăduiește, iar cel ce își acoperă și își tăinuiește gândurile, acela are mândrie. De nu vrei să te încredințezi și nimănui să-ți descoperi și să-ți arăți gândurile, apoi este semn că nu ai smerenie; că smerenia toate bunătățile le are. Sfinții se socoteau și se vedeau pe dânșii mai greșiți și mai păcătoși decât toți oamenii. Iar de va chema omul din tot sufletul său pe Dumnezeu și atunci va merge și va întreba pe vreun om, cerând sfat pentru gândurile sale, îi va răspunde lui acel om și mai vârtos Dumnezeu, Cel ce-a deschis gura asinei lui Valaam, Acela va deschide și gura acelui om, pe care-l vei întreba spre folosul tău, măcar de va chiar și păcătos omul acela».[47]”
„Dumnezeiasca ascultare este virtutea de căpetenie a puterilor cerești ale îngerilor. Duhul sfânt prin Sfinții Părinți a împărțit viața călugărească în trei cinuri sau rânduieli: petrecerea singuratică, pustnică; viețuirea împreună a doi sau trei frați de un cuget și, a treia, viața de obște.
Cinul pustnicesc cere îndepărtarea de oameni în pustie, cu punerea nădejdii de mântuirea sufletului său de hrană, de haine și de toate nevoile trupești numai în Dumnezeu. Numai pe El singur pustnicul trebuie să-L aibă și ajutor al său și alinător în lupta sa și în neputințele sale sufletești și trupești, înstrăinându-se de orice alinare lumească pentru dragostea lui Dumnezeu. Conviețuirea cu unul sau doi frați de un gând trebuie să se săvârșească sub povața unui bătrân experimentat în ale Sfintei Scripturi și în viața duhovnicească, căruia ucenicii îi sunt datori în supunere deplină și ascultare.
Acestui povățuitor frații datoresc supunere ca însuși Domnul prin tăierea desăvârșită a voinței lor și a hotărârilor lor, adică întru nimic împotrivindu-se poruncilor lui și învățăturilor lui, dacă acestea vor fi conforme cu poruncile Dumnezeiești și cu învățăturile Sfinților Părinți. Când se întovărășesc doi pentru viața obștească și pun între ei învoiala ca orice faptă lumească sau trupească să o înceapă numai după puterea lor și din absolută trebuință, iar nu de prisos și ne la vreme, mai ales după socotința Sfinților Părinți, și când unul dintre ei va pune gând să facă un lucru, să spună aceasta fratelui său, iar acela va găsi că acel lucru este ne la timp sau de prisos și nu se va învoi, fratele acesta însă, văzând judecata lui cea dreaptă și nestăruind în părerea sa, nu va fi aceasta o renunțare la voința sa? Sau, pe de altă parte, când cel de al doilea văzând că cel dintâi a gândit un lucru bun și se va învoi cu judecata lui, nu renunță oare prin aceasta la voința sa? Nu se supune oare primului frate?
Și astfel, în orice treaptă și întreprindere, unul sau altul din frați, prin renunțarea la voia sa, se deprind reciproc la viața cea bună având credință tare și hotărârea de a socoti ca mare câștig pentru sufletul său, totdeauna când vreunul din ei, în vreo treabă, are a-și tăia voia sa față de fratele său dacă din aceasta nu rezultă vreo primejdie sau vreo încălcare a poruncilor Domnului. […] Acesta este drumul cel împărătesc, iar nu acela de a trăi fiecare deosebi.[48]”
Deja Sf. Cuv. Ioan Iacob ne îndrumă spre celălalt aspect al ascultării, care nu trebuie să fie necondiționată, ca la hinduși sau romano-catolici sau la orice altă formă de tiranie politică sau religioasă. Dimpotrivă, nu numai că una ca aceasta trebuie „să se săvârșească sub povața unui bătrân experimentat în ale Sfintei Scripturi și în viața duhovnicească”, ci și trebuie să luăm aminte ca, din tăierea voii față de fratele nostru, să nu rezulte „vreo primejdie sau vreo încălcare a poruncilor Domnului”.
Iar această nuanțare a ascultării se aplică desigur, după cum vom vedea, nu numai celor cu care viețuim și cu care ne sfătuim, ci și duhovnicului fiecăruia dintre noi. Astfel că, pe de altă parte, trebuie discernământ și în a asculta de duhovnic, fiindcă și el poate greși sau, mai grav, se poate afla în înșelare. Nu putem face din făptură Dumnezeu, deci nici din duhovnic un om infailibil, fiindcă suntem cu toți datori „să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (FA 5,29).
„Bine este, cu adevărat și de folos, ca să ne mărturisim păcatele, însă, la părinți duhovnicești iscusiți, iar nu la preoți simpli și neiscusiți, nedestoinici a folosi un lucru ca acesta. Că nu cumva, prin dragostea lor cea nefolositoare și prin canonul dat fără iscusința, să păgubească pe cela ce vine la spovedanie și nefolositor și leneș să-l facă. Deci, de vei afla un om duhovnicesc, care să poată să te îndrumeze pe tine, să nu te rușinezi să te mărturisești la el, ca lui Dumnezeu, iar nu ca la un om. Că a zis unul din Sfinți: «Cel înțelept în sufletul său, nu se rușinează de căderea sa și nu se sfiește și nici nu se smintește, a-și mărturisi păcatele sale.» Că, zice Ioan Teologul: «Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea» (I Ioan 1, 9).
Sunt însă mulți din cei de rând, preoți fățarnici, care fac lucruri de rușine, nu numai umblând ei înșiși prin noroiul faptelor celor rele, ci, încă, se fac și învățători la rău, încât, nici ei înșiși nu ies la lumină, nici pe cei ce ar voi să vină, nu-i lasă. Drept aceea și Domnul, pentru unii ca aceștia, a zis: «Voi vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți Împărăția cerului înaintea oamenilor: că voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați» (Matei 23,13). Și iarăși: «Voi sunteți lumina lumii și sărea pământului.» Și: «Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer» (Matei 18,18). Iată pentru ce nu se cade a ierta păcatele pe plată și fără de canon.[49]”
Sfinții Părinți avertizează și duhovnicii:
„Se cuvine ție, o duhovnice, să faci mărturisirea pentru marea datorie ce ai de a mântui sufletele și a te îngriji de mântuirea multora, iar nu pentru vreun câștig lumesc, care‑ți va fi de mare pagubă. Asemenea, afară de canoanele sfinților părinți să nu îngreuiezi, nici să ușurezi pe cineva, ca să nu te faci pe tine părtaș la păcate străine. Căci Mărturisirea, cum am zis, este una din Tainele cele mai mari ale Bisericii și nimeni nu se poate socoti pe sine mai învățat, nici mai înțelept și nici cu mai multă luare‑aminte spre aceasta decât sfinții părinți.
Drept aceea, nimeni să nu se înșele pe sine și să creadă că ar putea fi mai iertător decât sfinții părinți, purtându‑se ca un om fără grijă și păcătuind dimpreună cu cei ce fără nici o sfială cad în păcate. Și cine ar putea sau ar cuteza a se socoti mai îndurător decât sfinții părinți? Și de unde poate avea această putere? De vreme ce pe aceștia îi defăima și lucrează afară din canoanele și hotărârile lor, lucrul său nu poate fi de nici un folos și este fără temei, abătut fiind de la pravila sfintelor canoane. Deci toate să le facem după canoane și după hotărârile părinților, de voim a moșteni în noi harul lor, și dacă voim ca iertarea păcatelor pe care o dăm să fie adevărată și încredințată.[50]”
După ce am văzut, chiar din Molitfelnic, din cuvântul de sfătuire al duhovnicilor, că, pentru a îndruma pe cineva după voile și cugetele lui Dumnezeu, este obligatoriu ca duhovnicii să dea povețe după Sfintele Canoane și după hotărârile Sfinților Părinți, altfel nu se mântuiesc nici duhovnicul, nici ucenicii lui, vom observa că mai este cu putință și alt mijloc, mai subtil, prin care duhovnicul să nu mai poată transmite ucenicului său voile și cugetele lui Dumnezeu, și să se înece amândoi în propriile voiri și cugetări, adică în „în minciună și vorbărie”.
„Dar nu numai la aceștia sîntem datori să luăm aminte, ci și la cei către care grăim sau scriem. Căci cel ce vrea să îndrume sau să dea vreun sfat cuiva sau să-i aducă aminte de ceva, cum zice Scărarul (Cuv. II la Cuvîntul XXVI, 8), e dator mai întîi să se curățească de patimi, ca să cunoască în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu și starea celui ce cere de la el cuvînt. Fiindcă nu tuturor li se potrivește același leac, chiar dacă neputința este poate aceeași. Pe urmă, să se încredințeze de la cel ce cere sfat, dacă face aceasta din faptul că e supus cu trup și suflet, sau se roagă de la sine, cu căldura credinței și caută sfat, fără să-l aducă dascălul la aceasta, sau, dimpotrivă, îl silește vreo altă trebuință, spre a se preface că e dornic să audă un sfat. Să se încredințeze de aceasta, ca nu cumva să cadă amîndoi în minciună și vorbărie, în vicleșug și în alte multe. În acest caz, unul e silit de cel ce-l învață, zice-se, pe el, să spună lucruri pe care nu le voiește și minte cu nerușinare și se preface că vrea să facă binele. Iar celălalt lingușește cu vicleșug pe cel pe care-l învață, ca să afle cele ascunse în cugetul lui, punînd în mișcare orice meșteșug și cît mai multă vorbă. Din vorba multă însă, cum zice Solomon, nu lipsește păcatul (Pilde XIX, 20). De asemenea și marele Vasile a scris care sînt păcatele acesteia.[51]”
Așadar, dacă și duhovnicii pot greși, ce este de făcut, ca să facem, totuși, voile și cugetele lui Dumnezeu?
„Despre viețuirea după sfat
Am dat cândva, numele de «fărâmituri» vieții duhovnicești pe care Dumnezeiasca Pronie a lăsat-o vremii noastre. Ea se întemeiază pe călăuzirea în lucrarea mântuirii prin Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, cu sfaturile și cuvintele ziditoare împrumutate de la părinții și frații vremurilor noastre. În sensul său propriu, aceasta este ascultarea vechilor monahi sub un alt chip, potrivit neputinței noastre, care este cu precădere sufletească.
Vechilor ascultători, povățuitorii lor purtători de Duh le vesteau neîntârziat și de-a dreptul voia lui Dumnezeu: acum, monahii sunt siliți să caute singuri în Scriptură voia lui Dumnezeu, și de aceea sunt supuși unor dese și prelungite nedumeriri și greșeli. Pe atunci, sporirea era grabnică prin însăși firea lucrării: acum ea este zăbavnică, iarăși prin firea lucrării. Aceasta a fost buna voire a Dumnezeului nostru în ceea ce ne privește: datori suntem să ne supunem ei și să ne închinăm înaintea ei cu recunoștință.
Viața noastră monahală din vremea de acum, călăuzită după Scriptură și după sfatul părinților și fraților, este consacrată de pilda începătorului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la vreun stareț, ci pe când era începător trăia de sine și lua povață din Scriptură și de la feluriți părinți și frați: de la unul a învățat înfrânarea, de altul blândețea, răbdarea, smerenia; de la altul – luarea-aminte cu deadinsul la sine și liniștirea, străduindu-se să-și însușească virtutea fiecărui monah virtuos, arătând ascultare față de toți – după putință, smerindu-se înaintea tuturor și rugându-se lui Dumnezeu neîncetat. (Viețile Sfinților, 17 ianuarie).
Poartă-te și tu, începătorule, în același chip! Arată egumenului și restului conducerii mănăstirești ascultare nefățarnică și nedornică să placă oamenilor, ascultare străină de lingușire și răsfăț, ascultare pentru Dumnezeu. Arată ascultare tuturor părinților și fraților în toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului și așezămintelor mănăstirii, precum și celor rânduite de conducerea mănăstirii. Însă, nu fii nicicum ascultător spre cele rele, de ți s-ar și întâmpla să suferi oarecare necaz pentru faptul că n-ai vrut să placi oamenilor și pentru neclintirea ta.
Sfătuiește-te cu părinții și cu frații virtuoși și pricepuți, dar însușește-ți sfaturile lor cu cea mai mare chibzuință și băgare de seamă. Nu te lăsa atras de sfat din prima clipă când începe să lucreze asupra ta! Din pricina împătimirii și orbirii tale, un sfat pătimaș și dăunător poate să-ți placă numai și numai din pricina neștiinței și lipsei tale de experiență, sau pentru că este pe placul vreunei patimi ascunse, necunoscute ție, care trăiește în tine. Cu plâns și întru suspinarea inimii roagă-l pe Dumnezeu să nu-ți îngăduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia căzută omenească, a ta sau a aproapelui tău, sfătuitorul tău. În ceea ce privește gândurile tale, ca și gândurile aproapelui, sfaturile acestuia, sfătuiește-te cu Evanghelia.[52]”
Văzând câte obstacole pot fi pe traseul aflării voilor și cugetelor lui Dumnezeu, ne mai rămâne și o ultimă și mare nădejde, pe care nimeni nu o poate clinti: tot El ne dăruiește, și dacă nu reușim (dar ne străduim), ca tot lucrul pe care îl facem, să-l considere făcut după voia Lui:
„Și dacă cugetăm ceva potrivit cu Dumnezeu, să facem aceasta fără patimă, chiar dacă nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastră și pentru voința de a-l face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am făcut, ca bun, dacă nu s-a făcut din patimă, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie și numai pentru bunătatea lui Dumnezeu. Dar unde se caută voia proprie și nu a lui Dumnezeu, acolo este îngîmfare, și Dumnezeu nu-și arată bunăvoința, nici nu-și descoperă sfatul Său, ca nu cumva, cunoscînd cineva și nefăcînd, să se osîndească și mai mult.[53]”
Cum au denaturat ereticii înțelegerea revelației continue?
Deja am văzut că romano-catolicii cred că revelația este continuă, pe de o parte, printr-un papă „infailibil” (neținând cont de cum au fost dați anatemei papii eretici, de către Sf. Sin. Ecumenice, hotărâri semnate chiar de către alți papi – v. infra – sau de cum s-au contrazis, blestemat și luptat, uneori cu violență barbară, papii între ei, răzbunându-se chiar și pe cadavrele antecesorilor[54]), dar, pe de altă parte, consideră că și filozofii, respectiv, oamenii de știință au parte, automat și autonom (nu prin despătimire, ci prin studiu și cercetare) de revelația naturală[55].
„Toată funia și toată anghira [ancora – n.n.] o mișcă latinii (după proverb) silindu-se a dezvinovăți pe marele lor pontific, pe Onorie, zic, al Romei [Papa Honoriu I (585-638) – n.n.]. Și, nesuferind să audă că este eretic și răucinstitor, cel pe care ei îl cred a fi fără de păcat, și dat anatemei de un Sinod ecumenic[56], uneori îndrăznesc să se semețească și să zică că a greșit acest Sinod Ecumenic, fiindcă nu a cercetat bine cele ale lui și l-a osândit fără cercetare. Iar alteori îl justifică pe Onorie că ar fi cugetat că doar singură Omenirea lui Hristos ar fi avut o voie, fiindcă toate puterile sufletului se supuneau stăpânitoarei minți a lui Hristos, și nu era în Omenirea Lui altă cugetare a Trupului, și altă cugetare a Duhului (despărțite cum sunt în ceilalți oameni), iar altă dată bârfesc multe altele și în deșert grăiesc.
Deci, către acestea toate se cuvine a zice că un Sinod Ecumenic, precum este acesta [Sf. Sin. Ecumenic VI – n.n.], este destul, în loc de multe zeci de mii de latini, și socoteala și hotărârea lui fiind negreșită [infailibilă, v. supra – n.n.] se cinstește mai mult decât toate socotințele latine, fiind greșite și păcătoase. Dar ce zic unul; că două și trei sinoade, iar nu unul, ci două și trei împreună. Că nu numai Sinodul al 6-lea, ci și cel al 7-lea, în praxa a 6-a a sa, pe Onorie împreună l-au osândit, încă și cel ce după acestea s-a făcut (carele este numit de latini al 8-lea), pe acesta [Onorie – n.n.] l-a osândit, în praxa a 10-a, dar și Leon al 2-lea [Papa Leon al II-lea (611-683) – n.n.], puțin în urma Sinodului al 6-lea, împreună cu praxele [actele/documentele – n.n.] Sinodului al 6-lea, a primit și osândirea lui Onorie. Și către autocratorul [împăratul – n.n.], acestea scria: «Dăm anatemei pe noii aflători ai rătăcirii: pe Teodor Faranitul [†~625 – n.n.] și pe Onorie, care această Apostolească Biserică, nu o străluceau cu învățătura Apostoleștii predanii, ci cu o spurcată propovăduire au dat voie să se spurce nespurcata Biserică»[57]. Și Adrian al 2-lea [Papa Adrian al II-lea (792-872) asemenea zice iarăși, că scaunul Romei de nimeni nu se judecă, în afară numai pentru vreun cuvânt eretic, și din această cauză, Onorie s-a dat anatemei. Și Papa Agaton [Papa Agaton (574-681) – n.n.], scriind către împăratul Pogonat [Constantin al IV-lea (652-685) Bărbosul (lb. lat. Pogonatus; lb. gr. Πωγωνᾶτος) – n.n.], îl mărturisește pe Onorie a fi eretic.
Deci cum poate să zică cineva că toți Părinții acestor Sinoade și, mai ales, Leon, Adrian și Agaton, Papii, s-ar fi vorbit între ei ca să osândească cu nedreptate pe Onorie, dacă ar fi fost drept? Sau cum locțiitorii patriarhului Romei, care au fost de față în Sinod, ar fi tăcut, dacă Sinodul ar fi osândit pe Onorie cu nedreptate, și nu ar fi prihănit hotărârea Sinodului? Dar iată cum și Constantin, fiind împărat preacinstitor de Dumnezeu și prieten al Bisericii Romanilor, ar fi suferit aceasta, fiind de față în sinod, și ar fi pecetluit cu împărătescul său inel hotărârea Sinodului, pentru a nu mai putea cineva să adauge sau să scoată? Așadar este adevărat Dumnezeu, Care a grăit prin Sinodul acesta Ecumenic, iar tot omul și toata aflarea de cuvinte a celor împotrivitori, sunt zadarnice și mincinoase.
După Apostolul, frumoasă este însă dilema (adică propoziția care se ia în două chipuri), pentru Onorie, pe care un mare și prea înțelept dascăl al nostru o propune papistașilor, în vremurile acestea: «Onorie ori a fost eretic, ori nu. Dacă a fost (eretic), înseamnă că papa greșește în credință, dacă nu a fost eretic, au greșit în credință [papii – n.n.] Leon, Adrian și Agaton, fiindcă l-au osândit și l-au dat anatemei [pe papa Onorie – n.n.], ca pe un eretic, pe nedrept. Și așa, și într-un caz, și în celălalt, s-a demonstrat că nu există nepăcătuirea [infailibilitatea – n.n.] papei în cele ale credinței. Ca să nu mai vorbim de papa Marcelin și cei care s-au făcut închinători de idoli; de papa Liverie, care s-a făcut arian, de papa Anastasie al 2-lea, care a ajutat pe arieni, și pe alții nenumărați papi, greșiți întru credință».[58]”
(Neo)protestanții, ca o contrareacție la concentrarea „revelației” în papă, au preluat totuși descentrarea romano-catolică, în privința dobândirii descoperirii dumnezeiești prin studiu academic, și au focalizat-o pe studiul Sfintelor Scripturi, susținând că Biblia este infailibilă, fără să țină cont că Biblia e o carte care nu are de ales între un înțeles și un altul, ca să poată greși, dar tocmai pentru asta neputând nici să explice cuiva cum se interpretează corect ce este scris în Ea, căci nu este o persoană rațională, cu alegere liberă. Totuși, cititorii Ei sunt și, dacă nu se află „purtați de Sfântul Duh”, pot să „o răstălmăcească spre propria lor pierzare” (2 Ptr 3,16; 2 Ptr 1,20-21).
Aceeași discuție, ca în privința papilor, se poate purta și în privința infailibilității cititorilor Bibliei. Dacă ar fi suficientă citirea Bibliei, pentru a o înțelege fără de greșeală, de ce toți (neo)protestanții sunt dezbinați în atâtea grupuri și grupulețe, care se dau anatemei unele pe altele, plecând de la aceeași Biblie? În realitate, nimeni nu o poate înțelege, chiar dacă e evlavios și învățat, cum era famenul, marele dregător al Candachiei, dacă cineva nu i-o explică și, evident, nimeni nu o poate înțelege corect, dacă nu i-o explică chiar Dumnezeu Care nu face asta prin oricine, ci numai prin cei ce ascultă de povețele Sfântului Duh, adică prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți.
„Și iată, un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei și care venise la Ierusalim, ca să se închine, se întorcea acasă; și, șezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: «Apropie-te și te alipește de carul acesta». Și, alergând Filip, l-a auzit, citind pe proorocul Isaia, și i-a zis: «Înțelegi, oare, ce citești?» – Iar el a zis: «Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva»? Și a rugat pe Filip să se urce și să șadă cu el. (FA 8,27)”
Toți acești eretici au totuși și o idee ortodoxă: că Revelația Una, adică Domnul nostru Iisus Hristos Înălțat la cer, se descoperă continuu lumii, răspunzând nedumeririlor fiecăruia care caută: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide” (Mt 7,7-8).
Înșelarea lor constă în necunoașterea condițiilor în care Dumnezeu Se descoperă, crezând că: fie prin accederea la funcția de conducere supremă (papalitatea) a unei instituții lipsite de har (cum este secta romano-catolică); fie prin studiul rațional omenesc autonom, s-ar putea dobândi descoperiri dumnezeiești, într-un mod automat, autonom, însoțit doar, eventual, de osteneli cărturărești. Dar această dobândire a revelației nu se poate face fără ferirea de voile și cugetele proprii și fără de căutarea, peste tot, a voilor și cugetelor lui Dumnezeu, deci, într-un mod teonom, având la dispoziție doar învățăturile autentice ale dreptei credințe.
Astfel de eretici consideră că întreaga omenire, având o revelație continuă, este și într-un progres continuu generalizat, prin ascuțirea și rafinarea rațiunii omenești căzute, printr-o revelație naturală ecumenistă, indiferentă de credința pe care o are cineva, astfel că oamenii de acum sunt cu mult mai evoluați decât cei din vechime, nu numai tehnologic, ci și teologic, cunoscând mai multe și înțelegând mai multe.
Alții însă, vrând să se lupte cu cei dintâi, se dezechilibrează în sens invers. Acest tip de eretici, în loc să combată descentrările referitoare la cine poate primi revelația continuă, s-au năpustit asupra însăși ideii de revelație continuă, considerând că, odată cu Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Revelația s-a încheiat definitiv. Alții au mai permis o urmă de revelație, ca un fel de ecou, care se tot diminuează de-a lungul timpului, de-a lungul vremii fiind sfinți tot mai mici, deci și revelații tot mai neînsemnate.
Toți aceștia sunt adepții regresului omenirii, considerând că, de la Întruparea Domnul nostru Iisus Hristos, ne-am afla într-o permanentă involuție, niciodată nimeni nemaiputând să se ridice la înălțimea Sfinților Apostol și a Sfinților Părinți din vechime. Și aceștia suferă de meteahna occidentală a antropocentrismului, confundând, într-un mod logic (după rațiunea omenească căzută), dar neduhovnicesc, autoritatea (pe care o dă impactul istoric pe care l-au avut Sfinții Părinți mai vechi asupra învățăturii creștine, fiindcă au avut timp să fie cinstiți de-a lungul mai multor generații, astfel încât scrierile lor au influențat mai mulți oameni, căpătând un renume mai mare), cu însăși revelația sau cu harul (cu primirea unui har mai mare), ca și cum Sfântul Duh ar fi un politician democrat, ținând mai mult cont de mulțimea voturilor și nu de valoarea înțelesurilor și nu ar putea da un har, la fel de mare, unor Sfinți Părinți de acum, ca și celor de demult. Pentru astfel de gânditori dezechilibrați, Sfântul Duh ar avea un termen de expirare sau un timp de înjumătățire, ca al izotopilor radioactivi.
Această concepție nu numai că este absurdă (ca și cum lucrarea Sfântului Duh ar fi neputincioasă sau oamenii de acum nu ar fi înzestrați tot cu chipul lui Dumnezeu, ci ar avea doar jumătate sau un sfert, astfel încât n-ar mai putea căpăta vreodată asemănarea deplină cu El și, deci, nici duhul prorocesc întreg), dar este chiar contrară revelației și întregii istorii bisericești.
Iată ce spun Sfinții Părinți despre acest subiect:
„Părinții Sketis-ului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. «Ce am lucrat noi?», ziceau ei. Și, răspunzând unul din ei, mare cu viața și cu numele – avva Ishirion, a zis: «Noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut». Și, răspunzând frații, au zis: «Dar cei după noi, oare ce vor face»? Și a zis: «Vor să vină la jumătatea lucrului nostru». Și au zis frații: «Dar cei după dânșii»? A zis avva Ishirion: «Nu au nicidecum lucrul cei ai neamului și rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Și, cei ce se vor afla lămuriți în vremea aceea, mai mari și decât noi și decât părinții noștri se vor afla».[59]”
Dar ce să ne facem cu cărturarii veacului nostru criticist? Ei nu cred în marea sfințenie a părinților din Pateric, îndrăznind să-i numească mai mici decât Sfinții Părinți (recunoscuți și lăudați de ei ca dascăli și stâlpi ai Ortodoxiei), ajungând chiar la absurditatea de a-l porecli până și pe Sf. Cuv. Antonie cel Mare a fi mic (sau, dacă nu chiar mic de tot, măcar mai mic ca Sf. Ierarhi, fiindcă e doar cuvios). Ei uită că în Pateric se află și cuvintele Sf. Ier. Spiridon al Trimitundei, Sf. Ier. Atanasie cel Mare, Sf. Ier. Grigorie Teologul, Sf. Ier. Vasile cel Mare, Sf. Ier. Epifanie al Ciprului și ale Sf. Ier. Chiril al Alexandriei.
Dar ca să le zguduim puțin preconcepțiile, să le arătăm acestor comentatori că și cei mai mari Sfinți Părinți, numiți ca atare chiar de ei, spun asta (v. infra). Dar de ce să pomenim numai de Sfinții Părinți, când chiar Sfânta Scriptură îi contrazice „Și mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi” (Mt 19,30), „Astfel vor fi cei de pe urmă întâi și cei dintâi pe urmă, că mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mt 20,16). Așadar, nu contează că azi s-au împuținat creștinii buni, nu mulțimea celor chemați contează, ci înălțimea celor aleși, care strălucesc cu atât mai mult, cu cât dobândesc desăvârșirea în condiții vitrege, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, fiindcă „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Rom 5,20).
În lumea cărturarilor de școală rigidă, atinsă de pseudomorfoza romano-catolică și/sau protestantă, multă vreme au fost considerați Sfinți Părinți doar cei recunoscuți, ca atare, la Sf. Sin. Ecumenice sau, mai apoi, cei de până la ruperea Apusului de Sfânta Biserică. Mai nou au început să se recunoască ca Sfinți Părinți, datorită curentului neopatristic, și sfinții mai recenți, dar numai cu condiția să fi avut contribuții majore la lămurirea revelației și detalierea dogmaticii ortodoxe, cel mai reprezentativ dintre ei, poate, fiind Sf. Ier. Grigorie Palama.
E un lucru bun că a început să se considere așa, însă rău lucru este disprețul față de sfinții care nu au contribuit la această detaliere renumită, ca și cum ei nu s-ar fi curățit cu adevărat de patimi, doar fiindcă sunt necunoscuți, ca și cum nu ar fi ajuns la iluminarea dumnezeiască, doar fiindcă nu sunt renumiți (uitând de porunca Domnului „Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” – Mt 6,1), și nu ar fi primit deplinătatea revelației Revelației, doar fiindcă noi nu i-am căutat, astfel încât nu i-am descoperit. Toate acestea sunt devieri de la înțelegerea echilibrată a Ortodoxiei.
În realitate, revelația e deplină în toți cei desăvârșiți (de aceea se și numesc desăvârșiți), numai ocazia de a o revela, e diferită de la unul la altul, în funcție de întrebările la care un sfânt a trebuit să răspundă. Dacă sunt întrebări de interes general, cei care se folosesc de răspunsuri sunt mai mulți și, de aici, și aprecierea mai multora față de acel sfânt și, consecutiv, și autoritatea sa mai mare. În plus, Revelația e una, și la Ea ajung toți cei desăvârșiți, dar nu toți au primit misiunea să îi învețe pe alții:
„Și fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă întru același Duh credință, iar altuia, darurile vindecărilor, întru același Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor. Și toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește. Căci, precum trupul unul este și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat. Căci și trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: «Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup», pentru aceasta nu este el din trup? Și urechea, dacă ar zice «Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup» – pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Și dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup. Și nu poate ochiul să zică mâinii: «N-am trebuință de tine»; sau, iarăși capul să zică picioarelor: «N-am trebuință de voi». Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase. Și pe cele ale trupului, care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; și cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviință. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipsește, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească, deopotrivă, unele de altele. Și, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și, dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte. Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică, întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tălmăcească? (1 Cor 12,7-30)”
Așadar, există o ierarhie a sfinților, o ierarhie a cinstirii lor, o ierarhie și a descoperirilor lor, dar totuși Revelația e doar Una și e lucrată de Același Dumnezeu, ca un Trup ce le conține pe toate și lucrează, prin același Sânge și Același Duh în toate, dar în mod diferit, printr-unul sau printr-altul, în funcție de necesități și capacitatea lui, asta nu înseamnă, însă, că o revelație e mai mică într-unul față de altul, chiar dacă e deplină doar în cel desăvârșit.
Iată ce spunea Sf. Cuv. Siluan Athonitul:
„Siluan, care cu o zi înainte ascultase cu luare-aminte pe Părintele Stratonic, observase că acesta vorbea «din mintea sa» și că cuvântul său, despre întâlnirea voii omenești cu voia lui Dumnezeu și despre ascultare, era «nelimpede».
Și-a început convorbirea cu trei întrebări, la care dorea răspuns:
«Cum grăiesc cei desăvârșiți?»
«Ce înseamnă a se da voii lui Dumnezeu?»
«în ce constă esența ascultării?»
Pe semne că uimitoarea atmosferă a duhului, unde petrecea Siluan, îl înrâurise dintr’o dată pe Părintele Stratonic care, simțind însemnătatea și adâncul întrebărilor, căzu pe gânduri. După o scurtă tăcere zise:
- Aceasta nu o știu… Spune-mi tu.
Siluan răspunse:
- Ei de la sine nimic grăiesc… Grăiesc numai ceea ce le dă Duhul.
În acea clipă Părintele Stratonic vădit trăia starea despre care vorbea Siluan. I se descoperise o nouă taină a vieții duhovnicești, necunoscută lui până atunci.[60]”
Iar, dacă le dă Duhul să grăiască, aceasta este revelație și, dacă sunt desăvârșiți, indiferent de loc și secol, tot Același Sfânt Duh le dă să grăiască, deci toți au revelație.
E adevărat că există o ierarhie a sfinților și a modului în care ei primesc revelația. De exemplu: Schimbarea la față a fost aceeași revelație, unică, chiar dacă s-a manifestat într-un fel din Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă El Însuși este Revelația, într-altfel în Moise și Ilie, care au stat în picioare, fiind obișnuiți cu Ea, și într-altfel în Sfinții Apostoli, care, pe atunci, erau începători în ale Revelației.
„Sufletul smerit care poartă în sine din belșug harul Sfântului Duh și-l păzește pe el, are la o vedenie dumnezeiască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are puțin har, o vedenie îl face să cadă cu fața la pământ, pentru că în el e puțină puterea harului.
Așa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la față, Moise și Ilie stăteau în picioare și vorbeau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, 6]; mai apoi, însă, când s-a înmulțit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas și ei în picioare la arătările Domnului și au putut vorbi și ei cu El.
Așa și Cuviosul Serghie [din Radonej], la arătarea Maicii Domnului, stătea în picioare înaintea Ei, pentru că avea un mare har al Duhului Sfânt, dar ucenicul său, Miheia, a căzut cu fața la pământ și nu putea privi la Maica Domnului. Și Serafim din Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt și stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu fața la pământ, pentru că avea puțin har.[61]”
Tot așa și harul Sfântului Duh, deci al revelației, este același, chiar dacă este perceput în mod diferit, uneori mai mult, iar alteori mai puțin, de către cel care îl primește, în funcție de starea sa duhovnicească: „Privește cu mintea ce se lucrează în sufletul tău. Dacă se află în el nu mult har, atunci în suflet este pace și simți iubire față de toți; dacă se află mai mult har, atunci în suflet e lumină și o mare bucurie; iar dacă se află și mai mult har, atunci și trupul simte harul Sfântului Duh”[62].
Deci ierarhie există, dar la primitori, nu la sursă, însă, cu toate acestea, trebuie să avem încredere în toți primitorii (chiar dacă sunt ierarhic mai mici) atunci când avem o problemă de rezolvat, la care ei au răspuns și alții nu (chiar dacă ultimii sunt aflați, în ierarhia omenească și/sau chiar și în cea cerească, pe o treaptă mai înaltă). Ne interesează dacă răspunsul este fără de greșeală, nu dacă este dat printr-un sfânt mai mare sau mai mic. Și Sfinții Părinți mai mari și cei mai mici, sunt toți Sfinți Părinți, toți purtători de har, toți mesageri ai Aceluiași Adevăr absolut, astfel încât trebuie să avem aceeași încredere și în unii și în alții, nu într-unii mai multă și într-alții mai mică, fiindcă altfel nu mai avem încredere în sursa care le-a revelat, adică nu mai credem în Dumnezeu. La fel cum există proroci mici și proroci mari, dar toți se află în Sfânta Scriptură fiindcă ei nu și-au exprimat cuvintele lor, ci Cuvântul Aceluiași Dumnezeu. Disprețuirea Lui, chiar dacă este transmis prin gura unor proroci mai mici, este nu disprețuirea prorocilor, ci disprețuirea lui Dumnezeu Însuși.
Și cine poate opri Sfântul Duh să grăiască și în zilele noastre, despre orice subiect, cu cine este pregătit să asculte? Cine poate opri Sfântul Duh să pregătească pe oricine să asculte, dacă și el vrea? Cine poate vedea în sufletele tuturor oamenilor de pe pământ, ca să poată spună, cu siguranță, că azi nimeni nu mai vrea și nimeni nu se mai ostenește, și nimeni nu se mai smerește, ca Sfântul Duh să-i reveleze și ce are nevoie el sau cei din preajma lui sau chiar, de obște, întreaga Sfântă Biserică? Cine poate spune că azi sunt sfinți mai mici decât ieri? „Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (Ioan 3,8). Cine decretează că astăzi nu mai este posibilă revelația, ca pe vremea Sfinților Părinți din vechime, poate fără să-și dea seama, se autodeclară pe sine proroc, dar devine un proroc mincinos, care nu grăiește de la Sfântul Duh.
Sf. Cuv. Antonie cel Mare era dintre cei desăvârșiți, astfel că nu grăia de la sine, ci ceea ce-i dădea Dumnezeu să spună, și nu era sfânt ierarh, nici nu a contribuit în vreun fel la dogmatica ortodoxă, cristalizată la Sf. Sin. Ecumenice, dar, cu toate acestea, Sfânta Biserică îl numește cel Mare, ca și pe Sf. Ier. Atanasie cel Mare și Vasile cel Mare, având în vedere că și el a avut revelație de la Același Dumnezeu, nu de la unul mai mic. Problemele revelate de Dumnezeu, prin Sf. Cuv. Antonie, sunt doar de un interes mai restrâns, adresate unor mai puțini oameni, de aceea, cuvintele Sf. Cuv. Antonie cel Mare, deși provin de la Același Mare Dumnezeu, nu au fost scrise nici în Sfânta Scriptură și nici nu sunt cunoscute la fel de mult ca, să zicem, Apocalipsa. Dar celor cărora li se adresează le sunt poate de mai mult folos, fiindcă a ști evenimentele de la sfârșitul lumii și tainele cele mari ale creației poate duce la o pregătire înfricoșată pentru moarte, la o uimire în fața tainelor și judecăților lui Dumnezeu, de un mare folos sufletesc, dar zadarnice dacă cel care dobândește această cunoștință nu află cum să lupte cu păcatul, ajungând astfel în moartea a doua. Celor care se află cu seriozitate angajați în războiul nevăzut, cum ar trebui să fie toți creștinii, cuvintele Sf. Cuv. Antonie cel Mare îi ajută să biruiască păcatul și să se pregătească pentru sfârșitul lumii cu cununi, dobândind astfel și cele promise în Apocalipsă, în modul cel mai practic cu putință.
„Oarecari frați au venit la avva Antonie și i-au pus o întrebare din Levitic. Deci a ieșit bătrânul în pustie și a mers avva Ammona, pe urma lui, în ascuns, știind obiceiul lui și, după ce s-a depărtat bătrânul, stând la rugăciune, a strigat cu glas mare: «Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă învețe cuvântul acesta»! Și a venit glas, vorbind cu dânsul. Deci, a zis avva Ammona: «Glasul care vorbea, l-am auzit, dar puterea cuvântului n-am înțeles-o».[63]”
Să luăm un alt exemplu. Sfânta Biserică Ortodoxă îl numește pe Sf. Cuv. Simeon „Noul Teolog”, dar titlul de „Teolog”, cel mai înalt dat vreodată vreunui Sfânt Părinte, nu-l mai au decât Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan și Sf. Ier. Grigorie de Nazianz. Iată, așadar, un sfânt, care nu numai că nu a fost Apostol, dar nici măcar nu a fost episcop, ci doar cuvios, care nu a viețuit în vremurile Bisericii Primare, nici pe vremea Sf. Sin. Ecumenice, ci la hotarul ruperii Apusului de Sfânta Biserică, când viața creștină se răcise mult, și, cu toate astea, prin mărimea descoperirilor pe care le-a făcut Dumnezeu, prin el, a fost numit Teolog, așa cum Sf. Ier. Vasile cel Mare și Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, stâlpii Ortodoxiei, doi din cei Trei Sfinți Ierarhi, nu au fost numiți.
Iată ce spune Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, despre toți sfinții, fără excepție:
„Toți sfinții zămislesc în ei pe Cuvîntul lui Dumnezeu, în chip apropiat cu Născătoarea de Dumnezeu, și îl nasc pe El și El se naște în ei și ei se nasc din El. În ce fel sînt fii și frați și mame ale Lui.
Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, intrînd în pîntecele preasfintei Fecioare și luînd trup din ea și făcîndu-se om, s-a născut, cum am spus, om desăvîrșit și Dumnezeu desăvîrșit, fiind același amîndouă în chip neamestecat. Ia aminte deci: cum se petrece cu noi acest lucru mai mare ca noi? Fiecare din noi oamenii credem în El, Fiul lui Dumnezeu și Fiul pururea Fecioarei și Născătoarei de Dumnezeu Maria, și, crezînd, primim cuvîntul despre El cu credință, în inimile noastre; ca urmare, mărturisindu-L cu gura și pocăindu-ne îndată, din suflet, de fărădelegile săvîrșite de noi mai înainte, precum a intrat Dumnezeu, Cuvîntul Tatălui, în pîntecele Fecioarei, așa Cuvîntul se află și în noi ca o sămînță Nota 281. Minunează-te, auzind această taină înfricoșătoare și primește acest cuvînt vrednic de credință cu toată încredințarea și credința.
Deci îl zămislim pe El nu în chip trupesc, cum L-a zămislit Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, ci înțelegător și ființial. Și-L avem în inimile noastre pe însuși Acela pe care L-a zămislit și Fecioara Maria, cum zice dumnezeiescul Pavel : «Dumnezeu, Care a zis să strălucească lumina din întuneric, Care a strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoștinței Fiului Său» (2 Cor. IV, 6). E ca și cum ar zice : «El însuși a strălucit întreg, în chip ființial, întru noi». Și că acesta este înțelesul a ceea ce a spus, a arătat în cele următoare, zicînd : «Și avem comoara aceasta în vase de lut» (2 Cor. IV, 7), numind comoară pe Duhul Sfînt. În alt loc, numește însă Duh și pe Domnul : «Căci Domnul, zice, este Duh» (2 Cor. III, 17). Iar acestea le spune, ca, atunci cînd auzi de Fiul lui Dumnezeu, să înțelegi și să auzi odată cu El și pe Duhul; și, cînd auzi iarăși de Duhul, să înțelegi împreună cu El și pe Tatăl, întrucît și despre Tatăl zice : «Duh este Dumnezeu» (Ioan IV, 24). Peste tot, te învață nedespărțirea și deoființimea Sfintei Treimi și că unde este Fiul, acolo e și Tatăl, și unde e Tatăl, acolo e și Duhul, și unde e Duhul Sfînt, acolo e întreaga dumnezeire triipostatică, Dumnezeu cel Unul, Tatăl cu Fiul și cu Duhul Său, Cei de o ființă, «Cel ce e binecuvîntat în veci. Amin» (Rom. I, 25).
Așadar, crezînd, din tot sufletul, și căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvîntul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele noastre fecioare și curate. Și, precum pe aceea, fiindcă era preaneprihănită, nu a topit-o focul dumnezeirii, așa nici pe noi nu ne topește, dacă avem inimile curate și neprihănite, ci se face în noi rouă din cer și izvor de apă și rîu de viață nemuritoare. Că și noi primim, la fel, focul neîngustat al dumnezeirii, ascultă pe Domnul zicînd : «Foc am venit să arunc pe pămînt» (Luca XII, 49). Care alt foc, dacă nu Duhul, de o ființă cu dumnezeirea Lui, cu Care intră împreună și e împreună-văzut cu Tatăl și vine și El în lăuntrul nostru. După ce cuvîntul lui Dumnezeu s-a întrupat, o singură dată, din Fecioara Maria și s-a născut din ea trupește, în chip de negrăit și mai presus de cuvînt, întrucît nu se mai poate întrupa sau naște trupește iarăși din fiecare din noi, ce face? Ne împărtășește, spre mîncare, trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al preacuratei Născătoarei de Dumnezeu Maria, născîndu-se din ea trupește. Și, mîncînd acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioși, care îl mîncăm cu vrednicie, îl avem în noi, întreg, pe Dumnezeu cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe însuși Fiul lui Dumnezeu și Fiul preacuratei Fecioarei Maria, Care șade de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl.
Aceasta potrivit cu însăși spusa Lui : «Cel ce mănîncă trupul Meu și bea sîngele Meu, rămîne întru Mine și Eu întru el» (Ioan VI, 56). […]
Dar Dumnezeu pururea voiește să-Și descopere și să ne arate iubirea Sa față de noi, ca și noi, înțelegînd și respectînd marea Sa bunătate, să voim să-L iubim pe El. De aceea, mișcat de Duhul care mișcă și luminează inimile noastre, am făcut aceste taine cunoscute prin scris, nu ca să dovedesc că vreun om este egal cu cea care L-a născut pe Domnul în chipul nașterii celei de negrăit – să nu fie ! – căci nu este cu putință acest lucru. Pentru că alta este nașterea de negrăit, cu trupul, a lui Dumnezeu Cuvîntul din ea, și alta este cea care se săvîrșește, duhovnicește, din noi. Aceea, născînd pe Fiul și Cuvîntul întrupat al lui Dumnezeu, a născut taina zidirii din nou, a neamului nostru, și mîntuirea lumii întregi, pe pămînt, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos și Dumnezeu, Care a unit cele despărțite cu Sine însuși (Efes. II, 14-15) și a ridicat păcatul lumii (Ioan I, 29). Iar aceasta, născînd în Duhul dumnezeiesc pe cuvîntul cunoștinței lui Dumnezeu, lucrează totdeauna în inimile noastre taina înnoirii sufletelor omenești și comuniunea și unirea cu Dumnezeu-Cuvîntul. Aceasta ne-o dă să înțelegem și cuvîntul dumnezeiesc care spune : «Prin care am luat în pîntece și am suferit durerile nașterii și am născut duh de mîntuire, pe care l-am născut pe pămînt» (Isaia XXVI, 18).
Scopul meu a fost să arăt iubirea Lui nesfîrșită și curată față de noi și că, dacă voim, noi toți ne putem face, în chipul amintit, mame, după cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos (și frați ai lui); și ne putem face deopotrivă cu ucenicii și apostolii Săi, nu după vrednicia acelora, nici după călătoriile și ostenelile ce le-au suportat, ci după harul lui Dumnezeu și după darul Lui pe care l-a vărsat peste toți cei ce voiesc să creadă și să urmeze Lui fără întoarcere. Căci însuși El voiește aceasta, spunînd : «Mama Mea, zice, și frații Mei sînt cei ce ascultă cuvîntul lui Dumnezeu și-l împlinesc pe el» (Luca VIII, 21).
Nota 281 (Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae) Este o legătură între cuvîntul rostit de Cuvîntul dumnezeiesc și între acest Cuvînt ca persoană. Cînd e primit cuvîntul Lui cu credință, vine în noi, prin acest cuvînt, însuși Cel ce-l rostește ca persoană și crește în noi, pe măsură ce credem și adîncim mai mult cuvintele Lui și ne facem asemenea Lui, asimilîndu-L în conținutul Lui, comunicat nouă prin cuvînt. Prin cuvîntul rostit, de Cuvîntul dumnezeiesc, vine în noi însăși puterea persoanei Lui, care ne modelează după chipul Lui. Aici, e o deosebire mare între ortodocși și protestanți. Ei despart cuvîntul rostit sau scris de Dumnezeu, de Cuvîntul lui Dumnezeu ca persoană și de puterea Lui.[64]”
Din descoperire dumnezeiască („mișcat de Duhul care mișcă și luminează inimile noastre, am făcut aceste taine cunoscute prin scris”), Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog ne arată taine mari care nu pot fi inventate de imaginația omului căzut și nici puse pe seama vreunei deducții logice, cărturărești, cum procedează cercetătorii din afară, ci au fost direct revelație dumnezeiască, arătând, indirect, și că nu numai Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Sf. Sin. Ecumenice au avut descoperiri dumnezeiești, ci și Sfinții Părinți mai noi, cum a fost el.
Dar Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog ne arată nu numai (indirect) ce daruri a primit el, ci (și direct) ce se petrece cu toți sfinții, nu numai cu cei din anumite locuri și timpuri: „Toți sfinții [fără vreo excepție spațială și temporală – n.n.] zămislesc în ei pe Cuvîntul lui Dumnezeu”, Care, după cum am văzut, chiar și comentatorii care nu cred în revelația continuă, recunosc că este Însuși Revelația. Așadar, cum să nu aibă Revelație cei care o zămislesc pe Ea? Doar dacă acești comentatori moderni nu mai vor să-i recunoască deloc ca sfinți, devenind, astfel, potrivnici Sfintei Biserici Ortodoxe Care i-a canonizat și căzând, în aceste mod, de la Ortodoxie.
Cum se petrece, așadar, zămislirea Revelației în toți sfinții?
„Fiecare din noi oamenii [care – n.n.] credem în El […] crezînd, primim cuvîntul despre El cu credință […] și, pocăindu-ne îndată, din suflet, de fărădelegile săvîrșite de noi mai înainte, precum a intrat Dumnezeu, Cuvîntul Tatălui, în pîntecele Fecioarei, așa Cuvîntul se află și în noi ca o sămînță […]. Deci, îl zămislim pe El nu în chip trupesc, cum L-a zămislit Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, ci înțelegător și ființial. Și-L avem în inimile noastre pe însuși Acela pe care L-a zămislit și Fecioara Maria […], dacă avem sufletele noastre fecioare și curate […], mîncînd acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioși, care îl mîncăm cu vrednicie, îl avem în noi, întreg, pe Dumnezeu cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos.[65]”
Pentru a avea zămislită în noi Revelația, nu este suficient să credem, ci trebuie să credem cu pocăință în suflet și să luam Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, până într-acolo încât să ajungem să „avem sufletele noastre fecioare și curate”. De aceea, este evident că aceste condiții sunt valabile numai la sfinți, iar nu la tot cercetătorul Sfinților Părinți, doar fiindcă este botezat ortodox și se preocupă, din diferite motive lumești, de studii, fără să lucreze pocăința, fără să se împărtășească cu adevărat cu Sfintele Taine (adică cu pregătire canonică și umilință, ca să se împărtășească cu vrednicie cu Trupul și Sângele lui Hristos, nu cu nevrednicie, cu osândă, boală și moarte, nesocotind trupul Domnului – 1 Cor 11,27-30) și fără să ajungă la curățirea de patimi. Iar cei care au zămislită în ei Revelația, adică (după cum ne învață Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, din revelație) toți sfinții, inclusiv cei contemporani, nu o au doar metaforic sau simbolic, ci în mod „înțelegător și ființial”. Asta înseamnă că au, odată cu Ea, și descoperirea tainelor lui Dumnezeu, adică revelația Revelației, dar și sălășluirea reală și concretă a Însăși Revelației Întrupate și Înălțate la cer, adică întreaga Revelație, fără știrbire, întocmai ca și Sfinții Apostoli și, înfricoșător lucru chiar ca Maica Domnului, fiindcă:
„dacă voim, noi toți ne putem face, în chipul amintit, mame, după cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos (și frați ai lui); și ne putem face deopotrivă cu ucenicii și apostolii Săi, nu după vrednicia acelora, nici după călătoriile și ostenelile ce le-au suportat, ci după harul lui Dumnezeu și după darul Lui pe care l-a vărsat peste toți cei ce voiesc să creadă și să urmeze Lui fără întoarcere.[66]”
În consecință, cine nu crede că sfinții noi au avut revelație, înseamnă că nu crede nici că Sfinții Apostoli au avut-o și, ce este și mai hulitor, că nici Maica Domnului nu a avut-o, cu alte cuvinte, că nimeni nu o poate avea, ci numai Hristos, Care este chiar Revelația. Așadar, ar reieși de aici că Domnul nostru Iisus Hristos – Revelația, în zadar S-a întrupat și ne-a fost învățător, căci a eșuat să ni Se transmită sau să transmită chiar și cea mai măruntă revelație. Să nu fie!
În realitate, Însuși Mântuitorul-Revelația ne învață că: „Voi însă să nu vă numiți rabi, că unul este Învățătorul vostru, Hristos, iar voi toți sunteți frați” (Mt 23,8), astfel încât și Maica Domnului și Sfinții Apostoli și toți sfinții, fără excepție, au avut, au și vor avea în vecii vecilor revelație, iar, pentru a o primi cineva, trebuie să împlinească urmarea lui Hristos fără întoarcere, ferindu-ne ca de un șarpe veninos, de du-te-vino-ul îndoielilor cercetătorilor scolastici.
Probabil că noii comentatori, fie nu cunosc/înțeleg/cred acest cuvânt al Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, suferind de ignoranță/necredință, fie, dacă îl cunosc și cred în el, atunci consideră că nici Maica Domnului, nici Sfinții Apostoli nu au avut revelația și zămislirea lui Dumnezeu-Cuvântul, dacă consideră că sfinții, care au fost asemenea lor, nu le-au avut. Dar, în acest ultim caz, sărmanii de ei suferă de lepădare de Maica Domnului și de credința în sfințenia Sfinților Apostoli, considerându-i oameni obișnuiți.
De aici se vede că cercetătorii care fac astfel de afirmații au căzut în protestantism, făcând o deosebire între cuvântarea de Dumnezeu (pe care cred că o au și ei) și sălășluirea lui Dumnezeu-Cuvântul. Iată ce spune Pr. Dumitru Stăniloae: „Prin cuvîntul rostit, de Cuvîntul dumnezeiesc, vine în noi însăși puterea persoanei Lui, care ne modelează după chipul Lui. Aici, e o deosebire mare între ortodocși și protestanți. Ei despart cuvîntul rostit sau scris de Dumnezeu, de Cuvîntul lui Dumnezeu ca persoană și de puterea Lui”.
Fiindcă zămislirea lui Dumnezeu-Cuvântul în sfinți este întotdeauna însoțită de descoperirea cuvintelor Lui, deci de revelație, fiindcă „Dumnezeu pururea voiește să-Și descopere și să ne arate iubirea Sa față de noi, ca și noi, înțelegînd și respectînd marea Sa bunătate, să voim să-L iubim pe El”, deci, avem de a face cu o descoperire înțeleasă de sfinți, așadar, cu o revelație, Cuvântul lui Dumnezeu nefiind doar o prezență, ci fiind însoțit de cunoștință, dar nu simplă, ci a lui Dumnezeu: „născînd în Duhul dumnezeiesc pe cuvîntul cunoștinței lui Dumnezeu”.
Tot Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog ne dă și două exemple concrete de cum are loc revelația, la fel ca la Sfinții Părinți din vechime, atât la începătorii, cât și la desăvârșiții din contemporaneitatea sa, arătându-ne că asta se poate petrece în toate timpurile și în toate locurile, cu condiția ca cel ce se roagă să lucreze cu seriozitate Ortodoxia și să fie smerit. Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog nu pomenește nicidecum, că unul ca acesta ar avea nevoie să facă studii de teologie și, cu atât mai puțin, să citească sursele secundare.
„Gheorghe/Simeon citește pe Marcu Ascetul
Un oarecare Gheorghe[67], fiind de vârstă tânără și ca la douăzeci de ani, locuind în Constantinopol, în vremurile noastre – frumos la chip și chipeș la înfățișare și purtare și mers, astfel încât, plecând de aici, unii dintre cei ce privesc numai la învelișul cel din afară și judecă cu răutate cele ale altora, aveau bănuieli rele în ce-l privește –, a făcut cunoștință cu un sfânt monah, ce petrecea într-una din mănăstirile cetății. Și, încredințându-i cele ale sufletului, a primit de la el, spre aducere-aminte, o singură mică poruncă.
Tânărul a cerut să primească de la el și o carte, care să cuprindă relatări, privitoare la viețuirea monahilor și la asceza lor practică, iar bătrânul i-a dat scrierea monahului Marcu, care învață «despre legea duhovnicească» . Pe aceasta, primind-o tânărul, ca trimisă lui de către Dumnezeu, și nădăjduind să câștige din ea multe roade, a citit-o întreagă, cu mult dor și luare-aminte. Și, folosindu-se din toate capitolele ei, i s-au înfipt în inimă [2 Rg 18, 14] numai trei capitole. Unul era cel care avea următoarele cuvinte: «Căutând vindecarea, poartă de grijă de conștiință și fă câte îți spune și vei găsi folos» . Altul: «Cel ce caută lucrările Duhului Sfânt, mai înainte de lucrarea poruncilor, se aseamănă robului cumpărat cu arginți, care, la cumpărarea lui, caută să i se scrie, împreună cu prețul, și libertatea» . Iar al treilea: «Orb este cel care strigă și spune: «Fiul lui David, miluiește-mă!» [Mc 10, 47-48], este cel ce se roagă trupește și n-are încă cunoștință duhovnicească; dar, privind și văzând pe Domnul, orbul de odinioară s-a închinat Lui, mărturisindu-L nu numai fiu al lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu [In 9,35-38]» .
Așadar, citind acestea, tânărul acela s-a minunat și, minunându-se, a crezut că, prin purtarea de grijă de conștiință, va găsi folos, și, prin lucrarea poruncilor, va cunoaște lucrarea Duhului Sfânt, iar, prin harul acestuia, va privi și va vedea, cu mintea, pe Domnul. Așadar, rănit de iubirea și de pofta Lui [Cânt 2, 5; 5, 8], căuta, prin nădejde, frumusețea dintâi și nearătată. Dar nu făcea nimic altceva, așa cum ne-a întărit cu jurăminte, decât să împlinească, în fiecare seară, mica poruncă, dată lui de bătrânul acela, și așa se întindea în pat. Deci, atunci când conștiința îi spunea: «Fă negreșit și alte metanii și adaugă alți psalmi și spune mai mult ‘Doamne, miluiește’, fiindcă poți», asculta, cu râvnă și fără șovăială, de ea, ca de unele spuse de însuși Dumnezeu, și făcea așa toate. Și niciodată n-a adormit, lăsând conștiința să-l mustre zicându-i: «De ce n-ai făcut aceasta?».
Așadar, urmând fără știrbire acesteia, și aceasta adăugându-și, zi de zi, cuvintele ei, rugăciunea sa de seară s-a întins mult. Fiindcă, în timpul zilei, era întâi-stătătorul casei unui patrician și mergea, în fiecare zi, la palat, îngrijindu-se de cele potrivite vieții, ca astfel nici unui om să nu-i fie cunoscute cele făptuite de el. De aceea și lacrimi curgeau, din ochii lui, în fiecare seară și el făcea încă și mai des îngenuncheri și cădea cu fața la pământ, iar, avându-și picioarele lipite unele de altele și nemișcat stând în picioare, citea cu osârdie rugăciunile sale, către Născătoarea de Dumnezeu, cu suspine și cu lacrimi și, ca și cum Domnul însuși era de față trupește, așa cădea înaintea picioarelor Sale preacurate și cerea, ca și orbul, să fie miluit și să vadă cu sufletul. Dar, cum rugăciunea se întindea în fiecare seară, ajungând până la miezul nopții, nicidecum în ceasul rugăciunii nu slăbea sau trândăvea, nici nu-și mișca vreunul din mădularele trupului său, nici măcar întorcându-și ochii sau privirea, ci stătea așa, în picioare, nemișcat, ca un stâlp sau ca o făptură lipsită de trup.
Răpirea în lumină
Așadar, stând el în picioare, într-o zi, și, spunând mai mult cu mintea decât cu gura: «Dumnezeule, milostivește-mă [sic! miluiește-mă – n.n.] pe mine păcătosul!» [Lc 18, 13], dintr-o dată, o strălucire dumnezeiască l-a încununat de sus și a umplut tot locul. Iar, atunci când s-a petrecut aceasta, tânărul nu mai știa și a uitat, dacă era în casă sau sub un acoperiș. Fiindcă, de pretutindeni, vedea numai lumină și nu știa dacă mai umbla pe pământ. Nu mai era în el nici teamă de a nu cădea, nici grijă de lume. Nimic din cele ce-i năpădesc pe oamenii ce poartă trup nu-i ataca gândul, ci, fiind cu totul împreună cu lumina nematerială, și părându-i-se că s-a făcut el însuși lumină, și uitând toată lumea, a ajuns plin de lacrimi și de bucurie și de veselie negrăită. Apoi, mintea lui s-a înălțat la cer și a văzut altă lumină, mai limpede decât cea care era aproape de el. Și, stând în apropierea acelei lumini, i s-a arătat, în chip uimitor, bătrânul acela sfânt și deopotrivă cu îngerii, care îi dăduse porunca și cartea.
Așadar, când am auzit acestea, mi-am putut da seama de cât de multe bucurii i le-a făcut mijlocirea sfântului aceluia, precum și de purtarea de grijă [iconomia] a lui Dumnezeu, care a arătat tânărului la ce înălțime a virtuții ajunsese sfântul acesta.[68]”
Având în vedere că și tânărul „Gheorghe”, de fapt însuși Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, și duhovnicul său, Sf. Cuv. Simeon cel Evlavios, sunt canonizați de Sfânta Biserică Ortodoxă, este limpede că acea lumină înțelegătoare, care îl învăța/îi revela taine dumnezeiești, nu era o lumină înșelătoare diavolească, a celui care „se preface în înger al luminii” (2 Cor 11,14). Și fiindcă Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, și nu altul, este „Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12), dar îi face și pe ucenicii Săi sfinți să fie „lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Mt 5,14), este limpede că amândoi au avut Însăși Revelația Întrupată și Înălțată, Care i-a învățat ce să facă se mântuiască, pe unul ca pe un sfânt începător, iar pe altul ca unul desăvârșit, care putea să predea sfințenia și la alții.
Așadar, nu există limitare a revelației (după cum nu există nici mărginire a lui Dumnezeu), nici din partea timpului, nici din partea preocupărilor, nici din partea vârstei, ci numai din cauza mândriei sau a credinței eretice. Faptul că noii comentatori ai Sfinților Părinți nu știu cum este revelația și nemărginirea ei spune multe, atât despre lipsa lor de experiere a harului și despre ignorarea Sfinților Părinți (din cauza studierii Lor prin prisma comentariilor profane, descentrate, neortodoxe), cât și despre necredința lor în nemărginirea harului, a Sfintei Lumini, de fapt, a Revelației, adică a Însuși Domnului nostru Iisus Hristos. Cu alte cuvinte au o credință alterată în Revelație.
†
Sf. Cuv. Nichita Stithatul spune:
„34. Dumnezeu a judecat că trebuie să-și pregătească prin Duhul Său din neam în neam prooroci și prieteni pentru clădirea Bisericii Sale. Dacă șarpele cel vechi și-a vărsat veninul păcatului în urechile oamenilor, iar prin el se pricinuiește pieirea sufletelor, cum nu va ridica Cel ce a zidit inimile noastre una cîte una, cîte un sărac din puținătatea pămîntului ? El ridică din gunoiul patimilor cîte un sărac, care poartă sabia Duhului, adică cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni VII, 17), spre ajutorarea moștenirii Lui. Deci, pe drept cuvînt, cei ce au început să se smerească, lepădîndu-se de ei înșiși, se ridică spre înălțimea cunoștinței și primesc de sus cuvînt de înțelepciune, ca să binevestească, cu putere de la Dumnezeu, mîntuire Bisericii Sale.[69]”
Așadar, nu numai în „Epoca de Aur” a creștinismului au existat Sfinți Părinți și revelație, ci Dumnezeu Își pregătește prin Sfântul Duh „din neam în neam prooroci și prieteni pentru clădirea Bisericii Sale”, fără excepție. Chiar dacă azi suntem mai săraci duhovnicește și mai pătimași decât oricând, totuși El „ridică din gunoiul patimilor cîte un sărac, care poartă sabia Duhului, adică cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni VII, 17), spre ajutorarea moștenirii Lui”, desigur că nu prin studii cărturărești, ci doar dacă aceștia „au început să se smerească, lepădîndu-se de ei înșiși”. Dar cei care fac așa, nu sunt inferiori Sfinților Părinți din vechime, vorbind din mintea lor săracă, ci au parte de aceeași revelație de la Dumnezeu ca și cei dintâi, fiindcă „se ridică spre înălțimea cunoștinței și primesc de sus cuvînt de înțelepciune, ca să binevestească, cu putere de la Dumnezeu, mîntuire Bisericii Sale”, adică revelație importantă nu doar pentru unul și altul, ci chiar pentru mântuirea Sfintei Biserici!
Comentatorii care neagă posibilitatea revelației continue susțin, practic, că Dumnezeu că ar fi mai rău ca satana. Fiindcă „dacă șarpele cel vechi și-a vărsat veninul păcatului în urechile oamenilor, iar prin el se pricinuiește pieirea sufletelor”, ei trebuie să ne răspundă: oare azi nu pier sufletele, oare azi nu mai e veninul păcatului, oare azi diavolii nu mai contribuie la păcat, ispitind? Atunci, dacă nu mai e păcat în lume, înseamnă că toți sunt sfinți, deci toți au cunoașterea directă a lui Dumnezeu, fiindcă nu mai au păcat. Dar dacă oamenii păcătuiesc și satana ispitește și azi, iar Dumnezeu nu ne mai învață ce să facem să ne mântuim, oprindu-Și revelația, atunci satana este mai stăruitor ca Dumnezeu, deci mai bun ca El. Să nu fie! În realitate, „cum nu va ridica Cel ce a zidit inimile noastre una cîte una, cîte un sărac din puținătatea pămîntului ? El ridică din gunoiul patimilor cîte un sărac, care poartă sabia Duhului, adică cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni VII, 17), […] spre înălțimea cunoștinței și primesc de sus cuvînt de înțelepciune [adică revelație sau descoperire dumnezeiască – n.n.], ca să binevestească, cu putere de la Dumnezeu [deci nu prin mintea lor cărturărească și opinii omenești – n.n.], mîntuire Bisericii Sale.”
Să mai luăm un singur exemplu:
„Sfântul Ierarh Grigorie Palama este cel care face explicitarea sfântă a Sfinților Părinți de dinaintea lui
Unul din monahii minunatei Lavre a marelui Atanasie, de care am pomenit deja, de mai multe ori, mai sus, bărbat dintre cei care au ales viața cu totul singuratică și isihastă, și care era aproape cu totul nevăzut și lipsit de contacte, afară de unul sau doi monahi, s-a rugat mult, zi și noapte, la Dumnezeu, ca să-i descopere cele privitoare la dumnezeiescul Grigorie, ce sfârșit a avut și cu cine, dintre cei care au bineplăcut lui Dumnezeu, se află acum acolo. Rugându-se el mult acestea, într-una din nopți, i-a venit această vedenie:
I se părea că era în marele Oraș al lui Constantin și, stând înăuntrul minunatului locaș, al marii înțelepciuni a lui Dumnezeu – deși nu călcase niciodată în el, nici nu-l văzuse vreodată cu ochii – a văzut, în mijlocul lăcașului, un sinod de sfinți Părinți, între care erau: Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan cel cu limba de aur, Grigorie al Nyssei, înțeleptul Chiril, și, împreună cu ei, și după ei, era mulțimea restului sfinților teologi. Văzându-i, a încercat să fie atent la cele ce discutau ei, dar n-a putut afla nimic, din cuvintele și tema discuției lor. Și, pentru că păreau că sunt la sfârșitul discuțiilor lor și era necesar să tragă, ca de obicei, o concluzie a lor, printr-o hotărâre, monahul i-a auzit, pe toți cei care prezidau sinodul, spunând în comun acestea: «E cu neputință să fie ratificate de noi și votate, de cei prezenți, cele hotărâte, dacă nu e prezent, în sinod și la vot, Grigorie, întâi-stătătorul Tesalonicului».
Și, îndată, unul dintre slujitori a fost trimis să-l cheme, la acel sfânt sinod, dar acesta, ducându-se s-a întors, după puțin timp, spunând că îi este cu neputință să se apropie chiar de el și să vorbească cu el, întrucât stătea lângă tronul împărătesc și vorbea singur, cu împăratul singur. Ei însă i-au poruncit să aștepte sfârșitul convorbirii cu împăratul și așa, întâlnindu-l, să-i spună lui Grigorie cuvintele lor. Acela s-a dus iarăși și, așteptând cum i se poruncise, la momentul potrivit, l-a înștiințat pe Grigorie toate acelea și că «e cu neputință ca sinodul să ratifice cele hotărâte, fără să fii prezent tu însuți».
Aflând acestea, acela a venit la sinod, iar ei, văzându-l venind, s-au ridicat în picioare toți și, primindu-l cu multă bunăvoință, l-au dus în mijloc și l-au pus să șadă împreună cu acea venerată, corifeică și de aceeași cinstire treime de teologi [Sfinții Trei Ierarhi]; și așa au trecut la votarea și validarea celor hotărâte sau, mai bine zis, cele votate și ratificate anterior, prin cuvintele lor și ale lui, se arată și acum foarte frumos, prin ei, spre slava lui și a Bisericii comune a lui Hristos.
Căci acelea erau cuvinte ale tuturor teologilor către Grigorie, cu sfântă mulțumire și veselie și încântare nespusă, pentru faptul că el, adunând acum, în timpurile din urmă, cu puterea și harul lui Dumnezeu, cele teologhisite de aceia, din diverse cauze și în diferite timpuri, le-a legat și prelucrat frumos și, dându-le, prin sine cu Duhul lui Dumnezeu, forța lor, a răsturnat, în chip extraordinar, prin ele noile erezii și a făcut din cuvintele-tratatele lui, ca un fel de concluzie și explicitare sfântă a sfintelor lor cuvinte-tratate.
Acestea au părut să le spună destul lui Grigorie, cu multă voioșie, toți împreună și fiecare în parte dintre teologi, după care au ridicat, împreună cu el, ședința și au dizolvat acea sfântă adunare.[70]”
Așadar, este o ierarhie a Sfinților Părinți, unii având mai multă întâietate decât alții. Aceasta nu este impusă dictatorial de Dumnezeu, ci se dobândește după mulțimea înțelesurilor pe care le-a căpătat fiecare din cunoașterea dăruită lor de Dumnezeu, dar în împreună-lucrare cu capacitățile și ostenelile lucrării lor. Această ierarhie însă, nu este după criterii omenești, de timp și spațiu, fiindcă este vorba chiar de „timpurile din urmă”, iar nu de cele ale Bisericii primare, și de Tesalonic, iar nu de Ierusalim, Constantinopol sau Roma.
Criteriile reale sunt tocmai după conținutul scrierilor, care și el depinde de contextul pentru care au fost scrise, care a necesitat acele rezolvări. Iar înțelesurile duhovnicești sunt date de Dumnezeu, așadar numai de El pot fi cântărite la adevărata lor valoare, însă nu după criterii omenești. Astfel că nu noi suntem cei care putem hotărî care sfânt e mai mic sau mai mare, în funcție de cum ni se pare nouă revelația pe care a avut-o.
De asemenea, având în vedere că Sf. Ier. Grigorie a avut ocazia (mai mult decât sfinții cei dintâi) în „timpurile din urmă” să facă o sinteză mai lămuritoare, pentru a răsturna „prin ea noile erezii”, asta ne arată nouă că, cu atât mai mult în zilele noastre, când problemele inteligibile puse în lume s-au înmulțit îngrozitor, fiind mai rafinate decât odinioară (printr-un intelectualism sporit și printr-o lucrare mai subtilă a demonilor), și cu mult mai multă lume fiind afectată de ele, azi există ocazii și mai mari ca să apară sfinți mai mari.
Nici progresiștii evoluționiști, nici regresiștii involuționiști nu au dreptate, fiindcă ei pun scurgerea timpului, pe care o privesc ca pe un proces uniform, la baza mișcării rațiunii. Dar rațiunea e făcută pentru libertate, iar libertatea este capodopera creației, astfel încât aceleași condiții pot produce, în funcție de alegere, un regres sau un progres. Nici timpul, nici istoria, nu pot determina, ci doar influența, mișcările sufletului și mărimea sfințeniei și a descoperirilor lui Dumnezeu, ci numai harul Sfântului Duh. Iar acesta se desăvârșește în neputințe/slăbiciuni.
„Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori am rugat pe Domnul, ca să-l îndepărteze de la mine; și mi-a zis: «Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune». Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda, mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască, în mine, puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare. (2 Cor 12,7-10)”
Ori vremurile noastre excelează în neputințe.
Despre ierarhia sfinților și criteriul stabilirii ei ne vorbește chiar Domnul nostru Iisus Hristos:
„Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se și cerând ceva de la El. Iar El a zis ei: «Ce voiești»? Ea a zis Lui: «Zi ca să șadă acești doi fii ai mei, unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta, întru împărăția Ta». Dar Iisus, răspunzând, a zis: «Nu știți ce cereți. Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezați»? Ei I-au zis: «Putem». Și El a zis lor: «Paharul Meu veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu». Și, auzind, cei zece s-au mâniat pe cei doi frați. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: «Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul, să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți». (Mt 20,20-28)”
Cu alte cuvinte, în ierarhia mărimii sfinților nu contează criteriile omenești, nici apropierea în timp și spațiu de Domnul nostru Iisus Hristos (având în vedere că nu erau doar niște Sfinți Apostoli, ci chiar rude cu El, apropiații Lui), nici ostenelile, sudorile și sângele muceniciei, ci numai Dumnezeu Tatăl îl așază pe om, mai sus sau mai jos, în această ierarhie, pentru criterii tainice, care, cu siguranță, țin de starea lui de jertfă și de implicarea sa în slujirea celor mulți (în mod văzut, prin misiune, sau în mod nevăzut, prin rugăciune).
Faptul că nu criteriul omenesc, nici măcar al sfinților, poate cântări valoarea unei descoperiri dumnezeiești și folosul ei, îl aflăm tocmai dintr-o revelație despre cum se face revelația Revelației, descoperită de Dumnezeu chiar prin Sf. Ier. Grigorie Palama.
„Cuvintele Sfântului Ierarh Grigorie Palama insuflate de Sfântul Duh
Trecuseră doi ani, de când marele Grigorie locuia și se îndeletnicea cu aceste lucruri, în zisa sihăstrie [Sfântul Sava]. Iar, în al treilea [1333—1334], pe când stătea acolo singur, după obicei, și-și ținea mintea la Dumnezeu, prin isihia și rugăciunea minții, i s-a părut că-i vine, ca o umbră de somn, dar care i-a arătat această vedenie. I s-a părut că ține în mâini un vas, plin de lapte, care, începând dintr-odată să țâșnească, curgea în afară, pe deasupra vasului; după care, s-a prefăcut, într-o clipită, într-un vin foarte bun și înmiresmat, care i se revărsa atât de îmbelșugat pe haine și pe mâini, încât erau îmbibate și pline de mireasma lui. «Și, pe când mă delectam și bucuram mai mult, a stat lângă mine un bărbat arătos și plin de lumină, care mi-a zis: ‘De ce nu dai și celorlalți, din această dumnezeiască băutură, care țâșnește, în chip atât de minunat, ci o lași să se reverse în zadar? Nu știi că ea este un dar al lui Dumnezeu și nu va înceta să țâșnească și să se dăruiască astfel?’ Iar, când eu am pus înainte neputința mea de a o distribui și absența acum a unor oameni care să dorească unele ca acestea, acela mi-a zis: ‘Chiar dacă nu mai există cei care să o caute cu vrednicie, tu trebuie să-ți faci datoria și să nu încetezi să o distribui, cum ziceam, și să lași pe seama Stăpânului cererea ta. Căci, negreșit, știi bine și porunca și talantul și osânda robului trândav și care n-a făcut potrivit poruncii stăpânului [Mt 25, 14-30].’ După care, acel bărbat strălucit a părut că se duce, iar eu, scuturând umbra aceea de somn, am șezut, toată noaptea și cea mai mare parte din zi, acolo, învăluit în întregime, în chip bogat, de lumina dumnezeiască». Acestea le-a spus minunatul Grigorie, mai târziu, prietenului și ucenicului său, sfințitul Dorotei [Vlatis], când a început să alcătuiască acele minunate cuvinte, despre dogmele dumnezeiești, socotind că acest lucru îi sugerează prefacerea acelei sfinte băuturi în vin: mutarea cuvântului, de la cel etic și simplu, la cel dogmatic și care duce sus [anagogic].
Care a fost urmarea? Înțeleptul se supune acestor revelații dumnezeiești și, deschizându-și gura minții, odată cu cea simțită, începe să împărtășească tuturor, fără invidie, Duhul tras de sus, aducând cuvinte ale lui Dumnezeu, cuvinte pe care socot că nici unul, dintre toți, nu le-ar fi putut subscrie, cu cuvântul său și să fi avut zece limbi și tot atâtea guri și mâni, cum se spune de unii, dacă n-ar fi fost el însuși și dumnezeieștile și sfintele lui cuvinte și volumele, pe care ni le-a lăsat, în chip frumos, în locul lui și a marii gândiri și voci a lui.[71]”
Comparația, după criterii omenești, a mărimii și importanței cuvintelor sfinților și, mai ales, a sfințeniei lor, după renumele lor, este o întunecare vădită, fiindcă nu ține cont de faptul că și unor sfinți, și altora, Dumnezeu le-a dat să spună ce au spus și este ca și cum ar spune că unele voi și cugete ale lui Dumnezeu sunt mai mari decât altele, uitând că e aceeași revelație, acordată doar într-un context diferit, astfel încât contextul face valoarea exterioară, dar conținutul este mai presus de orice valoare, fiind pururea dumnezeiesc.
„«Cîntați cu înțelepciune», zice proorocul și «cercetați Scripturile», zice Domnul. Și cel ce aude se luminează, iar cel ce nu aude se întunecă. Căci, dacă nu ia cineva aminte la cele spuse, nu culege atîta rod, din dumnezeieștile Scripturi, chiar dacă ar cînta și ar citi de multe ori. Liniștiți-vă și cunoașteți, zice, pentru că liniștirea adună mintea. Iar, de va vrea cineva să ia aminte puțin, va cunoaște, după Apostol, «în parte» (I Cor. VI, 12), mai ales de va avea puțină făptuire morală. Căci aceasta face mintea mult încercată, de pe urma luptei cu patimile. Dar nu cunoaște toate tainele cîte le are fiecare cuvînt al Scripturii, ascunse la Dumnezeu, ci cîte poate primi curăția minții, de la har.[72]”
Așadar, pentru a înțelege Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți și, implicit, valoarea lor, nu este suficient să le studiem cu osârdie cărturărească, ci avem nevoie, pe lângă studiu, și de liniștea minții și făptuire morală, luptând cu patimile și curățind astfel mintea, ca să poată să primească har, deci revelație. Astfel încât, cei care pot cântări valoarea sfinților și a cuvintelor lor nu sunt cărturarii, după criterii omenești de faimă, ci tot Sfinții, dar numai prin descoperire de la Dumnezeu.
„Căci zice Gură de Aur despre cunoașterea vreunui lucru oarecare, că noi spunem despre el cîte trebuie să le spunem acum, dar Dumnezeu pe lîngă cele spuse cunoaște și alte laturi neînțelese. Și nu le spun nici sfinții toate deodată, pentru că nu e de folos ca să le spună toate cîte le cunosc, din pricina neputinței oamenilor și ca să nu se lungească cuvîntul și să se facă neplăcut sau neînțeles din pricina amestecării, ci ca cele spuse să fie măsurate, cum zice Teologul. De aceea unul și același, azi spune despre un lucru unele și mîine altele. Iar aceasta nu este contrazicere, pentru auzitorul care are cunoștința sau experiența celor spuse. Și iarăși unul zice acestea, altul altele, despre același cuvînt al dumnezeieștii Scripturi, pentru că harul dumnezeiesc le-a dăruit și pe acestea și pe acelea, potrivit cu oamenii și cu vremea. […]
Căci sfinții, cînd e vorba de un lucru al firii, descoperă scopul lui Dumnezeu întru toată amănunțimea, prin analiză, sau cunoștință naturală, sau prin contemplarea celor ce sînt, adică a făpturilor, care se întemeiază pe curăția minții; dar cercetează și Scripturile – cum zice Gură de Aur, cum cei ce vrînd să descopere aurul din metalele pămîntului, cercetează vinele cele mai subțiri, ca să nu cadă nici o iotă, sau nici o cirtă, cum zice Domnul. Iar iota este litera a zecea și cirta este cea numită mare, fără de care nu putem scrie drept.
Acestea s-au spus despre lucrurile firii. Dar cînd e vorba de un lucru sensibil sau inteligibil, care se petrece mai presus de fire, sau de un cuvînt al Scripturii, atunci cunosc prin vedere înainte și prin descoperire, dacă li se dă cunoștință despre acestea de la Duhul Sfînt. Iar, dacă nu li se dă, ci spre folosul lor le rămîne lucrul necuprins, nu se rușinează să spună adevărul și să mărturisească neputința omenească, zicînd: ‘Nu știu, Dumnezeu știe’ (II Cor. XII, 3), ca Apostolul, și cum zice Solomon: ‘Trei nu le cunosc, iar a patra n-o știu’ (Prov. XXX, 18), sau Gură de Aur: ‘Eu nu știu, chiar dacă m-ar numi ereticii necredincios; dar numească-mă și nebun’.
Și simplu grăind, aceștia avînd înțelepciunea îndoită, dar prețuind mai mult înțelepciunea de sus, s-au folosit în chip înțelept și măsurat și de învățătura cea de afară, urmînd regulii apostolilor, ca să nu se laude cu cele nemăsurate.[73]”
Așadar, sfinții grăiesc de la Dumnezeu, deci au revelație, indiferent în ce context grăiesc și indiferent dacă, pe lângă revelație, mai analizează lucrurile și prin înțelepciunea cea din afară, sau nu. Diferența între scrierile lor nu este dată de valoarea lor cărturărească sau de mărimea sfântului care le scrie, ci este potrivită cu oamenii care le primesc și cu vremea lor. A aprecia valoarea unui sfânt (sau a scrierilor lui) după criterii subiective, trecătoare și nerevelate este totuna cu a pune mai presus vremelnicia de veșnicie.
De aceea noi trebuie să avem evlavie către toți sfinții și să fim cu luare aminte la toate cuvintele lor, indiferent de secolul în care au trăit sau de renumele lor. Ce contează dacă Sf. Ier. Grigorie Teologul e cel mai renumit pentru cuvintele lui, dar nu tratează o problemă pe care ne-o lămurește Părintele Cleopa? În acea situație, pentru noi, salvator sau revelația maximă a lui Dumnezeu este tocmai cuvântul Părintelui Cleopa.
Între sfinți nu sunt contradicții, ci doar completări, iar noi, când avem vreo problemă de rezolvat să o căutăm, neapărat, mai întâi și mai întâi la sfinți, indiferent când au scris ei și cât sunt de lăudați sau huliți sau necunoscuți de alții. Astăzi avem sfinți noi, foarte valoroși tocmai fiindcă sunt contemporani cu noi și au trăit și ei în contextul nostru, înțelegând, prin revelație, cu adevărat ce se petrece acum și cum putem să ne mântuim chiar și în acest context, pe care Sfinții Părinți renumiți nu l-au avut la vremea lor și, de aceea, Dumnezeu nu le-a descoperit atunci ce să spună, fiindcă nici ei, nici contemporanii lor nu au avut nevoie de răspunsuri la întrebări nepuse.
Numai când sfinții se contrazic între ei intervine criteriul ierarhiei, discutat mai sus, dar aceste contradicții, după cum am văzut, sunt aproape inexistente, referindu-se la nuanțe, astfel încât noi, de fapt, nu avem nevoie decât rarisim să respingem cuvântul unui sfânt, ca să alegem cele pe care le-au spus cei mai mulți. Aceste contradicții, numite teologumene, nu sunt de fond, ci secundare căci, în privința credinței drepte (Întruparea lui Hristos și Sfânta Treime), niciodată nu apare nici cea mai mică contradicție între ei, chiar dacă unii cărturari scornesc astfel de „contradicții”, doar ca să aibă și ei din ce trăi, din pâinea otrăvită a criticării sfinților, atât de la modă astăzi. Dacă sfinții aceia ar fi contrazis credința ortodoxă, în privința Sfintei Treimi sau a Întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, ar fi greșit fatal, și nu ar mai fi putut fi model de autentică învățătură ortodoxă, astfel încât nu ar fi fost considerați sfinți de Biserică.
Cercetătorii pentru care contează mai mult vechimea, decât curăția minții (care le permite să capete vederea duhovnicească și unora și altora) se poartă de parcă sfinții ar fi ca vinul (cu cât mai vechi, cu atât mai bun), iar nu persoane iubite de Dumnezeu mai presus de timp, fiindcă deja au căpătat viața lui Hristos, fără de hotar temporal.
Din dorința lor de a nu se asemăna cu sectarii (care cred că revelația are loc și azi, prin orice om imediat cum citește Biblia și în ce stare duhovnicească și intelectuală se află – care este o învățătură eretică) și plecând de la învățătura ortodoxă că întreaga Revelație este Hristos, Singurul nou sub soare (și că nimeni nu poate aduce mai mult și mai nou decât El), astfel de cercetători moderni ai teologiei uită că Hristos este nu numai nou, dar și nemărginit, astfel încât și cei din vechime, și cei noi, nu-L pot epuiza vreodată, fiind nevoie ca permanent, cu toții, să aflăm cât mai mult din această revelație, fără a putea să ajungem, vreodată, la marginile ei. Iar această aflare a lucrurilor noi care ne preocupă pe noi (schimbându-se mereu, din unele în altele, chiar dacă pleacă de la cele vechi) din revelația veche (dar pururea nouă pentru noi, deși este neschimbătoare prin sine), nu se poate face (fără înșelare) decât printr-o revelație nouă, adaptată la nevoile noastre de acum. „Nimeni, iarăși, nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar de nu, vinul nou sparge burdufurile, și vinul se varsă, și burdufurile se strică; încât vinul nou trebuie să fie în burdufuri noi” (Mc 2,22).
Dacă Sfinții Părinți nu ar primi această revelație, ca să ne-o transmită nouă, nu ar mai fi spus Sfântul Apostol Pavel „aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evr 13,7), atrăgându-ne aminte că avem nevoie nu numai de învățăturile, ci și de viețuirea sfinților, fiindcă, pe de o parte, adevărata credință ortodoxă nu se împlinește doar prin învățătură, ci și prin trăirea ei, iar, pe de alta, nu este suficient doar să medităm la Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a înțelege revelația și a afla răspunsuri, la multele noastre nedumeriri, ci avem nevoie de lămuririle celor care au avut ochiul minții curat și au putut vedea fără alterare revelația-Hristos-Adevărul absolut. Însă, e nevoie ca acești Sfinți Părinți să fie contemporani cu noi, ca să le putem vedea viața lor, care a dus la acea revelație, și care a biruit toate problemele pe care noi nu putem să le rezolvăm, astfel încât, încredințându-ne din pilda vieții lor biruitoare, să le însușim și învățăturile.
A da importanța cuvenită Cuvântului lui Dumnezeu înseamnă a-i acorda întotdeauna importanță. Ba, cu cât cineva e mai evlavios pentru cuvintele cele mici, are mai multă evlavie și în cele mari, cu cât cineva nu cade prin cele mici, nu va cădea nici prin cele mari. „Să nu greșești nici în lucrurile mari, nici în cele mici” (Sir 5,18). „Zis-a lui stăpânul, Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Mt 25,21). „Cel ce este credincios în foarte puțin și în mult este credincios” (Lc 16,10). De fapt, cel care nu ia aminte și la revelațiile considerate de el a fi mici, cu siguranță, de fapt, desconsideră într-un fel, mai mic sau mai mare, și revelațiile considerate de el mari „Cel ce e nedrept în foarte puțin și în mult este nedrept” (Lc 16,10).
Indiferent de mărimea problemelor rezolvate și de adresanții lor, nu înseamnă că avem de a face cu vreo revelație mai mare sau mai mică. Cuvintele lui Dumnezeu nu sunt mici și mari, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu este Același: Fiul lui Dumnezeu neschimbat și nemicșorat, în vecii vecilor. Amin.
[1] Prof. Gheorghe Guțu, Prof. Univ. Dr. Lucia Wald, Dicționar latin român, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 523.
[2] V. <https://edituramariam.ro/teologie/o-recomandare-parinteasca-va-rugam-nu-cititi-studii-despre-sfintii-parinti-ci-chiar-sfintii-parinti-mergand-direct-la-sursa-ca-sa-nu-fiti-vatamati-de-indoiala-si-de-necredinta/>, joi, 7 septembrie 2023.
[3] V. <https://edituramariam.ro/teologie/o-recomandare-parinteasca-va-rugam-nu-cititi-studii-despre-sfintii-parinti-ci-chiar-sfintii-parinti-mergand-direct-la-sursa-ca-sa-nu-fiti-vatamati-de-indoiala-si-de-necredinta/>, joi, 7 septembrie 2023.
[4] V. <https://edituramariam.ro/teologie/o-recomandare-parinteasca-va-rugam-nu-cititi-studii-despre-sfintii-parinti-ci-chiar-sfintii-parinti-mergand-direct-la-sursa-ca-sa-nu-fiti-vatamati-de-indoiala-si-de-necredinta/>, joi, 7 septembrie 2023.
[5] V. <https://edituramariam.ro/teologie/o-recomandare-parinteasca-va-rugam-nu-cititi-studii-despre-sfintii-parinti-ci-chiar-sfintii-parinti-mergand-direct-la-sursa-ca-sa-nu-fiti-vatamati-de-indoiala-si-de-necredinta/>, joi, 7 septembrie 2023.
[6] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, 21943-2004, (PG 94), pp. 10-12.
[7] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, 21943-2004, (PG 94), p. 82.
[8] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 166-169.
[9] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 29, 37-38.
[10] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 3, Ed. Apologeticum, s.l., 42005b, p. 423.
[11] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 3, Ed. Apologeticum, s.l., 42005b, p. 225.
[12] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 254.
[13] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 254-255.
[14] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 255.
[15] V. <https://edituramariam.ro/teologie/o-recomandare-parinteasca-va-rugam-nu-cititi-studii-despre-sfintii-parinti-ci-chiar-sfintii-parinti-mergand-direct-la-sursa-ca-sa-nu-fiti-vatamati-de-indoiala-si-de-necredinta/>, joi, 7 septembrie 2023.
[16] V. <https://edituramariam.ro/teologie/o-recomandare-parinteasca-va-rugam-nu-cititi-studii-despre-sfintii-parinti-ci-chiar-sfintii-parinti-mergand-direct-la-sursa-ca-sa-nu-fiti-vatamati-de-indoiala-si-de-necredinta/>, joi, 7 septembrie 2023.
[17] James Strong, The Exhaustive Concordance of the Bible: Showing Every Word of the Text of the Common English Version of the Canonical Books, and Every Occurrence of Each Word in Regular Order; Together with a Comparative Concordance of the Authorized and Revised Versions, Including the American Variations; Also Brief Dictionaries of the Hebrew and Greek Words of the Original, with References to the English Words, Ed. Hodder and Stoughton, Londra, 1894 (prescurtat, de la următoarea notă: Strong), G138.
[18] V. <https://edituramariam.ro/teologie/o-recomandare-parinteasca-va-rugam-nu-cititi-studii-despre-sfintii-parinti-ci-chiar-sfintii-parinti-mergand-direct-la-sursa-ca-sa-nu-fiti-vatamati-de-indoiala-si-de-necredinta/>, joi, 7 septembrie 2023.
[19] Sf. Sin. Apostolice: I (FA 1,15-26 – 33/34 d.H.), II (FA 4,33-35), III (FA 6,1-6), IV (FA 11,1-18), V (FA 15), VI (FA 21,18-25 – 56/59 d.H.), VII (Antiohia: s-au dat nouă Sfinte Canoane), Sfântul și Marele Sinod Apostolic din Antiohia (44 d.H. S-au alcătuit: Simbolul Credinței Sfinților Apostoli și 85 de Canoane) și altele. V. Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, pp. 29-32, 134-135.
[20] Având valoare ecumenică, fiindcă canoanele lui au fost primite și confirmate de can. 2 al Sf. Sin. Ecumenic VI, de la Constantinopol (Trula).
[21] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Nota 113” [transformată (de noi) din limbaj arhaic în limbaj contemporan, pentru o mai ușoară înțelegere – n.n.], în Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, pp. 139-142.
[22] „Am privit până când au fost așezate scaune, și S-a așezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roțile lui, foc arzător” (Dan 7,9).
[23] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Nota 113” [transformată (de noi) din limbaj arhaic în limbaj contemporan, pentru o mai ușoară înțelegere – n.n.], în Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, pp. 325, 329.
[24] Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Părinții evoluționismului, coll. Tetralogia omului nou – Sfinții Părinți și oamenii de știință despre originea, căderea și înnoirea omului, vol. 1, Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 2023, cap. „Infailibilitatea Adevărului absolut, Origen și evoluționismul”.
[25] „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme” (2 Tim 4,3-4).
[26] Sf. Cuv. Vincențiu de Lerin [prăznuit la 24 mai – n.n.], Commonitorium, trad. de Pr. Dr. Mircea Florin Cricovean, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 139 (PL 50, 640).
[27] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, „Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru”, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 2, Ed. Apologeticum, s.l., 42005a, pp. 83, 146, 228, 169, 221.
[28] Cfr. Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 30, 47, 106-108.
[29] Până aici Cfr. Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 30, 47, 106-108.
[30] Cfr. Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 39, 113-114, 254-259.
[31] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 256-257.
[32] Până aici Cfr. Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 257-259.
[33] Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Părinții evoluționismului, coll. Tetralogia omului nou – Sfinții Părinți și oamenii de știință despre originea, căderea și înnoirea omului, vol. 1, Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 2023, cap. „Infailibilitatea Adevărului absolut, Origen și evoluționismul”.
[34] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pp. 83-85.
[35] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pp. 88-90.
[36] Sf. Cuv. Bătrâni et al., Patericul, Ed. Arhiepiscopiei Alba Iulia, Alba Iulia, 31997, Pentru umilință, 20.
[37] Cfr. Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 38-44, 130, 229-230.
[38] „Dar zice Sfîntul Nil: «Și conștiința însăși a ajuns să mintă, slăbită fiind de întunericul patimilor», cum zice și Scărarul. Căci dacă chiar și numai răutatea obișnuiește să întunece mintea, zice marele Vasile, și închipuirea face orb pe cineva și nu-l lasă să se facă ceea ce își închipuie, ce vom zice, despre cei ce slujesc patimilor, cînd își închipuie că au conștiința curată? […] Căci cele cinci simțuri ale sufletului: înțelegerea, cunoștința, discernământul, răbdarea și mila, dacă primesc harul de sus și sfințenia Duhului, se fac cu adevărat fecioare înțelepte. Iar dacă sînt lăsate în firea lor, se află cu adevărat nebune și se vădesc ca fiice ale lumii și ale mîniei.” Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 63-64, 332.
[39] „Semnele darului deosebirii sînt: a cunoaște în chip nemincinos cele bune și cele contrare; pe urmă a ști voia dumnezeiască în toate cele întreprinse.” Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 130.
[40] „Străin lucru și minunat este nepătimirea, pentru că poate face pe omul care a biruit patimile, prin deprindere, imitator al lui Dumnezeu, pe cît e cu putință omului. Căci pătimind cel nepătimitor și fiind războit de draci și de oameni răi, se află ca și cînd altul ar pătimi, cum erau sfinții Apostoli și mucenici. Cînd e slăvit, el nu se înalță, și cînd e ocărit nu se mîhnește. Căci el socotește că cele plăcute sînt dar și pogorămînt al lui Dumnezeu, de care nu e vrednic, iar cele grele îi sînt spre cercare; și că cele dintîi se dau aici după har spre mîngîiere, iar celelalte spre smerita cugetare și spre buna nădejde în veacul viitor. Și e ca un nesimțitor ce are multă simțire a durerilor, prin darul deosebirii. Fiindcă nepătimirea nu este o singură virtute, ci un nume pentru toate virtuțile. Căci precum omul nu e un singur mădular, ci pe om îl arată multele mădulare ale trupului, și nici ele singure, ci împreună cu sufletul, așa și nepătimirea este împreunarea (sinteza) multor virtuți. Iar în loc de suflet el are pe Duhul Sfînt. Pentru că toate faptele duhovnicești pomenite sînt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfînt, de la care și-a luat și numirea cel ce se numește duhovnicesc. Căci de nu va lepăda sufletul patimile, nu va veni Duhul Sfînt în el. Iar fără Duhul Sfînt această virtute cuprinzătoare nu se numește nepătimire. Ci chiar dacă ar fi, poate, cineva astfel, el se află mai degrabă întru nesimțire.” Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 239.
[41] Până aici Cfr. Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 38-44, 130, 229-230.
[42] Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Părinții evoluționismului, coll. Tetralogia omului nou – Sfinții Părinți și oamenii de știință despre originea, căderea și înnoirea omului, vol. 1, Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 2023, cap. „Infailibilitatea Adevărului absolut, Origen și evoluționismul”.
[43] Sf. Cuv. Ioan Scărarul, „Scara dumnezeiescului urcuș”, în coll. Filocalia, vol. 9, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 31980, p. 124.
[44] Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Părinții evoluționismului, coll. Tetralogia omului nou – Sfinții Părinți și oamenii de știință despre originea, căderea și înnoirea omului, vol. 1, Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 2023, cap. „Infailibilitatea Adevărului absolut, Origen și evoluționismul”.
[45] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 40-44, 119-120.
[46] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pp. 85-88.
[47] Sf. Cuv. Bătrâni et al., Patericul, Ed. Arhiepiscopiei Alba Iulia, Alba Iulia, 31997, Pentru umilință, 20.
[48] Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Viața și Opere complete, Ed. Doxologia, Iași, 2010, pp. 427-428.
[49] Sf. Cuv. Anastasie, egumenul Muntelui Sinai, „Despre mărturisirea păcatelor”, în Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 21991, 20.04.
[50] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, pp. 57-62.
[51] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 160-163.
[52] Sf. Ier. Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Ed. Anestis, București, 2005, pp. 31-40.
[53] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 230.
[54] V. Arhim. Dr. Vladimir Guettée (Abbé Guettée fost preot romano-catolic), Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană, trad. de † ÎPS Iosif Gheorghian, Episcop al Dunării de Jos și Mitropolit Primat, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 21906. V. ediția electronică a acestei cărți: <Traian Bădărău – Cărți ziditoare pentru suflet – papalitatea-schismatică.pdf (wordpress.com)>, duminică, 16 iulie 2023.
- și Arhim. Dr. Vladimir Guettée (Abbé Guettée fost preot romano-catolic), Papalitatea eretică – expunere a ereziilor, erorilor și inovațiilor bisericii romane [romano-catolice – n.n.] de la separarea sa de Biserica Catolică [Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit – n.n.] în secolul al IX-lea, trad. de Protos. Gherasim Saffirin, Ed. Eparhiei Râmnicu Nou Severin, Râmnicu Vâlcea, 1885, pp. . V. ediția electronică a acestei cărți: <Traian Bădărău – Cărți ziditoare pentru suflet – papalitatea-eretică.pdf (wordpress.com)>, duminică, 16 iulie 2023.
[55] V. Pr. Dr. ThD medic Alexandru Anastasiu, Părinții evoluționismului, coll. Tetralogia omului nou – Sfinții Părinți și oamenii de știință despre originea, căderea și înnoirea omului, vol. 1, Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 2023, cap. „Catehismul romano-catolic”.
[56] „[…] Sergio hæretico anathema, Cyro hæretico anathema, Honorio hæretico anathema, Pyrro hæretico anathema […]” – Johannes Dominicus Mansi et al. (eds.), coll. Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, vol.11, 1758-1765, col. 622.
[57] „Dăm anatemei pe inventatorii noii erori, adică pe: Teodor, Episcopul Faranului, Serghie, Pir, Pavel și Petru, trădători mai degrabă decât conducători ai Bisericii din Constantinopol, și, de asemenea, pe Honoriu, care nu a încercat să sfințească această Biserică Apostolică, cu învățătura tradiției apostolice, dar, prin trădare profană, a permis ca puritatea ei să fie murdărită” – Johannes Dominicus Mansi et al. (eds.), coll. Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, vol.11, 1758-1765, col. 733.
[58] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Nota 186” [transformată (de noi) din limbaj arhaic în limbaj contemporan, pentru o mai ușoară înțelegere – n.n.], în Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 22007, pp. 229-230.
[59] Sf. Cuv. Bătrâni et al., Patericul, Ed. Arhiepiscopiei Alba Iulia, Alba Iulia, 31997, Pentru Avva Ishirion, 1.
[60] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, p. 62.
[61] Sf. Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei – însemnări duhovnicești, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 42001, p. 135.
[62] Sf. Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei – însemnări duhovnicești, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 42001, p. 66.
[63] Sf. Cuv. Bătrâni et al., Patericul, Ed. Arhiepiscopiei Alba Iulia, Alba Iulia, 31997, Pentru Avva Antonie, 28.
[64] Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, „Cuvîntări morale”, coll. Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977a, pp. 156-159.
[65] Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, „Cuvîntări morale”, coll. Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977a, pp. 156-159.
[66] Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, „Cuvîntări morale”, coll. Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977a, pp. 156-159.
[67] „Așa cum arată o scolie pe marginea manuscrisului Mosq 417: «Acesta este chiar cel ce scrie acestea, chiar dacă, ascunzându-se, își schimbă numele»” – n. trad.
[68] Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, Cateheze, coll. Scrieri, vol. 2, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, pp. 239-242.
[69] Sf. Cuv. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință”, coll. Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977a, p. 269.
[70] Sf. Ier. Grigorie Palama, Scrieri, vol. I, Tomosuri dogmatice, Viața, Slujba, Editura Deisis, Sibiu, 2009, pp. 640-642.
[71] Sf. Ier. Grigorie Palama, Scrieri, vol. I, Tomosuri dogmatice, Viața, Slujba, Editura Deisis, Sibiu, 2009, pp. 503-504.
[72] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 253-254.
[73] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 255-257.