O recomandare părintească: vă rugăm nu citiți studii despre Sfinții Părinți, ci chiar Sfinții Părinți, mergând direct la sursă, ca să nu fiți vătămați de îndoială și necredință

O precizare importantă: nu suntem împotriva studiilor despre Sfinții Părinți, ci împotriva trecerii dincolo de hotarul Sfinților Părinți, în iadul gândirii

PC Pr. Prof. Univ. Emerit Dr. Ștefan Buchiu, în cadrul apărării tezei noastre, ne-a făcut o recomandare plină de dragoste și, în același timp, ne-a dat un sfat părintesc și profesoral foarte important: „în toate recomandările vă invit, până la urmă, să fiți mai precis, aveți precizie științifică în partea aceea, […] ați fost foarte precis și foarte exact. Mi-aș dori să fiți și la nivelul dogmaticii, ca să nu fie discuții după aceea”[1].

De aceea, pentru a-i urma sfatul, suntem datori să facem o precizare foarte importantă pentru mântuirea sufletului (pentru a nu exista ambiguități în privința Credinței Ortodoxe și a propriei noastre păreri, desprinsă din Aceasta): după Sfinții Părinți, ne este foarte păgubitor și extrem de primejdios, periclitând mult mântuirea noastră, nu numai să citim cărți eretice sau cărți care ne îndeamnă spre păcat, ci și să citim surse secundare despre Sfinții Părinți, în loc de a citi direct Sfinții Părinți, cel puțin până când ajungem să cunoaștem foarte bine atât Dogmatica Ortodoxă[2], cât și trăirea autentică evanghelică, care se găsește în Patericul Egiptean[3], ca să putem să ne ferim eficient de corpii străini (alcătuiți din voile și cugetele omenești) introduși de critici (din neatenție, din ignoranță, din îngâmfare, din rea voință sau chiar și numai din obiceiul academic de a critica tot), în învățătura și trăirea patristică, care este toată insuflată de Dumnezeu.

Mai înainte de a vedea ce ne învață Sfinții Părinți despre acest subiect, trebuie să fac o mărturisire personală: eu, din experiența pe câmpul de luptă al cuvântului adevărat împotriva cuvintelor mincinoase, am îndrăgit foarte mult studiile științifice de orice fel, inclusiv cele despre Sfinții Părinți, și consider că sunt un exemplu demn de urmat în vremurile noastre asfixiate de dezinformare. Mai mult, ostenindu-mă pe băncile școlii, Bunul Dumnezeu mi-a ajutat mult să slujesc cu adevărat adevărului și să îmbunătățesc această slujire, cu ajutorul profesorilor mei, criticilor mei și al celor care mi-au primit în reviste articolele. Toți aceștia mi-au impus (și le mulțumesc pentru aceasta) întotdeauna, atunci când am făcut vreo afirmație, să o dovedesc printr-un argument foarte serios, însoțit obligatoriu de o trimitere foarte precisă la o sursă de încredere serioasă, de unde l-am luat.

Un studiu științific, la ora actuală (în care sunt la modă manipulările de tot felul), este singurul demn de crezare, pentru a elimina legendele și falsurile din toate domeniile. Un studiu științific autentic, nu doar unul aparent științific, ne oferă, cu cea mai mare seriozitate, la fiecare afirmație, argumentul extern studiului, pe care se bazează afirmația respectivă, și, în același timp, sursele verificabile, serioase, de unde a fost luat acel argument, pentru a nu fi manipulați de autorul studiului fie prin zvonuri care bântuie mentalitatea sau mass-media, fie prin păreri personale îndoielnice.

Desigur că, și în această formă, studiul poate fi manipulativ, mincinos, apocrif sau chiar fals, dar, cineva cu răbdare, având, cu ajutorul studiului, datele de mai sus la îndemână, poate verifica asta și poate deosebi între ce este obiectiv și ce este subiectiv, între ce este obiectiv profund și obiectiv superficial, în care nu se poate avea încredere. Un studiu științific cu siguranță nu ne poate oferi adevărul absolut, ci doar o opinie personală argumentată, dar măcar este un bun filtru între mulțimea minciunilor sfruntate și neconfirmate și ceea ce se dorește, cu toată sârguința, a fi (sau a părea măcar) un adevăr cercetat cu seriozitate și osteneală, care și este adevăr (în cazul în care datele nu sunt false, iar interpretarea lor este descoperită de Dumnezeu și/sau verificabilă în revelație) sau nu este adevăr (dacă datele sunt false și/sau interpretările sunt făcute după diferite ideologii mincinoase).

Astfel de studii ne ușurează cercetarea și sunt singurele credibile, chiar dacă nu putem și nu este normal să credem în toate concluziile lor. Celelalte însă, din start pot fi eliminate din cunoaștere, ca fiind vădite minciuni și manipulări diavolesc-omenești.

Pentru a nu se crede că ne împotrivim științei, deformate prin patimi, doar dintr-un motiv religios, vom aduce câteva argumente aduse de un cercetător istoric serios român, care nu are vreo legătură mărturisită în legătură cu religia, pentru a vedea că însăși știința autentică, atunci când caută chiar și adevărul relativ, este potrivnică manipulărilor de orice fel și luptă împotriva oricăror deformări (chiar dacă s-ar face sub vreun pretext științific) a înțelesurilor susținute de înaintași, chiar dacă acești înaintași nu au avut parte de revelație, ca Sfinții Părinți, ci s-au ostenit doar în domeniul relativului. Citatul de mai jos ne arată că noutatea și duhul modern de critică al înaintașilor nu numai că este lipsit de respect, dar nici nu face bine cunoașterii adevărate.

„Poate părea îndrăzneală încercarea de a lua asupră-mi îngrijirea unei noi ediții a «Istoriei Românilor din Dacia Traiană» a lui Xenopol. Este o muncă de câțiva ani, de multă răbdare și de îndelungată familiaritate cu materialul.

Câteva cuvinte despre aceea ce am socotit că trebuie făcut.

Autorul, încă din 1913, revăzuse toate volumele, în număr de 14, care duc povestirea trecutului nostru, până la 1866, utilizând «toate scrierile și documentele publicate de la 1893 încoace»[4]. Revederea aceasta a fost socotită ca o «inițiere fulgerătoare care inspiră respectul»[5] (N. Iorga).

Primele 5 volume, până la 1600, au apărut sub îngrijirea sa, încă din 1913-1914, în editura «C. Sfetea». Restul n’a mai putut fi continuat, din cauza boalei autorului și, apoi, a evenimentelor, aduse de marele răsboiu. Nu va trebui deci să se aștepte, de la mine, această revedere, adăugire și îndreptare a operei lui Xenopol, fiindcă aceasta a fost făcută chiar de către autor.

Pentru timpul însă, de la 1914 încoace, voi încerca eu a face aceasta, punând-o la curent cu toate scrierile apărute în domeniul istoriei noastre, în ultimii 10 ani. Ar fi mai multe feluri de a îndeplini aceasta.

Cel mai recomandat ar fi acela ca, în josul paginilor, să adaug, la fiecare chestiune tratată de Xenopol, părerile noi, aduse de cercetătorii din urmă. M’am gândit mult la aceasta, am stat de vorbă cu mulți cunoscători. Am luat hotărârea definitivă, numai după ce m’am convins că nu aș depăși, întru nimic, din ceea ce autorul ar fi admis să se facă.

Timpul de 10 ani, destul de scurt, și evenimentele tulburi, cari l-au caracterizat, n’au dat putința să apară multe studii serioase, încât să se poată admite schimbări însemnate în istoria noastră.

De obiceiu, fiecare lucrare nouă aduce și un nou punct de vedere, sau dă o nouă soluțiune chestiunii pe care o tratează. Nu urmează însă, neapărat, că ceea ce autorul lucrării aduce, ca nou, să fie așa și de bine dovedit, încât să se înlocuiască, dintr-odată, fără discuție, lucrurile pe cari le știam dinainte.

A mă fi apucat, la fiecare fapt tratat de Xenopol, să discut noua părere, de obiceiu, propusă, să văd dacă aceasta se poate sau nu admite, să propun schimbările pe cari le-aș crede necesare, aceasta ar fi fost în afara intențiilor editurii și în afară așteptării cititorilor. Dacă aș fi procedat în felul acesta, volumele s’ar fi înmulțit considerabil și timpul de apariție, al operei întregi, s’ar fi prelungit, cu încă mulți ani. Se mai ivea, cu felul acesta, încă o greutate foarte serioasă. Discutând, în josul paginii, părerea cea nouă propusă, neapărat trebuia să discut și pe a lui Xenopol, și eu eram liber, în felul acesta, să le socotesc pe amândouă ca nefundate, după părerea mea, bazat pe cunoștințele și felul de interpretare a faptelor, pe care eu îl socotesc ca mai bun. Chiar dacă felul acesta ar fi fost cel mai bun, n’ar fi folosit decât la câțiva specialiști, nu tuturor cititorilor, cărora se adresează opera lui Xenopol. Aceștia vor să cunoască pe Xenopol, nu părerile mele sau ale altora.

Așa a înțeles și editura.

S’ar putea totuși spune că, de vreme ce este o carte de știință, acesta era cel mai bun mijloc, căutându-se, în primul rând, stabilirea adevărului, cu oricâte greutăți. Cine își dă seama însă, cât sunt de infime posibilitățile de a afla adevărul precis, în domeniul istoriei, va trece repede peste această întâmpinare.

Un lucru hotărâtor, în această discuție, îl aduce însă cunoașterea atitudinii pe care ar fi luat-o chiar Xenopol, față de noile cercetări. În cei 20 de ani cât au trecut, de la apariția primei sale ediții până la a II-a, «studiile istorice și, mai ales, publicarea documentelor, au luat un avânt foarte îmbucurător și un mare număr de izvoare ce nu’mi erau cunoscute, când am îndrăznit a scrie istoria neamului meu, au ieșit la lumină»[6].

Ce atitudine s’a impus autorului, față de aceste lucruri necunoscute la început?

«Am băgat de samă că toată această mare bogăție nu schimbă, decât foarte puțin, liniile fundamentale ale înjghebării mele și slujea numai cât spre a îmbogăți materialul, pe care se întemeia expunerea. Dealtfel, pătrunsesem adevărul prin o intuiție istorică, care suplinea, adeseori, dovezile pe care mă puteam întemeia, intuiție acum adeverită, prin izvoarele nou descoperite»[7].

Dacă față de această «mare bogăție» de informație nouă» Xenopol n’a avut de schimbat decât foarte puțin, la ceea ce el dăduse la început, cred că, cel puțin, în aceeaşi situație s’ar fi aflat și acum, când publicațiile istorice sunt cu mult mai puține.

Valoarea operei lui Xenopol constă, în primul rând, în «întregul», în care el a știut să organizeze faptele expuse, și aceasta o cere el și o recunosc și ceilalți. «Cei ce se vor ocupa de lucrarea mea să o considere în întregul ei», se spune de la prima ediție, de către autor, iar d. Iorga recunoștea că «greșelile de detail pot fi nebăgate în seamă, față cu însemnătatea întregului»[8]. Ținând seama de aceasta și de faptul că autorul a crezul că «întregul», pe care îl văzuse la început, nu se schimba, am socotit că nu-mi este îngăduit mie a schimba nimic, din cele ce a făcut Xenopol, indiferent de credințele mele sau ale altora.

S’ar socoti, și cu drept, o lipsă de pietate, pe care tânărul o are față de bătrânul care, cândva, i-a îndreptat primii pași, spre drumul pe care acuma el însuși se încearcă a merge singur. Am credința că am uitat prea repede pe înaintașii noștri. Prea s’a trecut în tăcere munca lor, sau nu s’a ținut samă de bunăvoința și de împrejurările grele, în cari ei au lucrat.

Înțelegerea trecutului îți inspiră, cel puțin, respectul, dacă nu și dragostea față de lucrurile pe care el le are. Și cel care și-a înclinat munca vieții sale, în lămurirea acestui trecut, este dator, cred, să se deprindă cu acest respect, în locul disprețului și ironiei, care se obișnuiește în destul.

Deci, opera lui Xenopol, va rămânea așa cum el a lăsat-o în ultima sa revedere.

Eu voi adăuga însă, la sfârșitul fiecărui volum, pentru fiecare capitol, o listă a lucrărilor noi, cari tratează aceeaşi materie, dând, la cele mai însemnate, poate chiar la toate, rezultatul nou, pe care ele îl aduc. Niciodată nu voiu căuta a discuta lucrurile noi propuse. Caracterul pe care îl are opera lui Xenopol se opune la aceasta, și, publicul mare cetitor, n’ar găsi nici un interes, în aceste discuții contradictorii.[9]”

Observăm că acest cercetător istoric, serios și respectuos cu înaintașii săi, și-a pus problema dacă să adauge „la fiecare chestiune tratată de Xenopol, părerile noi, aduse de cercetătorii din urmă”, lucru pe care îl fac mai toți comentatorii din metoda istorico-critică agreată actual în mediul scolastic, dacă vor să le fie acceptate lucrările. Acest Conferențiar Universitar Dr. în istorie nu a dat năvală să facă asta, doar ca să aibă succes academic și să se pună bine cu lumea științifică, ci, căutând cum ar fi moral, s-a „gândit mult la aceasta” și a recurs la modestia academică, aproape patristică, de a recurge la mult sfat, astfel încât a „stat de vorbă cu mulți cunoscători”. Însă, a „luat hotărârea definitivă, numai după ce m’am convins că nu aș depăși, întru nimic, din ceea ce autorul ar fi admis să se facă”, nevrând ca să treacă peste voile și cugetele celui pe care îl comenta, deși acesta nu a primit vreo revelație dumnezeiască în cele ce le-a scris, astfel încât voile și cugetele lui nu erau, neapărat, voile și cugetele lui Dumnezeu. Astfel că numai dragostea și respectul pe care îl avea față de autor, i-a impus editorului să nu treacă peste voia, adică peste persoana sa.

Ne întrebăm, de ce nu au comentatorii din afară ai Sfinților Părinți, față de Sfinții Părinți, măcar atâta respect omenesc, ca acest comentator istoric față de un alt istoric din breasla lui? Nu cumva, de fapt, le lipsește dragostea și respectul față de cei pe care îi comentează? Nu cumva, de fapt, le lipsește chiar duhul științific autentic, de a nu deforma mesajul celui pe care îl comentează? Dar de ce să fim nevoiți să citim studiile unor oameni, chiar recunoscuți drept o autoritate în domeniul științific, dacă nu respectă măcar principiile elementare științifice, adică acela de a nu deforma mesajul operei studiate? De ce să avem încredere în comentariile despre Sfinții Părinți, făcute de cei care nu-I iubesc și nu-I respectă?

Există azi o mare îngâmfare, provenită din modernism și amplificată prin evoluționism, prezentă aproape peste tot în știință, și anume că tot ce e mai nou e mai bun decât ceea ce este mai vechi, că istoricii mai noi știu mai bine ce s-a petrecut în trecut sau ce a semnificat viața și învățătura cuiva, de multe ori chiar mai bine nu numai față de istoricii mai vechi, ci chiar și decât contemporanii acelor evenimente, sau, într-un mod fantastic de stupid, chiar și decât cel ce a trăit-o și decât cel ce a scris opera studiată. Despre asta ne avertizează tot acest Doctor în istorie: „De obiceiu, fiecare lucrare nouă aduce și un nou punct de vedere, sau dă o nouă soluțiune chestiunii pe care o tratează. Nu urmează însă, neapărat, că ceea ce autorul lucrării aduce, ca nou, să fie așa și de bine dovedit, încât să se înlocuiască, dintr-odată, fără discuție, lucrurile pe cari le știam dinainte”. Și, atenție! Aici este vorba despre niște opinii relative ale altor oameni, iar nu despre Revelație, Care niciodată nu se poate schimba. Dacă e absurd să ne încredem, fără discernământ, în tot ce spun comentatorii noi despre niște evenimente trecute, care pot fi înțelese greșit și de cei vechi, dacă au o opinie personală, prin rațiunea omenească căzută și subiectivă, nu prin descoperire dumnezeiască, cu cât de îngrozitor de stupid (și hulitor, în același timp) este să ne încredem, fără niciun simț critic de respingere a aberațiilor, în acei comentatori care contrazic cele revelate de Dumnezeu, prin Sfinții Părinți?

Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu ne arată ce înseamnă a face comentarii noi la studii/scrieri vechi: a se apuca „la fiecare fapt tratat de Xenopol, să discute noua părere, de obiceiu, propusă, să vadă dacă aceasta se poate sau nu admite, să propună schimbările pe cari le-ar crede necesare […] Discutând, în josul paginii, părerea cea nouă propusă, neapărat trebuia să discut și pe a lui Xenopol, și eu eram liber, în felul acesta, să le socotesc pe amândouă ca nefundate, după părerea mea, bazat pe cunoștințele și felul de interpretare a faptelor, pe care eu îl socotesc ca mai bun”, adică exact ceea ce fac și comentatorii istorico-critici ai Sfinților Părinți, care se apucă să discute înțelegerile Sfinților Părinți, ca și cum nu ar fi cunoștință descoperită de Dumnezeu, ci doar niște păreri personale, care sunt nefondate, considerând că au o superioară cunoștință față de Sfinții Părinți și un mod de a interpreta faptele mai bun decât Ei.

Cu toate acestea, până și domnul Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu refuză să o facă, deși domnul Prof. Univ. Acad. Alexandru Dimitrie Xenopol este și el doar un alt om pătimaș, ca și el, care, emițând opinii, poate și greși, fiindcă nu sunt descoperite de Dumnezeu. Face asta fiindcă „ar fi fost în afara […] așteptării cititorilor”, care „vor să cunoască pe Xenopol, nu părerile mele sau ale altora” și „chiar dacă felul acesta ar fi fost cel mai bun, n’ar fi folosit decât la câțiva specialiști, nu tuturor cititorilor, cărora se adresează opera lui Xenopol”. Așadar, nu trece la o astfel de acțiune, de dragul specialiștilor, dacă cititorii nu o vor, fiindcă vor să-i cunoască părerile domnului Xenopol, chiar dacă și ele sunt relative. Ne întrebăm așadar, dacă în domeniul istoriei seculare se are în vedere acest lucru, de ce nu se aplică măcar aceeași măsură și în domeniul patristic, unde, în plus, avem de a face cu revelația lui Dumnezeu, care nu poate fi pusă la critică și îndoială? Și cum ar vrea niște cititori evlavioși să li se deformeze înțelegerea Sfinților Părinți, prin înțelegerea unor cărturari pătimași?

E adevărat că sărmanii comentatori din afară, combat Adevărul absolut revelat, sub pretextul că ar apăra adevărul relativ al părerilor omenești științifice, dar iată ce le răspunde acest cercetător serios: „S’ar putea totuși spune că, de vreme ce este o carte de știință, acesta era cel mai bun mijloc, căutându-se, în primul rând, stabilirea adevărului, cu oricâte greutăți. Cine își dă seama însă, cât sunt de infime posibilitățile de a afla adevărul precis, în domeniul istoriei, va trece repede peste această întâmpinare”. Deci chiar și acest cercetător, care și-a dedicat întreaga viață studiului serios, aprofundat și științific al istoriei, mărturisește că istoria și metodele istorico-critice nu numai că pot doar aproxima adevărul, fiind foarte aproape de el, dar totuși nefiind sigură pe el, ci chiar că „sunt de infime posibilitățile de a afla adevărul precis”. Așadar, dacă sunt infime aceste posibilități, de ce comentatorii istorico-critici ni le prezintă ca pe Însuși Adevărul, și atacă, în schimb, prin părerile lor infime și meschine, Adevărul absolut, dăruit cu generozitate de Bunul Dumnezeu omenirii, prin Sfinții Părinți, doar fiindcă există niște infime posibilități, ca Sfinții Părinți să fi greșit în vreo afirmație nerevelată, ci culeasă din opiniile învățătorilor lor cărturari (v. infra)? Asta ne arată că, de fapt, comentatorii nepatristici ai Sfinților Părinți, au o ori o îngâmfare legată de propria cunoștință, ori o necunoaștere reală a limitelor cunoștinței științifice. Așadar, dacă au o astfel de deformare în privința cunoașterii cunoașterii, atunci cum am putea să ne încredem în „cunoștințele” cu care încearcă să ne manipuleze în legătură cu Sfinții Părinți?

Preocuparea de bază a domnului Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu este nu să-și etaleze propriile cunoștințe, ci „cunoașterea atitudinii pe care ar fi luat-o chiar Xenopol, față de noile cercetări”. De ce nu se preocupă și cercetătorii istorico-critici, măcar la nivelul acesta, de ce atitudine ar fi luat Sfinții Părinți în legătură cu comentariile pe care le fac ei la Sfinții Părinți? Dacă ar fi preocupați de aceasta, ar fi citit cele de mai jos și ar mai fi renunțat să scrie comentarii nepatristice despre Sfinții Părinți, străduindu-se ori să tacă, ori să scrie comentarii mai apropiate de dorința de a urma în toate cugetele și voile autorilor.

Sigur că cercetarea domnului Prof. Univ. Acad. Alexandru Dimitrie Xenopol, a fost foarte valoroasă, fiindcă „valoarea operei lui Xenopol constă, în primul rând, în «întregul», în care el a știut să organizeze faptele expuse, și aceasta o cere el și o recunosc și ceilalți. «Cei ce se vor ocupa de lucrarea mea să o considere în întregul ei», se spune de la prima ediție, de către autor, iar d. Iorga recunoștea că «greșelile de detail pot fi nebăgate în seamă, față cu însemnătatea întregului»”, cu toate acestea ea nu exprimă vreun adevăr absolut, revelat, fiindcă, după cum însuși domnia sa recunoaște, „pătrunsesem adevărul prin o intuiție istorică, care suplinea, adeseori, dovezile pe care mă puteam întemeia, intuiție acum adeverită, prin izvoarele nou descoperite”, iar intuiția unui om se poate confirma uneori, dar poate și greși fiindcă e om, contând dacă totuși întregul a fost dedicat adevărului, iar nu vreunei manipulări.

Dar, în cazul Sfinților Părinți, nu numai întregul, ci și aproape fiecare detaliu e revelat, fiind în armonie cu întreaga învățătură ortodoxă infailibilă a Sfintei Biserici Ortodoxe dintotdeauna, de peste tot, recunoscută de cei mai mulți Sfinți Părinți, astfel încât cum ar putea fi contestată învățătura lor sau infirmată de izvoarele nou descoperite, dacă nu sunt apocrife sau eretice? De aceea este o mare absurditate și, în același timp, o mare hulă la adresa Sfinților Părinți și, mai ales, la adresa lui Dumnezeu-Cuvântul care a revelat întregul învățăturilor lor, de a-i contesta și comenta cu păreri omenești, istorico-critice, cu posibilități infime de a afla adevărul istoric, cu atât mai puțin pe Cel revelat.

Domnul Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu recunoaște că a face comentarii noi, considerând nefondate învățăturile dascălului său este „o lipsă de pietate, pe care tânărul o are față de bătrânul care, cândva, i-a îndreptat primii pași, spre drumul pe care acuma el însuși se încearcă a merge singur”. De aceea are deja „credința”, nu doar vreo opinie științifică,

„că am uitat prea repede pe înaintașii noștri. Prea s’a trecut în tăcere munca lor, sau nu s’a ținut samă de bunăvoința și de împrejurările grele, în cari ei au lucrat. Înțelegerea trecutului îți inspiră, cel puțin, respectul, dacă nu și dragostea față de lucrurile pe care el le are. Și cel care și-a înclinat munca vieții sale, în lămurirea acestui trecut, este dator, cred, să se deprindă cu acest respect, în locul disprețului și ironiei, care se obișnuiește în destul.[10]”

Dacă astfel de pioșenie trebuie să aibă orice ucenic față de dascălul său, câtă evlavie trebuie să aibă un comentator față de Sfinții Părinți, care nu sunt numai dascăli ai săi, ci a întregii omeniri? De ce se face abstracție de viețile lor sfinte, de iluminarea harică pe care au dobândit-o și prin care au scris cele ce au scris? De ce nu au măcar respect față de Ei, dacă nu-i pot iubi cu adevărat, și se apucă să-i comenteze în răspăr, denaturându-le viețile și arătând un dispreț, mai ascuns sau mai vădit, prin ironii și sugestii nefondate, care le vor spori cumplita osândă, atât lor, cât și cititorilor lor, fără de pază?

Astfel încât, recomandăm oricărui cititor sau autor de comentarii despre Sfinții Părinți să urmeze măcar sfaturile acestui cercetător științific: „Deci, opera lui Xenopol, va rămânea așa cum el a lăsat-o în ultima sa revedere”, să lase și ei opera Sfinților Părinți așa cum Ei au lăsat-o. Dacă vor să aibă și ei contribuția lor, nimeni nu-i împiedică, dar să nu depășească ceea ce a făcut acest cercetător cu opera altui cercetător:

„Eu voi adăuga însă, la sfârșitul fiecărui volum, pentru fiecare capitol, o listă a lucrărilor noi, cari tratează aceeaşi materie, dând, la cele mai însemnate, poate chiar la toate, rezultatul nou, pe care ele îl aduc. Niciodată nu voiu căuta a discuta lucrurile noi propuse. Caracterul pe care îl are opera lui Xenopol se opune la aceasta, și, publicul mare cetitor, n’ar găsi nici un interes, în aceste discuții contradictorii.[11]”

Cu atât mai mult caracterul revelat al operei Sfinților Părinți se opune la discuțiile contradictorii absurde la adresa lor, făcute după mintea omenească căzută, antagonică și agonizantă. Pe niciunul din cititorii serioși ai Sfinților Părinți, nu-i interesează bârfele științifice, ci, eventual, doar câteva trimiteri bibliografice în care pot afla mai mult despre Sfinții Părinți iubiți.

Astfel de comentarii la Sfinții Părinți sunt binevenite, ajutându-ne să-I iubim mai mult și să le urmăm învățătura lor nealterată, fiindu-le recunoscători unor astfel de comentatori evlavioși.

De aceea, în toate cele de mai jos, atunci când vom critica nuanțat studiile despre Sfinții Părinți, trebuie să se înțeleagă că nu vorbim despre aceste lucruri științifice, care țin de seriozitatea cercetătorului și chiar de frumusețea reală a unui studiu științific, ci numai despre răstălmăcirile rațiunii omenești autonome, căzute, care se împotrivesc descoperirilor dumnezeiești, date prin Sfinții Părinți.

Adică ne împotrivim cu toată tăria și vădim metehnele unor astfel de studii numai atunci când relativul se împotrivește revelației.

†

În același timp, când vom vorbi despre importanța vieții de rugăciune și pocăință în cunoașterea lui Dumnezeu, nu trebuie să se înțeleagă că suntem împotriva studierii Sfinților Părinți. Dimpotrivă este foarte important să o facem, fiindcă, fără ajutorul lor, nu înțelegem nimic, nu numai din credință, dar nici din viața noastră, putându-ne pierde în hățișul curselor diavolești și în întunericul neștiinței. Suntem doar împotriva răstălmăcirii Sfinților Părinți și a ignorării vieții duhovnicești atunci când îi studiem. Este un păcat împotriva cunoașterii lui Dumnezeu, deci a dobândirii vieții veșnice, și a studia doar Sfinții Părinți, fără pocăință și rugăciune, dar și a face pocăință și rugăciune, fără a studia Sfinții Părinți, însă primul păcat este mult mai primejdios.

„Cei în care precumpănește năzuința de a ajunge la Dumnezeire intelectual, prin știință teologică, nu dobândesc experiența vie a veciniciei. Cei care se mulțumesc cu singură rugăciunea, nu ajung la desăvârșire, chiar și dacă, în anumite clipe, se apropie mai intens de Dumnezeu, decât cei dintâi. Nici cuvântarea de Dumnezeu, intelectuală, fără rugăciunea pocăinței, nici rugăciunea, fie ea fierbinte, dar fără viziunea cuvântării de Dumnezeu a minții, nu se dovedesc a fi desăvârșirea. Singură cunoașterea care include în sine cele două aspecte de mai sus, ca o singură viață, se apropie de deplinătate.

În istoria creștinismului au precumpănit două curente: unul – străduința, care dăinuie de veacuri, de a apropia descoperirea dată despre Dumnezeul întreit-Unul, de felul nostru de a gândi; celălalt – pune, pe locul dintâi, rugăciunea pocăinței și paza poruncilor, ca mijloc de transfigurare radicală a ființei noastre. De lăudat este și, din punct de vedere istoric, chiar de neapărată trebuință truda celor dintâi, dar, dacă ea nu este însoțită de viețuire, atunci prăbușirea ei este inevitabilă.[12]”

Mai mult, dacă vrem să dobândim o viață integral creștină, ca să ne putem mântui, suntem datori să nu ieșim din cercul ei cel sfânt: cunoașterea (ajutată de studiul Sfinților Părinți) și dorirea trăită după voia lui Dumnezeu (ajutată de nevoință, dar mai ales de rugăciune și lacrimi) care se întăresc și înveșnicesc una pe alta. Dacă se încearcă una fără alta, niciuna nu reușește cu adevărat. Caracteristica Sfinților Părinți este tocmai că au dobândit deplin acest cerc sfânt. Caracteristica cercetătorilor nepatristici, profani, este că încearcă să dobândească cunoașterea de Dumnezeu, prin dorirea slavei deșarte a cunoașterii prin sine, lipsindu-le golirea de sine, pentru a se umple cu Dumnezeu. Caracteristica celor habotnici este a crede că, printr-o dorire a lui Dumnezeu, fără a învăța de la Sfinții Părinți despre El, pot ajunge să-L cunoască, doar prin propriile nevoințe și cugetări.

Și la unii, și la alții lucrează cercul vicios al minții trupești și al trupului, cu care aceasta este într-o strânsă interdependență, prin robirea față de propriile simțiri: nedorindu-L pe Dumnezeu cu smerenie, mai presus de sine, nici nu ajung să-L cunoască, ci își zidesc loruși, în cunoaștere, un dumnezeu mincinos, după asemănarea lor. Și, pe măsură ce li se întunecă cunoașterea despre Dumnezeul adevărat, prin neîmplinirea poruncilor Lui și prin cultivarea propriilor dorințe și cugetări, pe atât dorirea lor sporește după dumnezeul cel mincinos pe care și l-au imaginat, care ajunge, prin înșelare, o adevărată patimă, care nu numai că dă dependență, dar poate duce și la nebunia idolatriei, văzute sau nevăzute.

Despre asta ne învață limpede Sfinții Părinți:

„Iar pentru că cuvântul nostru să înainteze și altfel pe cale, să o luăm de la sfârșit. Căci se pare că fiecare lucru ce se întâmplă își primește discernământul și ordinea părților de la sfârșitul său. Deci sfârșitul vieții noastre este fericirea, care se poate numi și împărăția cerurilor sau a lui Dumnezeu. Iar aceasta nu constă în a vedea numai atotîmpărăteasca Treime, ci și în a primi revărsarea dumnezeiască de sus și a pătimi îndumnezeirea și a plini și desăvârși nedeplinătatea și nedesăvârșirea noastră prin revărsarea de sus. Aceasta este mâncarea ființelor înțelegătoare: plinirea nedeplinătății prin acea revărsare dumnezeiască.

Este un fel de cerc veșnic, ce începe de la același loc și iarăși la același loc sfârșește. Căci cât înțelege cineva, atâta dorește; și cât dorește, atâta primește; și cât primește, atâta folosește iarăși, pentru a-și întări înțelegerea. Și iarăși începe mișcarea nemișcată sau nemișcarea mișcată. Deci sfârșitul e astfel, pe cât putem noi pricepe. Iar cum trebue să mergem spre acest sfârșit, trebue să băgăm de seamă. Pentru sufletele raționale, cari sunt ființe cugetătoare și puțin mai prejos decât mințile îngerilor, viața de aici este o luptă, viața în trup o nevoință impusă. Iar răsplata este starea pomenită, care e, în același timp, un dar al bunătății dumnezeești și o răsplată a dreptății. Este răsplata dreptății, fiindcă bunurile acestea ni se arată ca dobândite, prin sudoarea noastră. Iar dar, fiindcă puterea darului nesfârșit întrece orice osteneală și fiindcă însuși faptul, de-a putea binele și de a-l face, este un dar al Lui. […]

Aceasta trebue făcut. Dar cum o putem face, trebue să chibzuim bine. S-a spus că trupul dorește să se desfăteze de cele ale sale prin simțire, lucru care e contrar intenției sufletului. Și, cu cât mai mult se întărește, cu atât mai mult le dorește. Deci aceasta s’a dat în grija sufletului, ca să pună frâu tuturor simțurilor, ca să nu ne desfătăm, cum s’a zis, de cele supuse simțurilor. Iar, fiindcă trupul întărindu-se se pornește și mai mult spre ele, iar, pornindu-se și mai mult, e greu de înfrânat, s’a dat în grija sufletului mortificarea lui, prin post, priveghere, stare în picioare, culcare pe jos, neîmbăiere și prin toată cealaltă reaua pătimire, ca, veștejind puterea lui, să-l aibă ușor de strunit și ascultător, spre faptele sale cugetătoare.

La această stare trebue să se ajungă. Dar, fiindcă acestea sunt ușor de dorit, dar greu de făcut și multe sunt greșalele faptelor, căci oricât ar fi de atent cineva, simțirea îl fură adeseori, s-a iscodit și un al treilea leac: rugăciunea și lacrimile.

Rugăciunea este mulțumirea pentru bunurile primite și cererea iertării greșalelor și a puterii care împuternicește pentru viitor, întrucât, fără ajutorul dumnezeiesc, cum s’a spus și mai ’nainte, n’ar putea face sufletul nimic. Ea mai este unirea cu Cel dorit și împărtășirea de El și învoirea deplină, a întregii puteri a voinței, cu El. Iar, partea cea mai însemnată a țintei urmărite, era să înduplece voința, să vrea acestea cât se poate de mult.

Iar lacrimile au multă putere. Ele câștigă îndurarea Stăpânului, pentru greșalele noastre, și spală petele, ce ne-au venit din plăcerea simțurilor. De asemenea, întraripează dorul spre cele de sus. Așa stau acestea.

Deci, ținta la care vrem să ajungem, este contemplarea celor inteligibile și dorirea desăvârșită a lor. Pentru aceasta se face strunirea trupului prin post, neprihănire și celelalte. Fiecare e pentru cealaltă. Iar, pentru acestea și cu acestea, este și rugăciunea. Și, fiecare din acestea, se deosebește în mai multe părți. Căci, precum ele sunt pentru altele, așa sunt altele pentru ele. Dar, nimenea să nu-și închipuie că iubirea de slavă și iubirea de argint dau mângâiere trupului. Aceasta o face iubirea de plăcere, care are, ca leac potrivit, chinuirea trupului. Iar cele două sunt roadele neștiinței. […] Ea vine din necercarea și necunoașterea primului bine și a slavei adevărate. Deci, cauza ei și, scurt vorbind, rădăcina tuturor relelor este neștiința.

Căci stăpânit de neștiință sufletul nu pricepe cum trebue firea lucrurilor, de unde a venit fiecare și unde se întoarce. Și disprețuindu-și scopul său se întoarce spre cele pământești. […]

Și, ca să rezum totul pe scurt, un singur lucru are de făcut sufletul rațional în trup: să se dorească după scopul său propriu. Iar fiindcă lucrarea voinței, fără înțelegere, rămâne nemișcată, avem datoria să lucrăm cu mintea. Deci, fie că a cugeta este pentru a voi, fie că atât pentru sine cât și pentru a voi, ceea ce pare mai adevărat, căci fericirea, căreia viața nevoitorului de aici îi este nu numai pricinuitoare, ci și chip, are amândouă lucrările: cugetarea și dorirea [dacă amândouă sunt acolo la fel, sau una din ele e mai de căpetenie, n’au decât să filosofeze cei ce vreau], fapt e că, pentru vremea de acum, ne mișcăm prin amândouă lucrările, dintre cari pe una o numim contemplație, iar pe alta făptuire. Și este cu neputință să se afle una din ele fără cealaltă, pe culmile acestor lucrări. Pe treptele cele mai de jos însă, și după acelea, se poate. Iar toate piedicile acestor lucrări, sau acelea cari caută spre cele contrare, le numim păcate. Precum toate cele ce ajută sau izbăvesc de piedeci, le numim virtuți. Iar faptele săvârșite prin virtuți, le numim izbânzi, precum ale celor protivnice, căderi și greșeli. Iar ceea ce modelează fiecare lucrare, fie spre mai rău, fie spre mai bine, este ținta cea mai din vârf, pe care o știm că este o lucrare compusă din cugetare și voire.[13]”

„De neapărată trebuință este curățirea minții noastre prin nevoință, pentru a nu introduce elemente pornind de jos, ale închipuirii, în învățătura dogmatică a Bisericii despre Dumnezeu, învățătură întemeiată pe descoperirea despre chipul Dumnezeieștii Ființări. Nici o conjectură – postulat – omenească nu își are locul în dogma Sfintei Treimi. Pentru aceasta s’a prelucrat în sobor, în cuvinte, o formulă care, dacă drept înțeleasă, se dovedește a fi o bază neclintită pentru zidirea totalității vieții bisericești, ba și a fiecăruia dintre noi în particular. Când, prin gândirea teologică, sânt puse hotare minții noastre, atunci sânt îngăduite anumite considerații omenești, ce pot lua direcțiile cele mai diferite, depinzând în care sferă a gândirii îi este propriu unei minți să petreacă. Un astfel de chip de «gândire despre Dumnezeu» (meditație) poate ajuta la dezvoltarea celui ce încă nu cunoaște starea curăției minții. […]

Învățătura dogmatică și ascetică a Bisericii Dreptslăvitoare nu este un oarecare agregat de plăsmuiri ale gândirii omenești sau «basme meșteșugit împletite» (cf. 2 Pt. 1:16). Caracteristică îi este forma prezentării, celui ce aude (cf. Rom. 10:14-15), a rezultatelor experienței vii, formă care nu se pretează «sistematizării». Învățătura Bisericii se prezintă ca o povestire, în cuvinte omenești, despre ceea ce cu adevărat au văzut și au cunoscut Apostolii, Părinții Bisericii și generațiile care au urmat lor (1 Io. 1:3; Gal. 1:11-12, și altele). […]

Contemporanul nostru, Cuviosul Siluan, scrie astfel despre aceasta: «Minunate lucrurile Domnului: din pământ a zidit pe om, și celui din țărână i S’a dat să Se cunoască în Duhul Sfânt, astfel încât omul zice: Domnul meu, și Dumnezeul meu. Și zice aceasta din plinătatea credinței și a dragostei. Ce poate căuta mai mult sufletul pe pământ? Mare minune: sufletul dintr’o dată cunoaște pe Ziditorul său și dragostea Lui…».

«Când sufletul vede pe Domnul, cât este Εl de blând și smerit, atuncea și el se smerește până în sfârșit, și nimic altceva atâta dorește, cât smerenia lui Hristos; și orișicât ar trăi sufletul pe pământ, tot mereu va dori și va căuta această smerenie de neajuns, care nu este cu putință a uita…»[14]. «Cunoaște-se Dumnezeu numai prin Duhul Sfânt, și cela ce, din mândria sa, voiește să cunoască pe Făcătorul său cu mintea, orb și neînțelegător este»[15]. «Sufletul dintr’o dată vede pe Domnul și îl recunoaște. Cine va descrie această bucurie și veselie? În Duhul Sfânt se cunoaște Domnul, iar Duhul Sfânt umple întreg omul: și sufletul, și mintea, și trupul»[16].[17]”

Mai mult, după cum ne învață Sfinții Părinți că trupul este o bună slugă (când ajută sufletul să se unească cu Dumnezeu), dar un rău stăpân (când înrobește mintea pentru a sluji simțirii), tot așa ne învață că și studiile teologice sunt bune slugi, limpezindu-ne mintea în legătură cu cunoașterea ortodoxă despre Dumnezeu, cu condiția să nu întreacă măsura, fiindcă atunci ne omoară, abătându-ne mintea și inima de la viața în El.

„În școlile de teologie, de veacuri se încearcă a prezenta studenților, într’o expunere sistematică, conținutul Descoperirilor și al învățăturii Bisericii – rodul experienței sobornicești. Mulțămită acesteia, în puțini ani de școlire, este cu putință a sesiza contururile generale ale acestei mărețe zidiri, în aspectul ei pământesc și în firea ei cerească. Dar, incontestabil, o astfel de știință, de departe nu este autentica teologie, înțeleasă ca și cunoaștere ființială de Dumnezeu. Iar atunci când sistematizarea, cu consecutivitatea ei logică, este dusă până la limită, atunci adevăratul duh se înlocuiește cu o scolastică moartă. O astfel de teologie, din nefericire, mai curând abate mintea și inima celui ce învață de la viața în Dumnezeu, devenind o filosofie, o disciplină științifică, o echilibristică intelectuală, desfigurând radical absolut tot ce a fost dat de Dumnezeu în limbi de foc, într’o nedescrisă arătare a Luminii, ducând la uimire, într’un sfânt cutremur, întreaga noastră ființă.

Oare dau școlile a trăi, a se împărtăși, nu intelectual, ci real, cu Dumnezeiasca nețărmurire, ceea ce uimește duhul nostru, îi stârnește înflăcărată rugăciune de pocăință? Oare stârnesc ele setea mistuitoare de a sorbi dragostea lui Hristos, smerenia și blândețea Lui, care L-au dus la Golgotha [sic! Golgota – n.n.]? Și, dacă școlile nu învață rugăciunea în care sufletul se atinge ființial de Dumnezeiasca vecinicie, atunci cine poate judeca în ce măsură sântem [sic! suntem – n.n.] noi îndepărtați de Dânsul? Apropiatu-ne-am oare de Εl sau, dimpotrivă, ne desparte o distanță de netrecut? […]

Aci, nu fără interes, observăm că atunci când omul încearcă a pătrunde adevărul cel vecinic cu mintea sa, prin singură puterea sa, aproape negreșit va ajunge la conceptul unui absolut meta-fizic [sic! metafizic – n.n.], căruia principiul persoanei îi va apărea ca limitativ. Absolutul metafizic definește un Dumnezeu «tăinuit», adică Deus Absconditus [sic! Deus absconditus – n.n.]. Alunecarea negreșită către o astfel de închipuire a absolutului, așa cum mi se pare, este urmarea faptului că mintea-judecată, după legile prin care operează, este impersonală. Dacă ea va fi socotită ca cea mai înaltă formă a manifestării omenești, lăsată în autonomia propriei lucrări, va încerca să depășească principiul personal, ca temei al ființei, fie în planul Dumnezeiesc, fie în cel omenesc, acolo unde creștinul vede Persoana, în Ființarea Dumnezeiască, nu ca principiu limitativ, ci ca însăși Ființa, ca însuși Absolutul.

Pe de altă parte, atunci când în om biruiește, în vârtutea experienței lui duhovnicești [neînsoțită de harul împărtășirii cu Sfânta Treime și de învățătura Sfinților Părinți, care lămurește această împărtășire – n.n.], conștiința principiului personal, ca o condiție absolută a ființării raționale, atunci, conștientizând neîndestularea persoanei – EU (cf. Fac. 18:1-2), firește va aluneca în planul omenesc, spre pluralism, pe care, strămutându-l în planul Ființării Dumnezeiești, va ajunge la expresia politheismului [sic! politeismului – n.n.], adică a mulțimii dumnezeilor. Oricât ar părea de curios, nici monismul  metafizic, ba chiar nici pluralismul păgân, nu s’au dezrădăcinat din conștiința omenirii, până astăzi [primul mai frecvent la cei care pun studierea mai presus de trăire, al doilea la cei care pun mai presus trăirea decât studiul – n.n.].

Superioritatea închipuirii metafizice, despre ființă, asupra politheismului [sic! politeismului – n.n.] păgân constă în faptul că ea drept deslușește unitatea, cea dintru început, a Ființei. Iar superioritatea pluralismului păgân, luat în aspectul său cel mai bun, asupra pantheismului [sic! panteismului – n.n.], constă în aceea că el drept a înțeles persoana, ca principiu ontologic mai adânc al ființei, iar gândirea, ca una din Energiile, una din expresiile acestui principiu personal.

Astfel experiența lumii precreștine, fie că participa sau nu la Descoperirea Vechiului Legământ, a arătat, cât se poate de limpede, cum se pierde omul în nedumeririle lui, total neputincios să afle ieșire și să atingă adevărata cunoaștere de Dumnezeu [fără o adevărată nevoință duhovnicească, în har și în hotarele Sfinților Părinți, ca să-l ducă la o echilibrată cunoaștere a Sfintei Treimi, de o Ființă și Trei Persoane – n.n.]. Această cunoaștere a fost dată omenirii prin Dumnezeiască Descoperire [Revelație – n.n.] în Iisus Hristos, și prin pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii.[18]”

Deci, pentru ca nu cumva intervalul dintre noi și Dumnezeu să ajungă de netrecut sau să ajungem la vreun monism metafizic intelectual, ori la un politeism trăit al patimilor, în care fiecare păcat sau idee greșită despre Dumnezeu să ne devină un zeu căruia îi slujim, trebuie să avem grijă să nu facem nici studiu patristic fără nevoință (cu smerenie), nici nevoință fără studiu patristic (în hotarele descoperite de Dumnezeu Sfinților Părinți), dar după măsura, și capacitățile, și felul de a fi al fiecăruia dintre noi.

Ce ne învață Sfinții Părinți despre studiile despre Sfinții Părinți

Iată acum ce ne învață Sfinții Părinți despre studiile despre Sfinții Părinți (sau ce ne învață sursele primare despre sursele secundare).

Sf. Cuv. Nichita Stithatul

Ca să poată să scrie cineva Adevărul absolut, adică ce îi grăiește Dumnezeu, iar nu propriile păreri vătămătoare de suflet, trebuie să dobândească eliberarea de patimi, demoni, voiri și cugetări proprii, care toate sunt abateri de la voile și cugetările lui Dumnezeu, adică minciuni. Starea celui care vorbește adevărat este „libertatea, adică nepătimirea sufletului [adică] curăția minții prin lacrimi și rugăciune, din care se naște cuvîntul harului și izvorăsc undele înțelesurilor” numai în acest caz adevărate și sigure. Numai astfel de oameni ne pot ajuta la „dezvăluirea tainelor împărăției cerurilor și pentru descoperirea vistieriilor lui Dumnezeu ascunse în suflet”, cu atât mai mult în sufletele atât de adânci și tainice ale Sfinților Părinți. Este evident că cine nu are o astfel de stare, nu ne poate îndruma către aceste vistierii, ci, dimpotrivă, ne derutează. Cine are darul memorării și convingerii altora și cunoștințe despre Sfinții Părinți să nu se simtă dator, ca și cum ar fi obligat de Dumnezeu, să îi învețe neapărat pe alții, ca să nu-și „îngroape talantul”, fiindcă se înșeală. Dacă nu are în sine „sălășluirea Sfintei Treimi […], din Care ies revărsările de lumină ale Duhului” nu poate fi „spre folosul fiecăruia din cei curățiți”, astfel încât nu are „trebuința care silește pe tot cel ce a luat talantul cuvîntului cunoștinței, să-l propovăduiască”, ci mai bine tace, nu numai ca să nu spună nerozii și să nu se facă de râs, ci, mai mult, ca să nu se osândească, după cuvântul Mântuitorului „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. Lăsații pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; și dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt 15,13-14). Și cum să fie sădită de Tatăl cel ceresc, o cugetare pământească, din propriile păreri necurățite prin pocăință, ci doar îmbâcsită prin multe informații?

„Socotesc că patru sînt cauzele virtuților, îmbinate în treimea desăvîrșită, care au mișcat, la această scriere de folos, pe cel ce, pornit de la cea de la început, a trecut de curînd, de cea de la mijloc și a ajuns la treimea teologiei tainice. Cea dintîi este libertatea, adică nepătimirea sufletului, care a înaintat de la lucrarea ostenitoare la contemplarea naturală a zidirii și, de acolo, a intrat în întunericul cunoștinței lui Dumnezeu ^{Nota 332}. A doua, curăția minții prin lacrimi și rugăciune, din care se naște cuvîntul harului și izvorăsc undele înțelesurilor. A treia este sălășluirea Sfintei Treimi în noi, din Care ies revărsările de lumină ale Duhului, spre folosul fiecăruia din cei curățiți, pentru dezvăluirea tainelor împărăției cerurilor și pentru descoperirea vistieriilor lui Dumnezeu ascunse în suflet ^{Nota 333}. A patra, este trebuința care silește pe tot cel ce a luat talantul cuvîntului cunoștinței, să-l propovăduiască ^{Nota 334}, dată fiind amenințarea lui Dumnezeu, Care zice: «Slugă vicleană și leneșă, trebuia să dai argintul meu zarafilor și eu venind aș fi luat al meu cu dobîndă» (Matei XXV, 27).

^{Nota 332} (Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae) Acestea sînt cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc.

^{Nota 333} (Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae) A doua corespunde cu a doua din treimea amintită, iar a treia, cu a treia din ea.

^{Nota 332} (Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae) Această a patra treime e și o încununare a celor trei amintite. Treimea desăvîrșită a treptelor duhovnicești este : făptuirea, contemplația în duh a creațiunii și cunoștința mai presus de cunoaștere a Sfintei Treimi. Cel ce a ajuns la treapta din urmă nu e scutit de propovăduire, ci, de abia lui, i se impune cu o necesitate supremă. Cea dintîi dintre aceste trepte este însuflețită de aspirația spre nepătimire și ajunge la ea; a doua este condusă de voința de curăție și ajunge la ea; a treia tinde spre sălășluirea Sfintei Treimi în suflet și ajunge la ea; a patra este necesitatea simțită de suflet, de a propovădui cunoștința de Dumnezeu la care a ajuns. Aceasta este o preocupare esențială pentru Nichita. Toate aceste patru cauze și ținte se află concentrate în cel ce a ajuns la sălășluirea Sfintei Treimi în el. Toate îl îndeamnă deci la comunicarea cunoștinței la care a ajuns. Pentru că sînt aspirații și ținte atinse, ele sînt în același timp cauze ale virtuților amintite și virtuțile înseși. Dar, aceste virtuți sînt și cauze care mișcă, pe cel ce a depășit treapta de mijloc, să comunice sau să mărturisească cunoștința sa despre Dumnezeu.[19]”

În același timp, chiar dacă unii comentatori lumești ai Sfinților Părinți spun „lucruri smerite într-o înfățișare de smerenie și modestie” nu înseamnă că sunt smeriți cu inima, ca să fie iluminați de Sfântul Duh să spună ce spun. Mai ales că aceștia, din duh ecumenist „irenic”, îi urăsc pe Sfinții Părinți apologeți (mai ales pe aceia care, fără vreo diplomație dăunătoare sau mănuși de salon, îl demască pe Origen, cărturarul „model de urmat” pentru toți savanții eretici de azi, care, în locul pocăinței, se bizuie pe studii, gândirea lor „înaltă”, dar deșartă, și mulțimea paginilor scrise), considerându-i plini „de toată trufia și îngâmfarea”, doar fiindcă spun „lucruri înalte și mărețe”. Noi trebuie să-i cunoaștem din roade: dacă sunt roadele Sfântului Duh, adică învățătură ortodoxă din descoperire de la Dumnezeu, îi primim, iar dacă au o învățătură pseudo-ortodoxă, adică răstălmăcită de ei și contrară Sfinților Părinți în înțelesuri, denigrându-i pe aceștia pentru tot felul de patimi sau trăiri psihologice, pe care cărturarii își imaginează că le au și ei, doar ca să nu-i mai mustre conștiința fiindcă ei înșiși se scaldă în ele, îi lepădăm.

„29. Să nu socotești cu ușurință că este smerit cu inima nici pe cel ce spune lucruri smerite într-o înfățișare de smerenie și modestie ; nici pe cel ce spune lucruri înalte și mărețe să nu-l socotești că e plin de toată trufia și îngâmfarea și nechinuit lăuntric de ele. Din roadele lor să-i cunoști pe ei.

30. Roada Duhului Sfînt este dragostea, bucuria, pacea, bunătatea, îndelungă-răbdarea, credința, blîndețea, înfrînarea. Iar roada duhului potrivnic este ura, întristarea lumească, nestatornicia sufletului, tulburarea inimii, răutatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mînia, necredința, pizma, multa mîncare, beția, bîrfirea, osândirea, pofta ochilor, îngîmfarea și trufia sufletului. Deci din aceste roade să-ți fie cunoscut pomul. Și în felul acesta vei cunoaște neîndoielnic al cărui duh este cel ce te întîmpină. Semnele acestora sînt vădite și de glasul Domnului : «Omul bun, zice, din vistieria bună a inimii sale scoate cele bune» (Matei XII, 35), fiindcă după cum e pomul așa e și roada.
31. În cei în care sînt și se văd roadele Sfîntului Duh, în aceia este și sălășluirea lui Dumnezeu. În aceștia este și un izvor netulburat al cuvîntului, împreunat cu înțelepciune și cu cunoștință, fie că sînt auziți vorbind smerit, fie că grăiesc cele înalte. Dar, în cei în care nu se văd roadele și darurile acestui Duh, ci ale celui dimpotrivă, în aceștia este întunericul cunoștinței de Dumnezeu, roi de patimi și sălășluirea duhurilor vrăjmașe, fie că sînt văzuți grăind și purtîndu-se cu smerenie, fie grăind cele înalte și purtînd haine de preț și înfățișare aleasă.
32. Adevărul nu stă în fețe, înfățișări și cuvinte, nici nu se odihnește Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrînte, în duh de smerenie și în suflete luminate de cunoștința lui Dumnezeu. Căci se întîmplă să vedem uneori pe cineva, acoperindu-se în afară sub cuvinte și folosindu-se de vorbe smerite față de alții, pentru a vîna lauda de la oameni, iar, în lăuntru, e plin de viclenie și de răutate și de ținerea de minte a răului aproapelui; precum se întîmplă uneori să vedem pe cineva luptîndu-se în afară pentru dreptate, prin cuvinte înalte de înțelepciune, și ridicîndu-se împotriva minciunii sau a călcării legilor dumnezeiești, iar în lăuntru e plin de cuviință, de smerenie și de dragoste față de aproapele ; ba uneori se și laudă în Domnul, după cuvîntul lui Pavel «Lăudîndu-mă, în Domnul mă voi lăuda, întru neputințele mele» (2 Cor. XII, 9)4S4.
33. Dumnezeu nu privește fața din afară a celor zise sau făcute de noi, ci stările sufletelor și scopul pentru care facem ceva din cele văzute, sau zicem ceva din cele cugetate, precum cei ce se deosebesc de cei ce vorbesc sau fac ceva, prin înțelegerea lor, văd mai bine înțelesurile cuvintelor și sfîrșiturile lucrurilor și-și fac judecăți fără greșeală despre ele. «Dar omul ca om caută la față ; Dumnezeu însă vede în inimă» (1 Regi XVI, 7 ; Ps. VII, 10).[20]”

Nu ne poate ajuta să găsim lumina, cel care iubește întunericul și vrea ca toți să stea în întuneric, ca și el, din invidie. Tot așa, nu ne pot ajuta să găsim lumina dumnezeiască a adevărului, cel ce nu o poate cunoaște, fiindcă, prin patimi este robit întunericului diavolesc al minciunii. „Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșeală pe sine însuși” (Gal 6,3), iar „Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni; căci «Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L învețe pe El?» Noi însă avem gândul lui Hristos” (1 Cor 2,14-16). Așadar, cum ar putea judeca niște cărturari firești, care nu primesc cele ale Sfântului Duh, fiindcă nu lucrează pocăința, pe Sfinții Părinți, care sunt duhovnicești? Este evident că lucrările patristice sunt nebunie pentru cărturarii din afară și nu le pot înțelege.

La Adevărul absolut, Singurul mântuitor, nu se poate ajunge, așadar, decât printr-„un izvor netulburat al cuvîntului, împreunat cu înțelepciune și cu cunoștință”, care nu se poate dobândi decât „în inimi înfrînte, în duh de smerenie și în suflete luminate de cunoștința lui Dumnezeu”, ce nu se găsesc decât în cei din faza de iluminare harică, de după curățirea de patimi, adică numai în Sfinții Părinți, asta fiindcă Dumnezeu nu e interesat decât de „stările sufletelor și scopul pentru care facem ceva din cele văzute, sau zicem ceva din cele cugetate”, care nu se pot curăța decât din învățături folositoare de suflet, nu prin informarea cu tot felul de curiozități deșarte, cu care ne îmbie comentatorii lingvistico-istorico-critici. La aceștia nu putem găsi decât „întunericul cunoștinței de Dumnezeu, roi de patimi și sălășluirea duhurilor vrăjmașe”, chiar dacă, pentru a ne înșela, își iau o mască de creștini evlavioși și iubitori de Dumnezeu, „acoperindu-se în afară sub cuvinte și folosindu-se de vorbe smerite față de alții” doar fiindcă știu cât de mult este apreciată de toți virtutea smereniei, având scopul în toate de „a vîna lauda de la oameni”, dar, în realitate, „în lăuntru, sunt plini de viclenie și de răutate și de ținerea de minte a răului aproapelui”. De altfel, e celebră patima aceasta la cărturarii care, vrând să pară că sunt smeriți și râvnitori pentru adevăr, se laudă că îi cunosc și îi comentează pe Sfinții Părinți. Ea a căpătat și un nume de râs: odium theologicum – lb. lat. „ură teologică”. Cum ar putea fi grăirea de Dumnezeu adevărată, din descoperirea pe care ți-o dă sălășluirea Sfintei Treimi, structura supremei iubiri, plină de ură și invidie?

Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul

L-am pus special pe Sf. Cuv. Nichita Stithatul mai înainte de Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, pentru a vedea că, odată cu trecerea timpului și împuținarea Sfinților Părinți, a apărut o mare îngăduință la Sfinții Părinți, în legătură cu cei care doresc să ajungă teologi, în înțelesul de azi. Totuși, și el face o distincție clară între cuvintele adevăraților teologi, care cercetează cuvintele Sfinților Părinți, din voia lui Dumnezeu și cuvintele falșilor teologi, care fac doar niște studii academice despre Sfinții Părinți, din înșelare demonică:

„Cuvânt pentru cei ce năzuiesc să facă teologie al celui între sfinți, părintelui nostru Nicodim Aghioritul

«Dacă, prin urmare, și tu, iubite, dorești să dobândești harisma aceasta, se cuvine să cunoști și să păstrezi următoarele opt lucruri:

• Trebuie să respecți poruncile lui Dumnezeu și, prin întâmpinarea lor, să ajungi la contemplare, precum te sfătuiește Grigorie Teologul, zicând: «Vrei să devii teolog vreodată, și vrednic de contemplarea lui Dumnezeu? Păzește poruncile, mergi prin viață cu săvârșirea faptelor bune; căci prin fapte ajungi la contemplație; de la trup nevoiește-te către suflet».
• Trebuie să-ți stăpânești trupul și patimile trupului și să-ți curătești simțurile trupului și ale sufletului; căci înainte de a te curăți pe tine însuți nu poți avea siguranță pe tine, nici răspundere pentru sufletele altora, nici să teologhisești. Sau dacă n-ai ajuns la curățire deplină, ci abia te curătești, nici atunci nu se cuvine să teologhisești.
• Se cuvine să știi că teologia este de două feluri, un fel precede și un altul urmează. Pe de o parte teologia care precede este grăitoare despre existența lui Dumnezeu; pe de altă parte cea care urmează este aceea care, prin creație și purtarea de grijă a făpturilor, dovedește că există Dumnezeu care a creat toate și le poartă de grijă.
• Trebuie să te ocupi cu citirea și studierea Vechiului și, mai ales, a Noului Testament; căci Sfânta Scriptură se numește și teologie în foarte multe locuri de către Dionisie Areopagitul, iar Sfinții Apostoli sunt numiți de el teologi prin excelență. Să te ocupi cu studierea teologiei dogmatice, mai ales a Sfântului Ioan Damaschin și Panoplia dogmatică a lui Atanasie, și să citești învățăturile teologice ale Sfinților Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama, Iosif Vrienios și ceilalți.
• Trebuie să cunoști ceea ce recomandă Iosif Vrienios: „Cel care teologhisește, înainte de toate să stăpânească cu exactitate atributele persoanelor treimice; adică ce înseamnă că Dumnezeu este Unul și ce înseamnă Trei; ce înseamnă Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ce înseamnă Dumnezeire, esență (ousia) si fire (phisis) și ce înseamnă persoana, ce sunt atributele, ipostasul și deoființimea, ce înseamnă enipostasul și celelalte.
• Trebuie să cunoști regula pe care o recomandă același Vrienios cititorilor cărților de teologie, zicând: „Cei care citesc pe teologi, înainte de toate trebuie să se gândească că toate cele ce s-au spus despre Sfânta Treime, s-au spus ca despre o ființă și trei ipostasuri, și deci, când vorbim despre activitatea Sfintei Treimi trebuie să nu greșim atribuind ceea ce este propriu numai Ființei Divine, fiecăruia din cele trei ipostasuri separat, și nici cele spuse numai pentru fiecare din cele trei ipostasuri să le socotim comune Ființei Divine”.
• Dacă îți place să teologhisești, urmează ceea ce te învață Purtătorul-de-Dumnezeu si Teologul Maxim, zicând: „Dorind să teologhisești să nu cauți rațiunile referitoare la Dumnezeirea însăși, adică rațiunile despre Ființa cea mai presus de înțelegere, căci nu poate să găsească aceasta mintea omenească, nici mintea altcuiva afară de Dumnezeu, ci să cauți rațiunile despre El cât se poate, adică energiile lui Dumnezeu precum sunt: veșnicia, nemărginirea, bunătatea, înțelepciunea, puterea Sa creatoare și purtătoare de grijă a toate, căci dintre oameni acela este mai mare teolog care descoperă aceste rațiuni, cât se poate” (A doua sută de capete despre dragoste, 27).
• Punctul opt și ultim: roagă-te Duhului Sfânt, frate, ca să-ți dăruiască și ție darul teologhisirii; sau mai bine zis al contemplării – căci ai văzut mai sus că teologia se dă în Duhul Sfânt. Pentru că, să știi, cel care e mișcat de darul Sfântului Duh în inima sa, acela este cu adevărat teolog, teolog neclintit și plin de siguranță. Iar cel ce nu este mișcat de Duhul Sfânt în inima sa, acela cât teologhisește toate sunt cuvinte care vin din afară prin auz, și nu dintr-o inimă mișcată de Duhul Sfânt. În această privință a și spus Kalist Katafighiotul, teologul cel cu mintea înaltă: «Cel care este mișcat de Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este înstrăinat de teologhisire; ci, dintr-o dată, devine teolog și teologhisește întotdeauna. Iar fără darul ceresc pomenit mai sus și fără lucrarea vie a Duhului Sfânt în mijlocul inimii sale, din păcate toate câte cu mintea vede sunt imaginație a minții și toate câte teologhisește sunt cuvinte aruncate în vânt, căci acela este mișcat prin auz și cuvintele lui vin dinafară. De aici vine înșelarea gândurilor și a teologiei însăși – ceea ce este și mai rău» (Filocalia greacă, cap. 34, p. 1135). Dacă deci teologhisești, mișcat fiind de Duhul Sfânt, atunci laudă și cinste aduci lui Dumnezeu, după cum se spune în psalm: «Aduceți Domnului laudă si cinste» (Ps. 28) – pe care, interpretându-l, Marele Vasile zice: «Tot cel care teologhisește fără eroare, neîndepărtându-se de înțelegerea corectă a învățăturilor despre Tatăl și despre dumnezeirea Fiului Unul-Născut și despre Sfântul Duh, acela aduce Domnului slavă și cinste».[21]”

Așadar, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul dă îndrumări foarte concrete pentru zilele noastre, arătându-ne ce trebuie să știm și ce trebuie să citim pentru a deveni teologi ortodocși.

El nu recomandă citirea comentatorilor păgâni, iudei, eretici, mahomedani și „ortodocși” nepatristici, ci, în majoritatea lor sursele primare, adică Sf. Proroci, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți înșiși („citirea și studierea Vechiului și, mai ales, a Noului Testament […] studierea teologiei dogmatice, mai ales a Sfântului Ioan Damaschin și Panoplia dogmatică a lui Atanasie, și să citești învățăturile teologice ale Sfinților Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nyssa, Grigorie Palama”), și, în minoritate surse secundare, dar numai cele scrise de comentatori cunoscuți a fi patristici (Iosif Vrienios și ceilalți), adică cu o râvnă fierbinte de a nu schimba „o iotă sau o cirtă” (Mt 5,18) din învățăturile Sfinților Părinți.

În privința a ceea ce trebuie să știm este (dar nu oricum, ci „stăpânind cu exactitate”, nu șovăind și bâlbâindu-ne și fiind confuzi și neclari și nelămuriți), de asemenea, foarte clar și concret: „înainte de toate să stăpânească cu exactitate atributele persoanelor treimice; adică ce înseamnă că Dumnezeu este Unul și ce înseamnă Trei […] ce înseamnă Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ce înseamnă Dumnezeire, esență (ousia) si fire (phisis) și ce înseamnă persoana, ce sunt atributele, ipostasul și deoființimea, ce înseamnă enipostasul și celelalte […] să nu cauți rațiunile referitoare la Dumnezeirea însăși, adică rațiunile despre Ființa cea mai presus de înțelegere […] să cauți rațiunile despre El cât se poate, adică energiile lui Dumnezeu”.

Iată ce ne învață Sf. Cuv. Ioan Damaschin, făcând o sinteză a tuturor Sfinților Părinți, de până la el:

• Despre ființă/fire (comun) și ipostas/persoană (particular)

​„Cele comune și universale sunt atribuite și celor particulare care sunt sub ele. Comun este ființa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin număr și nu prin fire. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa este desăvârșită în fiecare din ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privește accidentele, care sunt însușiri caracteristice, însușirile caracteristice, însă, aparțin ipostaselor și nu firii. Ipostasa se definește: ființa împreună cu accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul și existența în sine. Ființa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimește una din ipostase, atunci întreaga ființă pătimește, căci a pătimit ipostasa, și se spune că a pătimit în una din ipostasele ei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeași specie cu ipostasă care suferă.

Astfel, mărturisim că firea Dumnezeirii este în chip desăvârșit întreagă în fiecare din ipostasele ei, toată în Tatăl, toată în Fiul, toată în Sfântul Duh. Pentru aceea Tatăl este Dumnezeu desăvârșit, Fiul Dumnezeu desăvârșit, Sfântul Duh Dumnezeu desăvârșit. Astfel și în întruparea unicului Dumnezeu Cuvântul al Sfintei Treimi spunem că firea întreagă și desăvârșită a Dumnezeirii în una din ipostasele ei s-a unit cu toată firea omenească și nu parte cu parte.[22]”

• Despre distincția dintre Persoanele Sfintei Treimi

„Cele trei ipostase supradumnezeiești ale Sfintei Dumnezeiri participă primei însemnări, αγενητος, căci sunt de aceeași ființă și nezidite. Celei de a doua însemnări nu participă deloc, deoarece numai Tatăl este nenăscut αγενιτος, căci nu are existența de la o altă ipostasă. Numai Fiul este născut, căci s-a născut fără de început și în afară de timp din ființa Tatălui. Numai Duhul Sfânt purcede din ființa Tatălui, nu prin naștere, ci prin purcedere. Astfel ne învață Sfânta Scriptură. Dar modul nașterii și al purcederii este nepătruns de minte.

Trebuie să se știe și aceasta, că fericitei Dumnezeiri nu i-a fost dat de noi numele de paternitate, de fiime și de purcedere, ci, din contră, ni s-au împărtășit nouă de acolo, după cum spune dumnezeiescul apostol: «Pentru aceasta îmi plec genunchii în fața Tatălui, de la care orice paternitate în cer și pe pământ» (Efeseni III, 14-15).

Dacă spunem că Tatăl este principiul Fiului și mai mare decât Fiul, nu susținem că El precede pe Fiul, în timp sau în fire, căci, prin El [prin Fiul – n.n.] a făcut veacurile. Și, întru nimic altceva, nu se deosebește, decât numai în ceea ce privește cauza, adică Fiul a fost născut din Tatăl și nu Tatăl din Fiul, și că Tatăl, în chip natural, este cauza Fiului, după cum spunem că nu provine focul din lumină, ci, mai degrabă, lumina din foc. Prin urmare, când auzim că Tatăl este principiul Fiului și mai mare decât Fiul, să înțelegem aceasta cu privire la cauză.[23]”

• Cum ne ajută cunoașterea teologiei (învățăturii despre Sfânta Treime) să scăpăm de ereziile aflate la extreme opuse, ale politeismului și iudaismului

„În chipul acesta, prin unitatea naturii dumnezeiești, se nimicește rătăcirea politeistă a elinilor; iar prin acceptarea Cuvântului și a Duhului se distruge învățătura iudeilor; iar din amândouă ereziile rămâne ceea ce este folositor; din concepția iudaică, unitatea firii, iar din concepția elenismului numai deosebirea persoanelor.

Iar dacă iudeul se opune acceptării Cuvântului și Duhului, să fie combătut și să i se închidă gura de dumnezeiasca Scriptură. […]

Prin urmare, spunem că ipostasele sunt desăvârşite, pentru ca să nu gândim că firea dumnezeiască este compusă. Căci tot ceea ce este compus are ca principiu dezbinarea. Și iarăși spunem că cele trei ipostase sunt unele în altele, ca să nu introducem mulțime și gloată de Dumnezei. Prin cele trei ipostase, cunoaștem că Dumnezeirea este necompusă și neamestecată; iar prin faptul că ipostasele sunt de aceeași ființă, sunt unele în altele și sunt identice în ceea ce privește voința, activitatea, puterea, stăpânirea și mișcarea, cunoaștem, ca să spun așa, că Dumnezeirea este neîmpărțită și că este un singur Dumnezeu. Căci cu adevărat există numai un singur Dumnezeu: Dumnezeu și Cuvântul și Duhul Lui.[24]”

• De ce făpturile sunt multe (iar nu o singură făptură poliipostatică) și de ce zeii păgânilor sunt gloată de mulți zei, iar nu un singur zeu polipersonal (fiindcă, deși examinate „logic și abstract” au o „natură comună”, totuși, „examinate real”, „ipostasele nu sunt unele în altele, ci despărțite” și au, fiecare din ele, „ceva special și particular”, având „multe lucruri, care [le – n.n.] deosebesc” între ele)

„Trebuie să se știe că altceva este examinarea reală și altceva examinarea logică și altceva examinarea abstractă. La toate făpturile deosebirea ipostaselor se examinează real. Căci se examinează real Petru deosebit de Pavel. Dar se examinează logic și abstract ceea ce este comun între ei, ceea ce îi unește, ceea ce îi face unul. Căci gândim cu mintea că Petru și Pavel sunt de aceeași natură și au o natură comună, deoarece fiecare din ei este animal (ființă) rațional și muritor și fiecare este trup însuflețit, cu suflet rațional și cugetător. Această natură comună, deci, este examinată logic. Căci ipostasele nu sunt unele în altele. Fiecare are ceva special și particular, adică este despărțită în sine și are multe lucruri care o deosebesc de cealaltă ipostasă. Sunt depărtate în spațiu, se despart în timp, se deosebesc în felul de a gândi, în putere, în figură, adică înfățișare, în capacitate, în temperament, în vrednicie, în ocupație și în toate însușirile caracteristice, dar, mai presus de toate, în aceea că ipostasele nu sunt unele în altele, ci despărțite. Pentru aceea se zice: doi, trei și mai mulți oameni. Acest lucru se poate vedea la orice făptură.[25]”

„Dumnezeirea este desăvârșită și nu-i lipsește nimic, în ce privește bunătatea, înțelepciunea și puterea; este fără de început, fără de sfârșit, pururea dăinuitoare, necircumscrisă și, ca să spunem într-un cuvânt, desăvârșită în toate. Dar, dacă vom spune că sunt mulți Dumnezei, este necesar să se observe deosebire între cei mulți, căci, dacă nu este deosebire între ei, este mai degrabă unul și nu mulți. Dar, dacă este deosebire între ei, unde este desăvârșirea? Căci n-ar fi Dumnezeu dacă ar fi lipsit de desăvârșire, fie în ce privește bunătatea, fie în ce privește puterea, fie în ce privește înțelepciunea, fie în ce privește timpul, fie în ce privește spațiul. Dar, identitatea în toate, indică mai degrabă un singur Dumnezeu și nu mulți.

Dar cum va putea fi păstrată necircumscrierea, dacă sunt mulți Dumnezei? Căci, acolo unde ar fi unul, nu va putea fi celălalt.

Cum va putea fi condusă lumea de mulți? Oare nu se va descompune și nu se va nimici, deoarece se observă luptă între conducători? Căci deosebirea introduce împotrivire. Dar, dacă ar spune cineva că fiecare conduce câte o parte, atunci voi întreba: «Cine a orânduit acest lucru, și cine le-a făcut împărțeala»? Acela ar fi mai degrabă Dumnezeu.

Prin urmare, există un singur Dumnezeu, desăvârșit, necircumscris, făcător al universului, țiitor și conducător, mai presus de desăvârșire și înaintea oricărei desăvârșiri.[26]”

• De ce la creștini nu sunt trei dumnezei, ci Sfânta Treime (fiindcă, și examinate real, Persoanele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh „sunt de aceeași ființă, sunt unele în altele și sunt identice [nu asemenea – n.n.] în ceea ce privește voința, activitatea, puterea, stăpânirea și mișcarea”, deosebirea Persoanelor, făcându-se pe „cale abstractă”, doar „numai în însușirile paternității, fiimii și purcederii […] adică modului de existență”)

„Cu totul dimpotrivă la Sfânta Treime cea mai presus de ființă, deasupra tuturor și incomprehensibilă. Căci, cu privire la Sfânta Treime, ceea ce o unește și o face una este examinat real, din pricina coeternității și din pricina identității ființei, activității și voinței; din pricina acordului felului de a gândi și din pricina identității stăpânirii, puterii și bunătății. Nu am spus asemănare, ci identitate și unitate de mișcare, căci este vorba de o singură ființă, o singură bunătate, o singură putere, o singură voință, o singură activitate, o singură stăpânire, una și aceeași, nu trei, asemenea unele cu altele, ci una și aceeași mișcare, a celor trei ipostase. Căci, fiecare dintre ele, nu are mai puțină unitate, față de altă ipostasă ca față de sine însăși, în sensul că, în toate privințele, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt unul, afară de nenaștere, naștere și purcedere. Iar deosebirea aceasta se înțelege numai pe cale abstractă. Căci cunoaștem un singur Dumnezeu; iar deosebirea o înțelegem numai în însușirile paternității, fiimii și purcederii, potrivit cauzei, cauzatului și desăvârșirii ipostasei, adică modului de existență.

Cu privire la Dumnezeirea cea infinită nu putem vorbi ca despre noi de o depărtare spațială, deoarece ipostasele sunt unele în altele, nu în sensul că ele se amestecă, ci în sensul că sunt unite, potrivit cuvântului Domnului, care zice: «Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine» (Ioan XIV, 11), între ipostasele Dumnezeirii nu există deosebire de voință sau de gândire sau de activitate sau de putere sau de altceva, din acelea care dau naștere, în noi, la deosebire complet reală. Pentru aceea, nu spunem că Tatăl și Fiul și Sfântul Duh sunt trei Dumnezei, ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, Fiul și Duhul se raportează la o singură cauză; nu sunt nici alcătuiți, nici contractați, în sensul contopirii lui Sabelie (sfârșitul secolului II și începutul secolului III). Căci, după cum am spus, ipostasele Sfintei Treimi se unesc, nu în sensul că ele se amestecă, ci în sensul că ele există unele în altele; iar întrepătrunderea reciprocă a ipostaselor este fără contractare și fără amestecare. Ele nu sunt depărtate unele de altele, și nici împărțite în ce privește ființa, în sensul împărțirii lui Arie (secolul III și IV).

Căci, dacă trebuie să spunem pe scurt, Dumnezeirea este neîmpărțită în cele ce se împart, după cum în trei corpuri solare, care există unul în altul și sunt nedespărțite, avem o singură unire și apropiere a luminii. Așadar, când privim la Dumnezeire, la prima cauză, la singura stăpânire și la una și la aceeași, ca să spun așa, mișcare și voință a Dumnezeirii, la identitatea ființei, a puterii, a activității, a domniei, atunci avem în mintea noastră o unitate. Dar când privim la acelea, în care este Dumnezeirea, sau, ca să spun mai precis, care sunt acelea din care este Dumnezeirea și care sunt de acolo, din prima cauză, în afară de timp, de aceeași slavă și nedespărțite, adică ipostasele Fiului și Duhului, atunci trei sunt acelea, la care trebuie să ne închinăm. Un Tată, Tatăl, care este fără de început, în sensul că este necauzat. Căci nu este din cineva. Un Fiu, Fiul, care nu este fără de început, în sensul că nu este necauzat. Căci este din Tatăl. Dar, dacă ai raporta termenul de «început» la timp, atunci și Fiul este fără de început, căci el este făcătorul timpurilor și, prin urmare, nu cade sub timp. Un Duh, Sfântul Duh, care este din Tatăl, nu în chip firesc, ci purces. Tatăl nu este lipsit de nenaștere, pentru că a născut, nici Fiul de naștere, pentru că a fost născut din cel nenăscut – dar cum? – și nici Duhul nu se schimbă în Tatăl sau în Fiul, pentru că purcede și este Dumnezeu, însușirea este ceva netransmisibil; cum ar putea să rămână însușire, ceea ce se transmite sau se preface? Căci, dacă Tatăl este Fiul, atunci nu este cu adevărat Tată, căci unul este cu adevărat Tatăl. Și, dacă Fiul este Tatăl, atunci nu este cu adevărat Fiu, căci unul este cu adevărat Fiu și unul Duhul Sfânt.[27]”

Așadar, Sfinții Părinți ne învață că:

• avem Un Singur Dumnezeu în Trei Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, desăvârșit în unitate și iubire, a cărui cunoaștere ne duce la desăvârșirea unire cu El și, prin El, la o adâncă și existențială comuniune între noi „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21), prin asemănarea cu Sfânta Treime;
• există două eresuri contradictorii:
  • politeismul, în care deosebirile dintre zei îi duc la împotrivire și luptă, iar, pe oamenii care cred în ei, să se dezbine, și
  • iudaismul, în care singurătatea zeului monopersonal îl face să fie egoist și gelos, iar pe oamenii care cred în el, să fie egoiști și însetați de iubire, pe care, nedobândind-o, fiindcă le lipsește asemănarea cu Sfânta Treime, o transformă în treimea iubirii pătimașe (iubirea pântecelui, iubirea slavei deșarte și iubirea de arginți – prin care își pot cumpăra, de la alții, obiectele de plăcere ale primelor două iubiri);
• tocmai revelația Sfintei Treimi ne ferește de cele două eresuri pierzătoare, de mai sus, și de patimile pe care le suferă cei care cred în ele. Prin Unicitatea Ființei, înfrângând politeismul, prin Treimea Persoanelor, înfrângând egoismul iudaic. Așadar, cunoașterea Sfintei Treimi este cea mai mare armă împotriva ereziilor.

Cu totul dimpotrivă ne învață comentatorii ecumeniști ai Sfinților Părinți, plecând de la aceeași realitate a Sfintei Treimi, dar, pe care o răstălmăcesc, după voile și cugetele lor, potrivnice Ortodoxiei și propice panereziei.

Ei se folosesc de cunoașterea Sfintei Treimi, pentru a se contopi cu toate religiile lumii, alipindu-se de cele două extreme, într-un dialog auto-distructiv, care îi face chiar și pe eretici să piară, fiindcă, ascunzând sau diminuând, din simpatie, tocmai latura credinței care le contestă rătăcirea, le confirmă ca bună amăgirea, gândită și simțită, în care trăiesc, păcălindu-i că și ei cred ca și creștinii, în același Dumnezeu, deci că vor fi mântuiți de El:

• prin unicitatea dumnezeirii (ascunzând Treimea Persoanelor), confirmând monopersonalismul egoist iudeu;
• prin trinitate (ascunzând Unicitatea Ființei), confirmând politeismul dezbinător păgân;

procedând exact opus față de cum ne învață Sfinții Părinți că trebuie să facem, adică folosind marea armă a cunoașterii Sfintei Treimi spre a se sinucide și a-i ucide și pe cei care le citesc scrierile cu naivitate.

†

Apropierea de scrierile sfinților nu se poate face, deci, fără o viețuire autentic ortodoxă a cititorului și autorului de comentarii. Fără aceasta, fie unul, fie celălalt, fie amândoi vor ajunge, negreșit, la aberații pe care le vor confunda cu cea mai autentică Ortodoxie, fiindcă este o mare legătură, sine qua non, între dogmă și  viață.

De exemplu, după cum am remarcat în cuvântul Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, de mai sus[28], pe lângă descrierea pregătirii cărturărești, strict necesară, se găsesc și sfaturi, neapărat trebuincioase, pentru a viețui întru pocăință.

Astfel încât a fi teolog, nu înseamnă a memora niște texte, a le procesa intelectual, a trage o concluzie filozofică și a dobândi o  bună retorică ca să îi convingi pe alții de concluziile tale, așadar nu este o osteneală cărturărească, fiindcă Sf. Cuv. Nicodim ne învață că povețele sale se adresează celui ce „dorește să dobândească harisma aceasta”. Așadar, nu este o diplomă sau o realizare academică, ci o harismă, adică un dar al Sfântului Duh. Iar harismele se dăruiesc celor smeriți, nu celor care studiază și practică metode, fie ele și luate din scrierile sfinților, pentru a dobândi, cu orice preț, harul.

„Mă întrebi pentru ce se întâmplă înșelarea în vremea când săvârșește cineva rugăciunea lui Iisus? Ea se întâmplă nu din pricina ei, ci din felul cum se săvârșește, tocmai din pricina felului despre care se scrie în Filocalie. Acel fel trebuiește îndeplinit numai împreună cu îndrumător, care cunoaște această lucrare, și studiat în fața ochilor lui. Dar cine se va apuca singur de această lucrare, călăuzit numai de simpla ei descriere, acela nu poate ocoli înșelarea. Acolo este descrisă numai singura trăsătură, din afara lucrării, dar ceea ce este de adăugat de stareț, care vede ceea ce este de trebuință, pentru îndeplinirea rânduielii lăuntrice, asta nu se află acolo. Cel ce trece printr-o asemenea lucrare, fără un povățuitor, care să fie de față, rămâne, în chip firesc, numai la lucrarea din afară, îndeplinind cu strășnicie ceea ce i se poruncește referitor la poziția trupului, la respirație și la privirea în inimă. Cum acest fel de metode pot duce, în chip firesc, până la un anumit punct, către concentrarea atenției și către căldură, atunci acela, neavând un povățuitor, care să-i spună, cu o dreaptă hotărâre, cât preț are schimbarea ce se petrece într-însul, ajunge la gândul că a aflat ceea ce a căutat, cu alte cuvinte că l-a luminat darul, în timp ce el nu este; și începe să-și închipuie că el are darul, neavându-l.

Tocmai aceasta este înșelarea, care, mai târziu, va schimba tot cursul următor al vieții lăuntrice. Iată pentru ce vedem astăzi că stareții sfătuiesc să nu te apuci deloc de asemenea metode, din pricina primejdiilor pe care le scot în cale. Prin ele înșile nu pot da nimic, în legătură cu darul, fiindcă darul nu se leagă prin nimic din cele din afară, ci se pogoară numai asupra rânduielii lăuntrice. O rânduială lăuntrică cuviincioasă va atrage, și fără ele, lucrarea darului. Această rânduială este ca, în timpul rugăciunii lui Iisus, să trăiești în prezența lui Iisus, să încălzești simțăminte de evlavie și frica lui Dumnezeu, să nu-ți faci nici o îngăduință, să asculți, totdeauna și în toate, de conștiința ta și să o păzești nepătată și pașnică și să predai întreaga viață – și cea lăuntrică și cea din afară – în mâinile Domnului. Din aceste stihii duhovnicești, darul lui Dumnezeu, venind la vremea sa, topindu-se într-o singură putere, aprinde focul duhovnicesc al prezenței darului în inimă. Pe această cale, e greu să cazi în vreo părere. Dar, chiar și așa, e mai bine să ai un povățuitor, care să fie de față și să audă glasul. Fiindcă aceștia doi descoperă ceea ce este înlăuntru.[29]”

Așadar, tot darul de la Dumnezeu, deci, inclusiv harisma teologiei, „nu se leagă prin nimic din cele din afară”, este evident că nici prin învățătura din afară, „ci se pogoară numai asupra rânduielii lăuntrice”, prin „rugăciunea lui Iisus” însoțită de „simțăminte de evlavie și frica lui Dumnezeu”, fără vreo „îngăduință, ascultând, totdeauna și în toate, de conștiința […] nepătată și pașnică”, predând „întreaga viață – și cea lăuntrică și cea din afară – în mâinile Domnului”, adică renunțând la propriile voiri și cugetări, pentru voirile și cugetările dumnezeiești. Numai astfel de om poate dobândi harisma teologiei și poate înțelege și reproduce drept viețile și învățăturile sfinților, putând să facă studii ortodoxe despre ele.

Pentru a dobândi o astfel de lucrare lăuntrică, încât să putem avea cu adevărat harisma (nu numai diplome în domeniul) teologiei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul ne învață, tot în cuvântul său de mai sus, că

„trebuie să respectăm poruncile lui Dumnezeu și, prin întâmpinarea lor, să ajungem la contemplare, […] să ne stăpânim trupul și patimile trupului și să ne curățim simțurile trupului și ale sufletului” fiindcă, mai „înainte de a ne curăți pe noi înșine nu putem avea siguranță pe noi, nici răspundere pentru sufletele altora, nici să teologhisim, dacă nu am ajuns la curățire deplină, ci abia ne curățim, nici atunci nu se cuvine să teologhisim[30]”

Deci, cine nu a ajuns la contemplare, adică la o desăvârșită curățire de patimi sau nepătimire, nu se cuvinte să teologhisească. Însă, comentatorii nepatristici, mulți nici măcar nu sunt ortodocși, neavând parte de Sfintele Taine ale Sfintei Biserici, iar alții, deși ortodocși formal, nu cred în învățătura ortodoxă, decât, eventual, îndoielnic și răstălmăcit, iar alții, chiar dacă o cred declarativ și o reproduc corect, nu o lucrează, ci doar o studiază. Cum, așadar, să pună măcar începutul curățirii de patimi, darămite să ajungă la despătimire, pentru a putea teologhisi? Lucrul acesta este evident și din invidia și dorința de slavă deșartă, vizibile în scrierile lor, dar și prin noianul minciunilor și abaterilor de la învățăturile Sfinților Părinți, de care ele abundă. Aceștia vor să sară direct la contemplarea teologică, dar, lenevindu-se să se curețe de patimi și să-și vindece sufletul, nu ajung la vreo harismă, ci, de-a dreptul, la dobândirea mâniei lui Dumnezeu:

„Lucrarea de purtare a crucii e îndoită, fiindcă firea e îndoită, apoi și ea se împarte, în două părți. Una se cuprinde în răbdarea necazurilor trupești, care se nasc din lucrarea părții emotive a sufletului, și este și se numește lucrare. Iar cealaltă e cuprinsă într–o lucrare subțire a minții și în cugetarea despre cele dumnezeiești, precum și în petrecerea în rugăciune ș.a.m.d.; ea se săvârșește prin partea poftitoare a sufletului și se numește contemplare. Și una, adică lucrarea, curăță, pe măsura râvnei, partea cea pătimașă a sufletului, iar a doua, puterea de lucrare a dragostei din suflet, adică dorința firească, care luminează partea cea înțelegătoare a inimii.

Pe orice om, care mai înainte de a învăța cu desăvârșire partea cea dintâi, trece la aceasta de a doua, atras de dulceața ei, nu mai spun, deja de lenevia sa, îl ajunge mânia lui Dumnezeu, pentru că nu și-a omorât mădularele sale cele de pe pământ (Col. 3, 5)[31], adică nu și-a vindecat neputințele cugetelor, printr-o îndeletnicire plină de răbdare, în lucrarea ocării crucii, dar a îndrăznit, în mintea sa, să viseze la slava crucii. Acest lucru îl și înseamnă cele spuse de Sfinții cei din vechime, că, dacă mintea se va gândi să se suie pe cruce, mai înainte ca simțurile ei, vindecându-se de neputință, să vină întru liniștire, apoi o ajunge mânia lui Dumnezeu. Această suire pe cruce, care atrage mânia, se petrece nu în prima parte, a răbdării necazurilor, adică a răstignirii trupului, ci când omul ajunge la contemplare; iar aceasta este a doua parte, care urmează după vindecarea sufletului.

Iar, la cine mintea e întinată de patimi rușinoase și cine se grăbește să-și umple mintea sa de cugete visătoare, aceluia i se închide gura cu pedeapsă, pentru că nu și-a curățat, mai înainte, mintea prin necazuri, nu a cucerit poftele trupești, ci, bizuindu-se pe ceea ce a auzit urechea și ce e scris cu cerneală, s-a aruncat drept înainte, ca să meargă pe o cale plină de întuneric, pe când el singur e orb cu ochii. Căci și aceia care au vederea sănătoasă, fiind plini de lumină și câștigându-și îndrumători de-ai harului, zi și noapte sunt în primejdie (cu toate că ochii lor sunt plini de lacrimi și ei, în rugăciune și în plâns, își continuă rugăciunea slujirii lor, toată ziua și chiar și noaptea), din pricina grozăviilor ce-i așteaptă în cale, și a prăpăstiilor ce le întâlnesc, și a chipurilor adevărului, care sunt amestecate cu nălucirile cele înșelătoare ale lucrurilor.

Spun: «Ce e de la Dumnezeu, aceea vine singur prin sine, iar tu nici nu vei simți». Aceasta-i drept, însă numai dacă locul este curat și nu întinat. Iar, dacă lumina ochiului tău celui duhovnicesc nu e curată, apoi nu îndrăzni să-ți arunci ochiul la globul de soare, ca să nu pierzi și această mică rază, adică credința simplă, și smerenia, și mărturisirea din inimă, și faptele cele mici, după puterea ta, și să nu fi aruncat de singura latură a ființelor duhovnicești, care e întunericul cel mai dinafară, căci ceea ce e în afară de Dumnezeu este asemenea iadului, după cum a fost aruncat acela care nu s-a rușinat să vină la nuntă în haine necurate.[32]”

Această taină ne explică de ce unii care urmează Facultățile/Seminarele de Teologie, indiferent de cât de buni sunt Profesorii care predau acolo, își pierd până și credința pe care au avut-o când s-au înscris la cursuri: fiindcă s-au suit la contemplarea teologică, mai înainte de a pune un început, real și serios, al luptei cu păcatul.

De aceea, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, în cuvântul pomenit mai sus[33], ne preîntâmpină ca nu numai să ne apucăm să citim cărți teologice, nici numai să ne pregătim de admitere sau pentru a răspunde la examenele din cadrul instituțiilor teologice de învățământ, ci că avem neapărată nevoie ca, pe lângă cele de mai sus, să ne „rugăm Duhului Sfânt, […] ca să ne dăruiască și nouă darul teologhisirii; sau, mai bine zis, al contemplării – căci am văzut mai sus că teologia se dă în Duhul Sfânt”. Numai „cel care e mișcat de darul Sfântului Duh, în inima sa, acela este cu adevărat teolog, teolog neclintit și plin de siguranță”. „Cel ce nu este mișcat de Duhul Sfânt în inima sa”, cum sunt și comentatorii profani, „acela cât teologhisește toate sunt cuvinte care vin din afară, prin auz, și nu dintr-o inimă mișcată de Duhul Sfânt”. Iar cuvintele care vin din afară pot fi adevărate, dar pot fi și alterate, purtătoare de idei primejdioase.

Mai mult, există posibilitatea de a ajunge teolog și fără studii de specialitate și fără citirea comentariilor patristice, fiindcă „cel care este mișcat de Dumnezeu, în Duhul Sfânt, nu este înstrăinat de teologhisire; ci, dintr-o dată, devine teolog și teologhisește întotdeauna”, însă fără lucrare lăuntrică de pocăință ortodoxă nu se poate ajunge niciodată la adevărata teologie, ci, întotdeauna, numai la marea primejdie a înșelării personale și, când se avansează în cariera de comentator autorizat, la cumplita înșelare a multora (înșelatul devenind înșelător), adăugând, la iadul păcatelor personale, iadul smintirii celorlalți, căci „fără darul ceresc pomenit mai sus și fără lucrarea vie a Duhului Sfânt, în mijlocul inimii sale, din păcate toate câte cu mintea vede sunt imaginație a minții și toate câte teologhisește sunt cuvinte aruncate în vânt, căci acela este mișcat prin auz și cuvintele lui vin dinafară. De aici vine înșelarea gândurilor și a teologiei însăși – ceea ce este și mai rău”[34].

Desigur că Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul nu a fost numai insuflat de Sfântul Duh în cuvintele sale, dar a și fost unul din marii comentatori patristici ai Sfinților Părinți, făcând sinteza scrierilor lor, întocmai ca Sf. Cuv. Ioan Damaschin, luminătorul lumii. De aceea îi întâlnim învățăturile la toți Sfinții Părinți care au tratat acest subiect.

Să mai dăm câteva exemple.

Sf. sfințit Mc. Petru Damaschinul

„De aceea zice Damaschin, că, dacă nu aude cineva de la acela care spune un cuvînt, despre scopul lui, nu poate zice: cunosc scopul celor spuse de el. Deci, cum îndrăznește cineva să spună: cunosc scopul lui Dumnezeu cel ascuns în dumnezeieștile Scripturi, fără descoperirea Fiului Său ? Căci însuși Hristos a zis: «Cui va vrea Fiul să-i descopere» (Matei XI, 27). Iar acela este cel ce voiește să primească de la El descoperirea, prin păzirea dumnezeieștilor Lui porunci, fără de care cel ce zice că cunoaște, minte. Căci grăiește din părere și nu ca unul ce a învățat cu adevărat de la Dumnezeu, zice Scărarul, chiar dacă părerea de sine îl face să se laude nemăsurat. Către acesta zice Teologul: «Cînd, preaînțeleptule, cînd cărturarule…»[35], osîndind înălțarea, care-l face pe unul ca acesta, fără să știe, să-și închipuie că știe ceva. Căci chiar și aceea ce i se pare că are, se va lua de la el, fiindcă nu vrea să spună: Nu știu, ca toți sfinții. Fiindcă numai prin smerenie i se va da lui și-i va prisosi, ca și acelora, care măcar că știau, ziceau că nu știu nimic, cum spune Gură de Aur: «Nu a zis Apostolul»: «încă nu știu nimic», ci «nu știu nimic cum trebuie»[36]. Deci știa, dar nu «cum trebuie».

Arătare despre cunoștința cu nume mincinos

Aceasta este cunoștința mincinoasă, care socotește că știe cele ce niciodată nu le-a știut. Aceasta este mai rea decît neștiința îndeobște, zice Gură de Aur, ca una ce nu vrea să primească de la vreun învățător îndreptare, pentru că își închipuie că e dreaptă. Ea e cea mai rea neștiință. De aceea zic Părinții că sîntem datori să cercetăm cele aflătoare în Scripturi, cu osteneală și smerenie și cu sfatul celor cercați, căutînd să le aflăm mai curînd cu lucrul, decît cu cuvîntul. Iar cele tăcute de dumnezeieștile Scripturi, să nu le cercetăm nicidecum. […]

Iar aceasta s-a zis ca, prin fapte trupești și morale, să cercetăm Scripturile, ca să aflăm porunca Domnului și viața veșnică; și ca să nu căutăm cu cuvîntul și să socotim, din părerea de noi înșine, că am înțeles ceva, și mai ales cele mai mari decît noi, ascunse de la noi, spre smerirea noastră; și ca să nu ne osîndim, călcînd porunca întru cunoștință. Deoarece mintea, care s-a învrednicit să agonisească cunoștința și nu se nevoiește, în cercetarea dumnezeieștilor Scripturi și în pătrunderea cunoștințelor dăruite ei, întru multă silință și luare-aminte, cu smerenie și frică de Dumnezeu, e scoasă de la cunoștință, cu înfricoșare, ca Saul de la împărăție, ca nevrednică de cele dăruite ei de către Acela, cum zice Sfîntul Maxim (A doua sută a capetelor gnostice, cap. LIII – Filocalia II, p. 186-187). Iar cea care se îndeletnicește și se nevoiește, zice, e datoare, ca David, să se roage pururea și să zică: «Inimă curată zidește întru mine Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele» (Psalm. L, 11), ca să se vadă vrednică de venirea Lui, precum au primit odinioară Apostolii harul, în ceasul al treilea (Fapte II, 15) cum se zice în Fapte.[37]”

Așadar, oamenii de știință și comentatorii fără pocăință, care îndrăznesc să dovedească că ar ști ceva ar putea fi numiți, mai degrabă, oameni de neștiință, iar cărțile lor sunt cărți de știință mincinoasă, mai rele decât neștiința. Deși autorii și ucenicii lor își închipuie că sunt drepte, sau poate chiar dreptcredincioase, fiindcă le lipsește smerenia, sunt un lucru nebunesc, așadar, și cei care se încred în ele înnebunesc, devenind necredincioși („Zis-a cel nebun în inima sa, «Nu este Dumnezeu!» Stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” – Ps 13,1), fiindcă își pierd adevărata cunoștință, care nu poate veni decât prin dreapta credință, lucrată cu rugăciune și smerenie.

Sf. Ier. Ignatie Briancianinov

„Mântuitorul lumii a zis: «luminătorul trupului e ochiul» (Luca 11,34). Prin «luminător», Domnul înțelege puterea contemplativă a sufletului omenesc, adică mintea omului; prin «trup», înțelege toată lucrarea omului, precum și calitățile pe care această activitate le conferă.

Cuvintele Apostolului, pe care le cităm, au o semnificație asemănătoare cu ale Mântuitorului: «însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos» (l Tes.5, 23). Duhul este pomenit în primul rând, pentru că puritatea și perfecțiunea sufletului și a trupului depind direct de el. Duhul sau puterea contemplativă, mintea, este o facultate supremă a sufletului omenesc, prin care acesta se deosebește de sufletul animalelor; pentru că animalele sunt private de această facultate, spunându-se despre ele că sunt ființe lipsite de rațiune.

Când ochiul tău este curat (adică puterea contemplativă este eliberată de imixtiunea păcatului și de contactul cu satan), atunci tot trupul tău e luminat (adică activitatea ta va fi corectă și sfințenia va fi calitatea ta ontologică); dar când ochiul tău e rău, atunci și trupul tău e întunecat (Luca 11, 34). Ai grijă ca mintea ta, care este lumina ta firească și sursa de lumină pentru viața ta, să nu devină întuneric și sursă de întunecime. Ochiul acesta devine bolnav când absoarbe minciuna, și din acel moment activitatea noastră devine falsă, iar noi ne caracterizăm printr-o stare de orbire și de păcat [având în vedere că  «Dumnezeu se vădește în adevărul Său, pe când tot omul întru minciună» (Rom 3,4), singurele gânduri/comentarii care nu ne afectează sunt doar cele revelate de Dumnezeu direct sau prin alți oameni – n.n.]. Asimilând gânduri mincinoase [chiar dacă sunt comentarii pline de bune intenții la adresa adevărului revelat prin Sfinții Părinți – n.n.], mintea se tulbură, conștiința își pierde dreapta judecată, toate sentimentele și simțirile duhovnicești ale inimii se atașează de greșeală și sunt marcate de păcat. Atunci omul nu mai este bun de nimic și devine vrăjmașul propriei sale mântuiri, ucigașul sufletului său, adversarul lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură, sau mai bine zis Duhul Sfânt care viețuiește în ea și ne vorbește din ea, pronunță la adresa unor asemenea oameni judecata următoare: «oameni stricați la minte și netrebnici pentru credință» (2 Tim. 3,8). Omul a cărui minte este stricată nu poate avea în nici un fel parte de credință: la el locul credinței este uzurpat de ceea ce se cheamă «rațiune», și pentru el propovăduirea Crucii este o sminteală sau obiect de batjocură, ca și pentru evreii ce trăiau în vremea lui Hristos (l Cor. l, 18).

Pervertirea minții este întotdeauna însoțită de pervertirea altor proprietăți duhovnicești ale omului. Pentru că pervertirea inteligenței și a minții au o semnificație identică și în ce privește consecințele acestora. Adoptând o falsă doctrină, sau idei false despre Dumnezeu [de care abundă comentariile autonome, istorico-critice, despre Sfinții Părinți  – n.n.], și deformând învățătura dogmatică și morală revelate de către Dumnezeu, mintea omenească se corupe și omul devine un fiu al diavolului (Ioan 8,44). O simplă conversație sau contact cu gândurile drăcești, chiar dacă nu le adopți, o simplă privire asupra gândurilor și imaginațiilor provocate de draci, sunt suficiente pentru a strica ochiul sufletului. Puterea vizuală a sufletului își pierde din claritate, proporțional cu gradul de comuniune stabilit cu satana. Sfântul Isihie al Ierusalimului spune: «Precum ne stricăm ochii atunci când îi fixăm asupra unui lucru dăunător pentru ei, tot așa ne provocăm suferință atunci când ne fixăm privirea minții asupra unui lucru vătămător»

De aceea în mod deosebit trebuie să fim atenți la a ne proteja ochiul sufletului, având grijă ca nimic din ceea ce este periculos să nu-l atingă, pentru a nu ajunge la un dezastru duhovnicesc. Pentru a vă da un exemplu de felul cum ochiul sufletului, bolnav fiind, poate compromite mântuirea noastră, vă voi povesti lucrarea la care am fost martor. O seamă de oameni au citit așa de multe romane încât mintea și inima le erau complet impregnate de acestea. Loviți de soartă, sau datorită unei treziri interioare, sau chiar unui semn venit de la Dumnezeu, acești oameni s-au simțit atrași înspre viața duhovnicească. Abia atunci a ieșit la iveală influența nefastă, asupra stărilor duhovnicești, a lecturilor anterioare. Obiceiul de a se bucura de tot ceea ce este senzual le-a deturnat sentimentul unei pocăințe adevărate și le-a introdus în asceza lor un sentiment de senzualitate, scârbos în ochii lui Dumnezeu, și care face sufletul omului impermeabil pentru Duhul Sfânt, dar foarte accesibil pentru Satan care vine să-și stabilească în el locuința.

Lucrul acesta se observă mai cu seamă la femei. Cele ce au citit multe romane, iar apoi s-au întors înspre o viață evlavioasa și chiar ascetică, doreau ca noua lor viață să devină un roman. Voiau ca dispozițiile lor sufletești să semene cu cele ale îndrăgostiților. Voiau acest lucru, pentru că voința lor, viciată de obiceiuri rele, le atrăgea puternic înspre senzualitatea cu care erau obișnuite; în ce privește inteligența lor, aceasta era slăbită, întunecată, pervertită, prizonieră închipuirilor culese din romane, fără puterea și capacitatea de a le îndrepta voința și a o rupe de aceste visuri fantastice.

Cei ce sunt îmbibați de lectură ieftină și siropoasă, sunt foarte expuși la orbire și la năluciri drăcești, căci au gustat dulceața pe care o aduce senzualitatea Aceasta se poate manifesta nu numai în manieră grosieră, ci, de asemenea, sub forme foarte subtile care scapă înțelegerii și atenției omului încă cuprins de patimi.

Pe vremea când un călugăr, încă mai trăia în lume, a citit din simplă curiozitate, câteva scrieri îndreptate împotriva credinței creștine fără a ține seamă de prudența și circumspecția pe care trebuie să o ai când îți supui sufletul la asemenea impresii. Când a intrat în mănăstire și a început asceza, impresiile culese altădată au început să-și arate prezența în sufletul său lui prin gânduri de îndoială, de nedumerire și de hulă. Acestea arătau că ochiul sufletului său a fost atins de idei provenite de la satan.

Sfântul Apostol Pavel zice: «Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteți voi. Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu» (l Cor. 3, 16-l7; 6, 20). Dacă trupurile noastre sunt templul lui Dumnezeu, cu atât mai mult puterile noastre contemplative, mintea noastră, inteligența și inima noastră, vor constitui templul lui Dumnezeu. Prin «inimă» înțelegem simțirile duhovnicești. Atunci când mintea și inima devin casă a lui Dumnezeu – și în primul rând ele sunt acest lucru – sufletul și trupul vor deveni spontan același lucru, pentru că sunt în dependență de minte și de inimă. Templul lui Dumnezeu se distruge când trupul cade în ispite senzuale; templul lui Dumnezeu se distruge atunci când mintea și inima intră în legătură desfrânată cu diavolul, prin gânduri și simțăminte care parvin de la acesta.

Cuvintele: îl va strica Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu se va retrage de la omul care a distrus în sine templul lui Dumnezeu, care a devenit impropriu locuirii lui Dumnezeu în el. Consecințele unei asemenea părăsiri sunt bine-cunoscute: moartea sufletului, care începe în timp, și înlănțuirea lui în temnița iadului pentru vecie.

Mintea omului se corupe, este lovită de orbire și cade în întuneric, cum deja am și văzut, atunci când aderă la o doctrină falsă, o doctrină ce vine din lume și de la satan, o doctrină contrară învățăturii descoperite de Dumnezeu, de Hristos, de Biserica Ortodoxă. False sunt următoarele doctrine: doctrina care neagă existența lui Dumnezeu sau ateismul; doctrina care-L neagă pe Hristos și creștinismul și care recunoscând existența lui Dumnezeu, neagă în același timp legătura dintre Dumnezeu și om, numită deism; doctrinele care nu resping, propriu vorbind, creștinismul, dar denaturează Revelația divină prin concepții arbitrare, hulitoare, alterând esența creștinismului, cu alte cuvinte ereziile [din această categorie fac parte comentariile despre Sfinții Părinți scrise de savanții eretici – n.n.]; doctrinele care nu resping direct creștinismul, dar care resping faptele credinței sau tradiția morală și ascetică a Evangheliei și a Bisericii, acceptând felul de a fi al lumii secularizate [din această categorie fac parte comentariile despre Sfinții Părinți scrise, din păcate, chiar și de unii savanți ortodocși, renumiți ca repere și  autoritate incontestabilă în Ortodoxie – n.n.] și care, prin aceasta, ucid credința și deturnează esența creștinismului. La fel concepția modernă de «progres» [atașată ca un parazite în mintea și inima omului modern, prin mentalitatea revoluționară și cea evoluționistă, care se susțin și se cresc una pe alta, într-un cerc vicios – n.n.]: de fapt aceasta se manifestă mai ales prin generalizarea imoralității și printr-o totală ignorare a creștinismului, ceea ce duce la o completă separare de Dumnezeu.

Templul lui Dumnezeu nu este distrus definitiv, ci numai profanat, ochiul sufletului nu este orbit, ci numai grav rănit, atunci când călugărul [cu siguranță și mireanul – n.n.] își permite să citească cărți imorale și eretice, să frecventeze o societate cu moravuri ușoare sau indiferență față de Dumnezeu, sau să se expună ispitelor, atunci când angajează un dialog cu gânduri păcătoase, și-i plac, atunci când este pasionat de obiceiuri profane, cum ar fi jocurile și divertismentele mondene. (Ne închipuim ce ar spune Sf. Ignatie, dacă ne-ar fi contemporan, despre emisiunile imorale de la televiziune, despre baruri și discoteci, despre literatura pornografică etc.). În același timp, dacă monahul se complace în asemenea îndeletniciri și încearcă să se justifice, în loc să se pocăiască, va sfârși prin a cădea într-un mare dezastru duhovnicesc.

Trebuie să ne protejăm cu foarte mare grijă ochiul sufletului. Tot ce facem în afara învățăturii evanghelice și în dezacord cu legea dumnezeiască lasă o dâră întunecată în noi. Toate faptele, toate gândurile și toate cuvintele, atât cele bune cât și cele rele, își lasă în noi pecetea caracteristică. Trebuie să știm acest lucru și să nu-l uităm niciodată.[38]”

PCuv. Arhim. Cleopa Ilie

„Îmi spunea cineva, care a fost la marea universitate de la Tübingen, din Germania: Părinte, după ce învață câte 15-20 de ani despre Dumnezeu, pe urmă încep a se întreba unul pe altul: «Măi, oare a existat Hristos?». Unul, care mai are oleacă de credință: «Cum să nu, măi?». «Măi, dar fericit mai ești, că mai poți crede una ca aceasta!». Ai auzit unde duce învățătura despre Dumnezeu, fără lucrare?

Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalie, cuvântul Sfântului Apostol Pavel: «Cunoștința îngâmfă, iar dragostea zidește» (1 Cor 8,1). Cunoștința îngâmfă, dacă este lipsită de trăire. Dacă acela care vorbește și învață mult – căci teologia este doar vorbirea despre Dumnezeu – nu trăiește, dacă la el cunoștința este dezbrăcată de trăirea cea în Hristos, ea ajunge la ateism, la nebunie, la hulă, la eres și la indiferentism, încât omul devine rece, secetos și astfel, după atâta învățătură, din cauza nebuniei lui, în loc să meargă către Dumnezeu, s-a depărtat de Dumnezeu.

Iacă așa pățesc unii oameni învățați, căci spune Sfântul Efrem Sirul: Din părere se naște eresul, din subțirătatea gândului și învârtirea minții, neavând omul lucrare, că lucrarea îl smerește ca să nu cadă în eres. Cel ce iscodește prea mult pentru cuvântul lui Dumnezeu și felul unor lucrări dumnezeiești cade în eres și se prăpăstuiește. Iar la cel ce are lucrare nu se întâmplă una ca aceasta. Postul, rugăciunea, osteneala, slăbirea, ascultarea, tăierea voii, răbdarea, vărsarea de lacrimi, umilința și toată nevoința lui îl smerește și nu-i dă minții voie să iscodească mai presus de putință și atunci cel ce are lucrare nu cade ușor în eres. Iar cel iscoditor, care vrea să aibă filosofia cea speculativă, fără cea lucrătoare, se poticnește și cade, că el are toată teologia lui pe vârful limbii și în rațiunea lui, dar n-a încercat-o.

Nu-i de vină școala, Doamne ferește! Nici învățătura. Doar spune Sfântul Isihie Sinaitul: Cele spuse de Scriptură n-au fost spuse numai ca să le înțelegem, ci ca să le și facem. Învață mult și numai ce-l auzi: Barba nu-i nimic, mustața nu-i nimic, reverenda nu-i nimic, postul nu-i nimic, și ia preoteasă care vrea mașină și o face șofer, hai la distracții, hai la spectacol, iată ce teolog iese. De ce? A defăimat tot ce e mai scump în Biserică, din cauză că a învățat despre Dumnezeu, dar a defăimat pe Dumnezeu prin lucrare.

Măi băieți, să vă cutremurați de așezămintele Sfinților Părinți puse în Biserică, de dumnezeieștile canoane, de învățăturile Sfinților Părinți. Când auzi un cuvânt al Marelui Vasile – împăratul cuvintelor – sau al Sfântului Ioan Gură de Aur, sau al Sfântului Grigorie de Nazianz, sau al Sfântului Grigorie de Nyssa, sau al Sfântului Isaac Sirul, sau al Sfântului Efrem Sirul, sau al Sfântului Ambrozie al Milanului, sau de la atâția Sfinți Părinți ai Filocaliei și ai Patericului, să te cutremuri, căci sunt cuvinte vorbite sau scrise din trăire. Ei au trăit învățătura, au trăit credința, și de aceea cuvintele lor sunt așa de rodnice, așa de puternice, și vor fi până la sfârșitul veacurilor, pentru că sunt izvorâte din experiența vieții. Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Marelui Vasile, a fost mare filosof și în unele privințe a fost mai înalt decât Marele Vasile, în scrierile lui. Și spune el într-un loc: Am văzut pe mulți care s-au străduit să învețe toată știința cea din afară – retorica, filosofia, gramatica, aritmetica, astronomia, muzica – și știința cea teologhicească, dar, fiindcă le-a lipsit lor lucrarea cea după putere, au ajuns a se depărta de Dumnezeu, au ajuns a se tăvăli în mocirla păcatelor și a huli cu viața lor cele ce le-au învățat cu memoria și cu înțelegerea.[39]”

Însă unii au o concepție ciudată și cu totul nepatristică despre Sfinții Părinți. Ei spun că revelația Sfinților Părinți din vechime e „mai infailibilă” decât revelația sfinților contemporani, ca și cum Sfântul Duh care le-a revelat primilor e mai mic decât Sfântul Duh care le-a revelat celor de pe urmă[40]. De aceea trebuie să aducem și mărturia unor sfinți renumiți ca autoritate din vechime, nu numai ca și cei pretențioși să accepte această învățătură, ci și pentru că sfinții se completează între ei, arătându-ne și alte nuanțe ale aceleiași probleme.

Din nou Sf. sfințit Mc. Petru Damaschin, dar și Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare

Iată ce spune Sf. sfințit Mc. Petru Damaschin:

„Nu este contrazicere în dumnezeieștile Scripturi

Astfel, cel ce a fost luminat puțin, luînd aminte la toată citirea și psalmodierea, află în ea vedere și cunoaștere de Dumnezeu, și fiecare parte a Scripturii o găsește mărturisită de altă parte. Dar cel cu mintea încă neluminată, socotește că dumnezeieștile Scripturi se contrazic [cine a citit studiile savanților bibliști contemporani, chiar de cel mai mare renume și autoritate, va observa câte comentarii aberante au aceștia pe tema «contradicțiilor» istorice, dogmatice, lingvistice etc. din Biblie, ajungând la concluzii penibile, pe care le susțin morțiș, arătând nu vreo filozofie înaltă critică, așa cum cred ei, ci doar că au mintea neluminată. Însă, această meteahnă s-a extins azi și în studiile de patrologie, tot felul de savanți găsind contradicții acolo unde nu sunt, după același calapod cu al bibliștilor istorico-critici– n.n.].

Însă contraziceri nu se află în dumnezeieștile Scripturi, să nu fie, pentru că unele dintre ele au mărturie de la alte Scripturi, iar altele au ca pricină vremea sau persoana. Și de aceea tot cuvîntul Scripturii este fără de prihană. Iar dacă ceva ni se pare altfel, aceasta se datorește neștiinței noastre, și nu trebuie ca cineva să ocărască Scripturile, ci să le păzească cu toată puterea, precum sînt și nu precum vrea el, cum făceau elinii și iudeii. Aceștia nu primeau să zică: «Nu știu ce este», ci din părerea și din mulțumirea de ei înșiși, ocărau Scripturile și firea lucrurilor și le înțelegeau după socotința lor și nu după voia lui Dumnezeu. De aceea s-au rătăcit și s-au abătut la toată răutatea.

Căci tot cel ce caută scopul Scripturii, nu se va înțepeni vreodată în gîndul său, fie bun, fie rău, ci, cum au zis marele Vasile și Gură de Aur, are Sfînta Scriptură ca dascăl și nu învățăturile lumii, încît orice ar arunca Dumnezeu în inima curată, primește fără să se îndoiască, dacă află pentru aceea și mărturie din dumnezeieștile Scripturi, cum zice marele Antonie. Căci înțelesurile ce vin de la sine, fără cercetare, în mintea celor ce se liniștesc după Dumnezeu sînt vrednice de primit, zice Sfîntul Isaac. Iar a le cerceta și descoase cineva pe acestea, este voie proprie și știință trupească, mai ales dacă forțează Scriptura, ca un hoț, spre alegorie, zice Gură de Aur, și nu intră pe ușa smeritei cugetări, ci se suie prin altă parte. Fiindcă nu este pe pămînt un mai mare nebun ca acela care silește înțelesul Scripturii, sau îl defaimă, pentru a-și întemeia cunoștința, mai bine-zis necunoștința sa. Căci ce știință este aceasta, ca cineva să facă din înțelesul Scripturii ceea ce vrea el și să îndrăznească să schimbe cuvintele?

Acela este om de știință, care lasă cuvintele neschimbate și descopere, prin înțelepciunea Duhului, tainele cele ascunse, mărturisite de dumnezeieștile Scripturi. Așa sînt mai ales cei trei luminători, marii Vasile, Gură de Aur și Grigorie, care află mărturie din însuși acel cuvînt, sau din alt cuvînt al Scripturii. De aceea, cel ce vrea să se împotrivească nu are ce să spună, pentru că ei nu aduc din afară mărturie, ca să spună cineva că acesta e gîndul lor, ci din însuși locul cu pricina, sau din altă parte a Scripturii ce grăiește despre aceasta. Și cu adevărat așa este. Căci de la Duhul Sfînt au puterea de a înțelege și a grăi, ca unii ce sînt vrednici de aceasta [deci, adevărații oameni de știință sunt Sfinții Părinți, iar nu diferiți savanți bibliști sau patrologi – n.n.]. Deci tot lucrul ce nu are mărturie că e bun, ci o îndoială despre el, nu trebuie să-l facă sau să-l încuviințeze cineva cu gîndul. Căci ce trebuință este să se lase lucrul vădit și mărturisit ca bun și plăcut lui Dumnezeu și să se facă altul, fie că e bun, fie că nu e ? Numai patima o face aceasta. Atîtea despre acestea.[41]”

Și câtă îndoială strecoară studiile actuale teologice, făcute după calapodul protestant al metodei istorico-critice! Mi-aduc aminte că a venit, la mine, un tânăr să se destăinuie, plângând din adâncul inimii. Când l-am întrebat ce are, mi-a răspuns:

• Sunt la sfârșitul Facultății de Teologie și am ajuns să-mi pierd credința curată, pe care o aveam de la bunica mea, fiindcă toate comentariile ăstea încâlcite și seci, pe care le-am citit și am încercat să le descâlcesc, nu sunt ca viețile sfinților, unde totul e încredințat, hrănitor și sigur, ci ne spun că totul poate să fie și așa, și așa, că unii zic așa, alții altfel. Din aceasta mă frământă îndoiala că adevărul e relativ, chiar și la Sfinții Părinți.
• Nicidecum! Citește direct Sfinții Părinți, nu comentarii despre Ei, și ai să regăsești credința vie pe care ai primit-o încă de la început, dar îmbogățită cu înțelesuri dumnezeiești, fiindcă însuși Sf. Ier. Vasile cel Mare mărturisea că a păstrat, până la moarte, învățătura creștină primită de la bunica sa Macrina: „am păstrat în mine, adîncind-o, aceeași învățătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă și de la bunica mea Macrina. Această credință n-am modificat-o nici mai tîrziu, cînd m-am mai maturizat, ci doar am adîncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinții încă de la început”[42].

S-a liniștit sărmanul tânăr, iar cuvintele Sfinților Părinți de aici sper să liniștească pe orice tânăr care se lovește de aceeași gravă și profundă problemă.

„«Cîntați cu înțelepciune», zice proorocul și «cercetați Scripturile», zice Domnul. Și cel ce aude se luminează, iar cel ce nu aude se întunecă. Căci dacă nu ia cineva aminte la cele spuse, nu culege atîta rod din dumnezeieștile Scripturi, chiar dacă ar cînta și ar citi de multe ori. Liniștiți-vă și cunoașteți, zice, pentru că liniștirea adună mintea [cu alte cuvinte, nu este suficient studiul asiduu al Sfintei Tradiții, nici măcar cel la nivel academic, ci este strict necesară liniștirea care adună mintea, cu alte cuvinte o lucrare lăuntrică, plină de trezvie (împotriva descentrării gândurilor și impresiilor), care, fără rugăciune, Sfânta Spovedanie și pocăință autentică, nu se poate face – n.n.]. Iar de va vrea cineva să ia aminte puțin, va cunoaște, după Apostol, «în parte», mai ales de va avea puțină făptuire morală. Căci aceasta face mintea mult încercată de pe urma luptei cu patimile. […]

Căci zice Gură de Aur despre cunoașterea vreunui lucru oarecare, că noi spunem despre el cîte trebuie să le spunem acum, dar Dumnezeu pe lîngă cele spuse cunoaște și alte laturi neînțelese. Și nu le spun nici sfinții toate deodată, pentru că nu e de folos ca să le spună toate cîte le cunosc, din pricina neputinței oamenilor și ca să nu se lungească cuvîntul și să se facă neplăcut sau neînțeles din pricina amestecării, ci ca cele spuse să fie măsurate, cum zice Teologul. De aceea unul și același, azi spune despre un lucru unele și mîine altele. Iar aceasta nu este contrazicere pentru auzitorul care are cunoștința sau experiența celor spuse. Și iarăși unul zice acestea, altul altele despre același cuvînt al dumnezeieștii Scripturi, pentru că harul dumnezeiesc le-a dăruit și pe acestea și pe acelea potrivit cu oamenii și cu vremea.[43]”

Savanții fără credință, în loc să vadă variație și completare la Sfinții Părinți, văd numai contradicții. Faptul că ei înșiși nu s-au liniștit cu mintea, ci sunt contradictorii în sufletul lor (între teoria învățată de la Sfinții Părinți și viața proprie trăită), îi face să-și exteriorizeze conflictul lăuntric în răstălmăcirea Sfinților Părinți, considerându-i și pe aceștia, ca și pe ei înșiși, doar niște sărmani intelectuali ce au dus doar o viață psihologică, supusă psihanalizei lumești și patimilor, și, în plus, având patima de a se certa cu alții din pricina a tot felul de idei proprii. Savanții nu-i pot vedea pe Sfinții Părinți ca fiind vase alese, cu viață duhovnicească plină de minuni, punându-i pe toți ceilalți mai presus de ei și învățând învățături dumnezeiești, fără de greșeală, ale aceluiași Sfânt Duh, Care spune lucruri diferite în funcție de nevoile ascultătorilor/cititorilor, și, în niciun caz, nu se contrazice pe Sine Însuși prin gura unor diferiți sfinți.

E adevărat că, uneori, și sfinții greșesc, dar numai și tocmai atunci când nu învață din descoperirea lui Dumnezeu, ci din învățătura cărturărească, pe care au primit-o de la niște învățători (ce s-au bazat doar pe studiul lumesc – sec intelectual, al Sfintelor Scripturi și/sau al Sfinților Părinți –, iar nu pe împreună-lucrarea lăuntrică înțelegătoare cu Dumnezeu – pe trăirea credinței) întocmai ca și savanții bibliști și patrologi de azi (în care au avut încredere, din prea marea lor smerenie, fără să-i cerceteze dacă sunt sau nu, cu adevărat, de la Dumnezeu). Iar dacă chiar și Sfinții Părinți au făcut astfel de greșeli, fiindcă s-au luat după astfel de învățături, cu cât mai mult putem greși noi, care nu avem nici viața lor curată, nici finul lor discernământ?

„Deci fiindcă n-am voit sa vă las pe voi în asemenea gînduri iar pe de altă parte mi-era un chin să mă rog să mă lumineze în privința aceasta, prins între acestea două trebuințe am ales mai bine acest chin ca să vă scap pe voi de chin, amintindu-mi de cel ce a zis: «Purtați sarcinile unii altora» (Gal. 6, 2). Deci ascultați înștiințarea care mi s-a dat de la Dumnezeu, înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toți Părinții, sfinții și drepții și robii adevărați ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine ! Dar nu socotiți că, sfinți fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adîncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: «Din parte cunoaștem și din parte prorocim» (1 Cor 13,9), și iarăși: «Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta și nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul și același Duh» (1 Cor 12,4-11). Și cunoscînd Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sînt necuprinse, a strigat zicînd: «O, adîncul bogăției și înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu! Cît de necercetate sînt judecățile Lui și de neurmate căile Lui ! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?» (Rom 11,33-34).

Străduindu-se deci ei însuși să fie învățători sau siliți de oameni să ajungă la aceasta stare, au înaintat foarte mult, ridicîndu-se și peste învățătorii lor, și au alcătuit, prin înștiințarea de sus, noi învățături. Dar au rămas în același timp păstrînd predaniile învățătorilor lor, deci și învățături care nu erau drepte. Și, după aceea, înaintînd și ajungînd învățători duhovnicești, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privința învățătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfînt. Ci, socotindu-i pe aceia înțelepți și cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susținute de ei. Și așa s-au amestecat învățăturile învățătorilor lor între învățăturile proprii. Și au grăit uneori din învățătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înțelegerea minții lor. Și așa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci luînd unele de la alții și înaintînd și îmbunătățind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfînt, ceea ce au fost învățați prin El. Dar au grăit și din învățăturile primite de la învățătorii lor, dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor, sau negîndind ca trebuie să ia înștiințare de la Dumnezeu, prin cerere și rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Așa s-au amestecat învățăturile. Și, pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor.

Cînd deci auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfînt ceea ce grăiește, aceasta e o înștiințare pe care trebuie s-o credem. Dar, cînd grăiește acele cuvinte, nu-l auzi spunînd aceasta. Căci nu e din înștiințarea de la Duhul, ci din învățătura dascălilor lui, de mai înainte. Și, din respect pentru cunoștința și înțelepciunea lor, nu l-a întrebat pe Dumnezeu, despre acestea, de sunt adevărate. Iată, mi-ați auzit toată prostia. Liniștiți-vă acum și ocupați-vă cu Dumnezeu și încetați grăirea deșartă. Luați aminte la patimile voastre, de care vi se va cere socoteală în ziua judecății; în vreme ce despre acestea nu vi se va cere, pentru ce nu ați știut sau n-ați aflat de ele. Plîngeți deci și vă tînguiți. Umblați pe urmele Părinților noștri, Pimen și cei de după el, și «alergați ca să apucați» (1 Cor 9,34), în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.[44]”

De aceea, rugăm atât pe savanții care năzuiesc să facă studii despre Sfinții Părinți, cât și pe cititorii ce doresc mântuirea, că:

„Numai aceea trebuie să caute cineva, ca ceea ce se face și se zice să se facă și să se zică potrivit cu scopul dumnezeiesc și ca să aibă mărturie din dumnezeieștile Scripturi, ca să nu audă de la Apostol: anatema fie celui ce va binevesti altceva în afară de scopul dumnezeiesc, sau de firea lucrurilor, fie acela chiar înger, cum zic și marele Dionisie, marele Antonie și Maxim Mărturisitorul. De aceea zice Gură de Aur: «Nu fiii elinilor ne-au predat nouă acestea, ci dumnezeiasca Scriptură».[45]”

Așadar, până ca cineva să ajungă la despătimire, cu siguranță în părerea lui despre bine este amestecat și răul, în înțelegerea lui despre realitate este amestecată și imaginația, în cunoașterea lui despre adevăr este amestecată și minciuna, fiindcă numai când omul ajunge la despătimire, poate primi în dar marele har al discernământului.

„Dar zice Sfîntul Nil: «Și conștiința însăși a ajuns să mintă, slăbită fiind de întunericul patimilor», cum zice și Scărarul. Căci dacă chiar și numai răutatea obișnuiește să întunece mintea, zice marele Vasile, și închipuirea face orb pe cineva și nu-l lasă să se facă ceea ce își închipuie, ce vom zice, despre cei ce slujesc patimilor, cînd își închipuie că au conștiința curată? […] Căci cele cinci simțuri ale sufletului: înțelegerea, cunoștința, discernământul, răbdarea și mila, dacă primesc harul de sus și sfințenia Duhului, se fac cu adevărat fecioare înțelepte. Iar dacă sînt lăsate în firea lor, se află cu adevărat nebune și se vădesc ca fiice ale lumii și ale mîniei. […]

Creștinul iubitor de adevăr și de Dumnezeu, care a gustat dulceața cerească și are sădit și amestecat în suflet harul și care s-a predat pe sine cu totul voilor harului, urăște toate ale veacului acestuia. Căci acesta s-a ridicat mai presus decît toate ale lumii. Fie că zici argint sau cinstiri sau slave, sau fericiri și laude, el nu poate fi luat în stăpînire de nici una din acestea. Căci a ajuns la experiența altei bogății, altei cinstiri și altei slave; iar sufletul și-l hrănește cu o plăcere nestricăcioasă. Și are toată simțirea și încredințarea prin împărtășirea Duhului.

Pe cît se deosebește păstorul cuvîntător de dobitoacele necuvîntătoare, pe atît se deosebește un astfel de om [cum sunt Sfinții Părinți – n.n.] în înțelegere, în cunoștință și în puterea de a deosebi, de ceilalți oameni. Căci el se împărtășește de alt Duh, de altă minte, de altă înțelegere și de altă înțelepciune decît înțelepciunea lumii acesteia. «Grăim, zice, înțelepciunea întru cei desăvîrșiți, dar nu înțelepciunea veacului acestuia, nici a stăpînitorilor pieritori ai veacului acestuia, ci înțelepciunea lui Dumnezeu în taină» (I Cor. II, 6). De aceea unul ca acesta se deosebește, cum s-a zis, în toate de toți oamenii care au duhul lumii, fie chibzuiți, fie înțelepți. Și pe toți oamenii îi judecă, după cum s-a scris. Unul ca acesta cunoaște pe fiecare de unde grăiește, unde stă și în ce ape înoată. Dar pe el nu-l poate cunoaște și judeca nici unul dintre cei ce au duhul lumii, decît acela care are același duh al dumnezeirii, asemănînd, cum zice dumnezeiescul Apostol: «cele duhovnicești cu cele duhovnicești» (I Cor. II, 15). «Iar omul sufletesc nu primește cele ale lui Dumnezeu, căci nebunie îi sînt lui. Dar cel duhovnicesc toate le judecă, el însă nu e judecat de nimeni» (I Cor. II, 13).

Iar pe Duhul Sfînt e cu neputință, zice, să-L dobîndească cineva, dacă nu s-a înstrăinat de toate ale veacului acesta și nu s-a închinat pe sine căutării dragostei lui Hristos, ca eliberată de toate grijile pămîntești, mintea acestuia să se îndeletnicească numai cu acest singur scop și așa să se învrednicească să se facă un Duh cu Hristos, cum zice Apostolul. «Cel ce se lipește de Domnul va fi un Duh cu El» (I Cor. VI, 17). Căci sufletul care s-a legat cu totul de ceva din veacul acesta și tinde spre aceea, ca de pildă, de bogăție, de slavă, de dragostea cea lumească, nu va putea fugi și scăpa de întunericul puterilor rele [deci, inclusiv de minciuna asociată lor, în interpretarea Sfinților Părinți – n.n.]. […]

Semnele darului deosebirii sînt: a cunoaște în chip nemincinos cele bune și cele contrare; pe urmă a ști voia dumnezeiască în toate cele întreprinse. […]

Străin lucru și minunat este nepătimirea, pentru că poate face pe omul care a biruit patimile, prin deprindere, imitator al lui Dumnezeu, pe cît e cu putință omului. Căci pătimind cel nepătimitor și fiind războit de draci și de oameni răi, se află ca și cînd altul ar pătimi, cum erau sfinții Apostoli și mucenici. Cînd e slăvit, el nu se înalță, și cînd e ocărit nu se mîhnește. Căci el socotește că cele plăcute sînt dar și pogorămînt al lui Dumnezeu, de care nu e vrednic, iar cele grele îi sînt spre cercare; și că cele dintîi se dau aici după har spre mîngîiere, iar celelalte spre smerita cugetare și spre buna nădejde în veacul viitor. Și e ca un nesimțitor ce are multă simțire a durerilor, prin darul deosebirii. Fiindcă nepătimirea nu este o singură virtute, ci un nume pentru toate virtuțile. Căci precum omul nu e un singur mădular, ci pe om îl arată multele mădulare ale trupului, și nici ele singure, ci împreună cu sufletul, așa și nepătimirea este împreunarea (sinteza) multor virtuți. Iar în loc de suflet el are pe Duhul Sfînt. Pentru că toate faptele duhovnicești pomenite sînt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfînt, de la care și-a luat și numirea cel ce se numește duhovnicesc. Căci de nu va lepăda sufletul patimile, nu va veni Duhul Sfînt în el. Iar fără Duhul Sfînt această virtute cuprinzătoare nu se numește nepătimire. Ci chiar dacă ar fi, poate, cineva astfel, el se află mai degrabă întru nesimțire.[46]”

Cunoașterea Sfinților Părinți prin savanții care nu au ajuns la nepătimire este o cunoaștere neștiințifică din punct de vedere duhovnicesc, chiar dacă este științifică din cel lumesc, astfel încât e alterată de toate neajunsurile științei lumii. Iar Sf. Ier. Grigorie Palama face o comparație minunată între cunoașterea științifică și cea creștină, ca să înțelegem cât de folositor este să studiem direct Sfinții Părinți (având și o lucrare personală de pocăință), dar și cât de vătămător este să citim studiile despre ei (făcute de oameni ca noi, care nu sunt nici sfinți, dar nici măcar nu lucrează autentic pocăința) sau chiar a-i citi direct, din curiozitate intelectuală, fără a lucra noi înșine învățăturile lor.

Sf. Ier. Grigorie Palama

De fapt, această idee că ne-am putea mântui/îndumnezei prin lectura comentariilor unor savanți despre Sfinții Părinți nu este nouă, ci este o erezie veche, care pune pe picior de egalitate rațiunea căzută autonomă omenească, cu revelația teonomă dumnezeiască. Ea a fost susținută cu încăpățânare demonică de Varlaam din Calabria și combătută de Sf. Ier. Grigorie Palama, ducând la erezia „luminii dumnezeiești (grației) create”, eres care definește într-un fel autonomul și căzutul romano-catolicism, în care o făptură (papa) a luat locul lui Dumnezeu, grația creată a luat locul harului necreat, studiul scolastic a luat locul curățirii, iluminării și desăvârșirii, prefăcând creștinismul dintr-o vie trăire a lui Hristos într-o seacă filozofie omenească (despre antihrist confundat cu Hristos).

„Varlaam din Calabria, susținătorul ideii absurde că oamenii de știință sunt luminați de Dumnezeu

Rătăcitul Varlaam din Calabria considera că Îl putem cunoaște pe Dumnezeu prin rațiunea noastră căzută, adică prin științe. Această idee este tipică catolicismului. Scolasticismul nu este singurul rod al ei. Din ea se trag și Reforma, și marxismul, și evoluționismul teist. De fapt, Varlaam era exponentul prejudecății lumești despre cunoaștere.

Sfântul Ierarh Grigorie Palama, insuflat de Sfântul Duh, vindecând această idee descentrată, a expus limpede credința Sfintei Biserici: cunoașterea adevărului nu poate proveni din învățământul scolastic, ci este o vărsare a harului în vasul ostenelilor minții (de dobândire a înțelepciunii) împreunate cu durerile curățirii inimii de patimi.

Fiind o problemă așa de importantă (de fapt este vechea bătălie între cunoașterea păgână – introdusă de Origen și în creștinism – și cea creștină) Sfânta Biserică a confirmat imediat formularea credinței sale făcută de Sfântul Ierarh (prin sfintele ei sinoade: din Constantinopol iunie și iulie 1341, din Vlaherne 1351). Din aceleași motive canonizarea sa a avut loc foarte rapid, la nouă ani de la adormirea sa, fiind numit al doilea Atanasie.

«Sosirea lui Varlaam

Pe atunci sosise deja, pentru prima dată, din Calabria, în pământul romeilor [ortodocșilor din Romania, cum era numit pe atunci Imperiul Bizantin, v. infra – n.n.] Varlaam, spre răul propriului său cap și al celor convinși de el. Și prefacându-se filozof și monah și înainte de aceasta că e ortodox și de acord cu Biserica noastră, a început să scrie dogmatic împotriva latinilor de un neam cu el și să discute rațional despre purcederea Duhului dumnezeiesc, alăturându-se chipurile opiniei teologilor noștri și apărând definiția credinței și cuvintele lui Hristos. Dar acest lucru era mai degrabă un sofism împotriva Bisericii și, așa cum se spune, o momeală care învăluia pentru cei mai simpli acul impietății .

Dar unele ca acestea n-au putut rămâne ascunse stâlpului teologiei, inițiatorului și inițiatului în cele de sus Grigorie – era nevoie de mai mult –, ci luându-le în mâini le-a cercetat, diagnosticat și judecat frumos și a arătat că demascarea plăsmuită în aceste scrieri era o perfidie limpede împotriva adevărului.

Căci, întrucât latinii, cum știm toți, introduc în chip cu totul necesar în purcederea Duhului două principii/obârșii, demascând chipurile această absurditate, Varlaam s-a arătat în tratatele [sale – n.n.] vindecând răul cu rău: îngăduind și el într-un anume mod absurditatea, chiar dacă nu ca și aceia, disprețuind demonstrațiile raționale-silogistice ale înțelepților teologi împotriva ereziilor și numind oameni dumnezeiești și luminați de Dumnezeu pe înțelepții elinilor/păgânilor, pe Aristotel, Platon și cei din sinedriul lor [cum fac de multe ori și cei care scriu studii patristice, comparându-i (uneori doar lingvistic, dar alteori chiar metafizic) pe Sfinții Părinți cu filozofii păgâni și aducând tot felul de argumente (de la cei de pe urmă) ca să demonstreze ce au vrut să zică Sfinții Părinți și/sau, mai grav, punându-i pe Sfinții Părinți pe picior de egalitate sau chiar de inferioritate cu filozofii păgâni, ca și cum mintea omenească căzută în patimi și idolatrie a unor păgâni ar putea ajunge vreodată la nemărginirea minții lui Hristos, pe care au dobândit-o numai Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți: «Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l învețe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos» (1 Cor 2,16 – B,1914) – n.n.].

Unor asemenea flecăreli nobilul Grigorie le-a opus propriile lui tratate, demne de el însuși și de adevărul în apărarea căruia lua cuvântul, și, dând acestuia biruința și demascând în chip evident minciuna, l-a atras astfel pentru prima dată împotriva lui pe potrivnicul său, sau, mai bine zis, a început să dezvăluie perfidia ascunsă și ipocrizia aceluia. Acestea s-au dovedit pentru Grigorie preliminariile luptelor viitoare și a foarte marilor lui întreceri și rezistențe pentru buna-cinstire/dreapta-credință [eusebeias].[47]»[48]”

Logica demonică e simplă: dacă prin studiul filozofic autonom al oamenilor, care sunt creaturi, se poate ajunge la iluminarea dumnezeiască, atunci lumina dumnezeiască e accesibilă creaturilor prin ele însele, fiind, așadar, creată. Dimpotrivă, Sfinții Părinți ne învață că lumina dumnezeiască, fiind necreată, nu este accesibilă creaturilor, ci doar dăruită lor. Ea nu se poate dobândi decât prin har/dar, prin pogorârea milostivă a lui Dumnezeu către cei ce se ostenesc, așadar prin împreună-lucrare cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cunoașterea fără de greșeală a adevărului absolut este o harismă primită prin iluminarea de sus cu lumina necreată, și nu există niciun meșteșug omenesc sau îngeresc, ca prin strădanii, studii, cercetări să se poată ajunge la ea.

Mai înainte de a afla ce ne învață chiar Sf. Ier. Grigorie Palama despre aceasta, trebuie să știm că el însuși era un mare cărturar, poate cel mai mare om de știință al vremii lui, cu o pregătire pe care ar invidia-o și cel mai mare savant în studii patristice din zilele noastre, astfel încât învățătura lui nu era o manifestare a vreunei invidii față de cărturari, ci o învățătură din descoperire dumnezeiască, asociată la experimentarea proprie a roadelor învățăturii de tip scolastic, pe care o dobândise din ostenelile sale, roade cărora le-a sesizat deșertăciunea și primejdia. Așadar, cuvintele lui nu sunt ale unei vulpi care zice că strugurii sunt acri, doar fiindcă nu poate ajunge la ei, ci ale unui om care a mâncat aguridă, i s-au strepezit dinții (Iez 18,2) și, dobândind dragostea dumnezeiască, vrea, din toată inima, să-și ferească frații și fiii săi duhovnicești să nu pățească la fel.

„Și, în scurt timp, Grigorie a avut rezultate atât de excepționale în gramatică și retorică, încât atât în discursuri, cât și în scrieri era admirat în exces de toți, chiar și cei care erau pe atunci profesori și vârfurile culturii. S-a arătat atât de iscusit în științele naturale și logice, și simplu spus în toate disciplinele aristotelice, încât până și cel care era cel mai admirat pe atunci de toți, pentru felurita lui înțelepciune și învățături, și servea drept intermediar iscusit în afaceri, între împărat și cetățenii romani comuni, marele logotet [Teodor Metochites], stârnind, în prezența împăratului, pe Grigorie la discuții asupra tratatului de logică al lui Aristotel, a auzit asemenea lucruri de pe limba aceluia și a rămas atât de covârșitor de uimit de tânăr, încât nu și-a putut reține pentru sine, nici ascunde admirația, ci, întorcând îndată cu uimire cuvântul spre împărat, a zis: «însuși Aristotel, dacă ar fi fost prezent și l-ar fi auzit pe acesta, cred că l-ar fi lăudat nu puțin. Iar eu spun că de astfel de suflete au nevoie și astfel de firi trebuie să fie cei ce se ocupă de discursuri și tratate, mai cu seamă de cele filozofice și scrise de acest Aristotel în multe astfel de tratate»[49].[50]”

În scrierile profane (inclusiv comentariile nepatristice despre Sfinții Părinți) nu se găsește înțelepciune dumnezeiască și nimic bun, în afară de un antrenament al minții (prin respingerea celor rele din ele), un stil de a scrie frumos și antidoturi gândite împotriva chiar a acestor feluri de scrieri otrăvitoare

Să vedem acum ce ne învață Sf. Ier. Grigorie Palama despre toate studiile din instruirea din afară, indiferent de ce temă ar aborda ele (inclusiv despre Sfinții Părinți).

Mai întâi ne învață că cunoașterea, din instruirea din afară, este mai degrabă necunoaștere nefolositoare, care îngâmfă:

„Frate, «bine este să adeverești prin har inima ta» (Evrei 13, 9), ca să spunem apostolește, căci prin cuvânt cum ar putea cineva arăta binele cel mai presus de cuvânt? Trebuie, dar, să-i mulțumești lui Dumnezeu, Celui ce ți-a dat un astfel de har, care nici nu le-a venit în minte celor ce cred că, din prisosință de înțelepciune, le știu pe toate, și, deși nu-i poți contrazice, măcar că știi că nu au nimerit adevărul, nu trebuie să te mâhnești. Că tu, dar, fiind încredințat prin faptă, peste tot și în orice împrejurare vei fi mereu întărit și neclintit [în cele ale credinței], având în sineți statornică temelia adevărului – dar cei ce se reazemă pe demonstrațiile logice negreșit vor fi răsturnați, chiar dacă nu acum de tine, căci «cu cuvânt se luptă orice cuvânt» (Grigorie Teologul, Poeme morale, 33, PG 37, 929 ,9: «Λόγῳφ παλαίει πᾱς λόγος, βίῳ δὲ τίς;», adică «Cu cuvântul se luptă tot cuvântul, dar cu viața care [cuvânt se poate lupta]?»), adică este și luptat la rândul lui, și este cu neputință să găsești un cuvânt care să biruiască deplin, așa încât înfrângerea lui să nu mai poată fi de așteptat. Și pe acest lucru l-au arătat elinii și ai lor înțelepți, răsturnându-se mereu unul pe altul și răsturnați fiind unii de alții, chipurile printr-o argumentație mai bună.

Prin urmare, celor care toată viața lor se iau după aceia, și vânează cunoașterea din instruirea cea din afară, și o laudă atât de mult, după ce le vei fi zis acestea – în chip îndestulător și cuvenit, mi se pare mie – le vei spune: «Dragilor, din acestea dobândiți mai degrabă necunoaștere decât cunoaștere», pentru că, așa cum cei ce doresc slava cea de la oameni și fac totul pentru ea mai degrabă ajung să capete mai degrabă neslăvire decât slavă (pentru că nu tuturor le plac aceleași lucruri), așijderea și cei care vânează cunoașterea de la înțelepții dinafară câștigă, precum aceia înșiși spun, mai degrabă necunoaștere decât cunoaștere. Căci opiniile se deosebesc între ele, și se împotrivesc una alteia, iar pentru fiecare dintre ele cei ce i se împotrivesc sînt mai mulți decât cei ce se învoiesc cu ea, iar a crede că vreuna dintre acestea poate afla rațiunile din mintea creatoare nu este, oare, lucru foarte greșit, pentru că «cine a cunoscut», spune apostolul, «mintea Domnului?» (Romani 11, 34). Iar de vreme ce nu poate afla [rațiunile] acestea, nu este cu putință nici a pricepe, din înțelepciunea cea dinafară, chipurile lor din suflet. Așadar, cunoaștere mincinoasă este cunoașterea care vânează, din această înțelepciune, însușirea de a fi după chipul dumnezeiesc. Prin urmare, ea nu va face asemenea cu Însuși-Adevărul sufletul ce o are, ba nici la adevăr nu-l va călăuzi. Și zadarnică este, dar, lauda celor ce se mândresc cu ea, pe temeiul acesteia. Să-l audă pe Pavel numind «înțelepciune trupească» (II Corinteni 1, 12) înțelepciunea din afară și «minte a trupului» (Coloseni 2, 18) «cunoașterea care îngâmfă» (I Corinteni 8, 1).

Drept aceea, după cum a fi de neam bun, după trup, și puternic, după trup, nu dă putere și noblețe sufletului, nici înțelepciunea trupului nu face înțeleaptă gândirea. Cu adevărat, începutul înțelepciunii este a cunoaște înțelepciunea, încât a deosebi înțelepciunea atotfolositoare, și cerească, și duhovnicească, și de la Dumnezeu, și către Dumnezeu îndreptată, și care i-a arătat de un chip cu Dumnezeu, pe cei ce au dobândit-o, de înțelepciunea târâtoare pe pământ, și pământească, și fără de folos, și a și-o alege pe cea dintâi.

Pe când fără aceea [înțelepciunea din afară], curățindu-ți și izbăvindu-ți sufletul de obiceiurile și dogmele viclene, vei dobândi înțelepciunea lui Dumnezeu, care a biruit lumea, și vei petrece în veci, împreună cu Dumnezeu, Cel singur înțelept, veselindu-te.[51]”

Așadar, înțelepciunea celor ce fac studii despre Sfinții Părinți este o înțelepciune „târâtoare pe pământ, și pământească, și fără de folos”. Cine are măcar începutul înțelepciunii, nu numai că o deosebește de înțelepciunea Sfinților Părinți, care este „atotfolositoare, și cerească, și duhovnicească, și de la Dumnezeu, și către Dumnezeu îndreptată, și care i-a arătat de un chip cu Dumnezeu, pe cei ce au dobândit-o”, ci și o alege pe ea, studiind cu osârdie pe Sfinții Părinți, ca să o dobândească și el, pentru a ajunge, prin dobândirea ei, „de un chip cu Dumnezeu”, și ferindu-se din toată inima, cu scârbă și cu pază și cu frică, ca să nu fie afectat suișul său de înțelepții care-l trag spre pământ, știind bine că fără înțelepciunea dumnezeiască nu se poate mântui, dar fără înțelepciunea din studiile savante „curățindu-și și izbăvindu-și sufletul de obiceiurile și dogmele viclene [de care colcăie studiile înțelepților după trup – n.n.], va dobândi înțelepciunea lui Dumnezeu, care a biruit lumea, și va petrece în veci, împreună cu Dumnezeu, Cel singur înțelept, veselindu-se”.

Dar înțelepciunea lui Dumnezeu se dobândește prin ținerea poruncilor evanghelice, nu prin știință, chiar fie ea și patristică:

„Acum însă, precum spui tu, unii, disprețuind ca pe ceva de nimic scopul creștinilor, anume negrăitele bunătăți făgăduite nouă în veacul ce va să fie, și, prefăcând știința în cunoaștere, o furișează în Biserica celor ce filosofează după Hristos, iar pe cei ce nu cunosc științele matematice [în cazul studiilor savante despre Sfinții Părinți, științele lingvistice – n.n.] îi declară întinați și nedesăvârșiți. De aici reiese în mod necesar că e nevoie ca toți să ne ținem strâns de științele elinești, și să nesocotim cu totul învățăturile evanghelice (fiindcă acestea nu ar putea aduce vreodată izbăvire de necunoașterea științelor lor), și să ne depărtăm în derâdere de cel ce spune «fiți desăvârșiți» (1 Corinteni 14, 20), și «dacă cineva este desăvârșit în Hristos» (Coloseni 1, 28) [sic! Iac 3,2 – n.n.], și «noi grăim în cei desăvârșiți» [1 Cor 2,6 ​– n.n.], ca de unul care este total neexperimentat în știința de acest soi.

Eu, dar, nu socotind-o izbăvire de atare necunoaștere am numit-o pe aceasta «curăție mântuitoare» (căci cunosc și o ignoranță fără vină, dar și o cunoaștere vinovată); așadar, nu de aceasta scăpând, ci de ignoranța în privința lui Dumnezeu și a dumnezeieștilor dogme, câtă au interzis-o teologii noștri, și, îmbunătățind tot obiceiul tău după învățăturile lor, plin te vei face de înțelepciunea lui Dumnezeu, cu adevărat chip și asemănare a lui Dumnezeu, desăvârșit numai prin ținerea poruncilor evanghelice, ceea ce a arătat limpede și Dionisie, tâlcuitorul ierarhiei bisericești, în cartea cu același nume, că zice: «Asemănarea și unirea cu Dumnezeu, se săvârșesc, precum ne învață dumnezeieștile Scripturi, numai prin iubirea și sfânta lucrare a preacinstitelor porunci» (Despre Ierarhia Cerească 2, PG 3, 392 A) [deci nu prin studii despre ele – n.n.]. Iar de n-ar fi adevărat acest cuvânt, ci omul ar putea prin învățătura dinafară să afle și să vadă însușirea de a fi după chipul [lui Dumnezeu], ca una ce schimbă în bine caracterele și alungă întunericul ignoranței sufletului, atunci înțelepții elini ar fi mai după chipul lui Dumnezeu și mai văzători de Dumnezeu atât față de [Sfinții Părinți înșiși – n.n.] părinții de dinaintea Legii, cât și față de cei ce în Lege au prorocit, dintre care cei mai mulți au fost chemați la această vrednicie de la un trai țărănesc.[52]”

Așadar, după ce Sf. Ier. Grigorie Palama ne învață că există ignoranța fără vină a celor ce disprețuiesc studiile patristice, și toate meșteșugurile lor sofisticate, cât și o cunoaștere vinovată, a celor ce prețuiesc mai mult acestea și memorarea de informații despre Sfinții Părinți, decât lucrarea poruncilor lui Dumnezeu din ele, ne arată și că știința, de acest fel, este o repetare a căderii, prin pomul cunoașterii binelui și răului. De aceea, disprețuirea ei, deci inclusiv a studiilor despre Sfinții Părinți (nu, Doamne ferește!, a scrierilor Sfinților Părinți propriu-zise, care sunt insuflate de Dumnezeu), aduce răsplată de la El:

„Oare nu le-a venit în minte acestora nici faptul că am căzut din acel loc dumnezeiesc al desfătării prin dorirea și împărtășirea de pomul cunoașterii? Că nu am vrut să îl lucrăm și să îl păzim pe acesta după poruncă, ci ne-am lăsat înșelați de vicleanul sfetnic care s-a furișat în suflet și ne-a momit cu frumusețea cunoașterii binelui și a răului. Pesemne că și acum tot acesta este cel care le făgăduiește celor ce nu vor să-și lucreze și să-și păzească inima, după îndemnul Părinților, cunoașterea cu de-amănuntul a sferelor cerești și a celor ce țin de ele, mult-mișcătoare și cumpănite, care este cunoaștere a binelui și a răului și pentru că nu a dobândit binele în firea sa, ci în libera alegere a voinței celor ce o folosesc, schimbându-se într-o parte sau în alta împreună cu aceasta, iar puțin înainte de acestea, și poate din pricina acestora, [le făgăduiește] experiențe și daruri ale dialectelor poliglosice [analize lingvistice ale Sfinților Părinți prin cunoașterea îngâmfată a limbii ebraice, latine, grecești – n.n.], puterea retoricii [analize literare ale Sfinților Părinți – n.n.], știința istoriei [studii istorico-critice despre Sfinții Părinți – n.n.], descoperirea tainelor firii, tot felul de metode ale sistemului logicii, raționamente variate ale științei calculului, măsurări multiforme ale formelor nemateriale, care sînt toate bune și rele, aș zice eu unul, nu numai întrucât se schimbă după părerea celor ce le folosesc și se prefac cu înlesnire după scopul celor care le au, ci și pentru că, pe de o parte, bun lucru este îndeletnicirea cu acestea, care exersează agerimea ochiului sufletesc, dar pe de alta este rău să te afierosești acestora până la bătrânețe. Bine ar fi ca, după ce și-o va fi exersat cu măsură, să-și strămute nevoința spre cele mult mai bune și mai dăinuitoare, multă răsplată aducându-i de la Dumnezeu disprețuirea științelor discursive. Drept aceea, al doilea teolog [Grigorie Teologul PG (35, 1088Β)] zice despre Athanasie cel vestit că ceea ce a câștigat din științele dinafară este că a priceput cele pe care a socotit de cuviință să le treacă cu vederea: din acestea, precum însuși spune, de un singur lucru s-a folosit, și anume că a trecut cu vederea și a le avea pe cele în fața cărora L-a preferat pe Hristos.[53]”

Deci, bune sunt și studiile despre Sfinții Părinți, dar numai până la punctul în care ne lămurim de deșertăciunea lor și de necesitatea imperioasă de a ne pocăi, având, în citirea lor, ca scop principal numai să vedem și să ne convingem, din toată inima, fără complexe, că trebuie trecute cu vederea. Ele nu ne sunt strict interzise, ci doar ne sunt vătămătoare și  pierzătoare de vreme, astfel încât, și prin ele trebuie să înțelegem porunca Domnului prin Sfinții Apostoli: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Cor 6,12).

Dacă citirea lor nu ne este interzisă, ci doar recomandată opțional, până la o vreme, pentru a ne lămuri despre ele și a nu rămâne cu nostalgia lor, totuși fascinația față de ele este născută în noi de diavol, tocmai pentru ca, fiind absorbiți de ele, să nu mai putem dobândi prin practicarea pocăinței, adevărata înțelepciune transmisă nouă chiar de sfinți.

„Însă cel viclean, viclenește dorind pururea, cu ardoare, să ne rupă pe noi de cele mai înalte, naște în sufletele noastre fascinații și cu legături dragi ne leagă de cele fără folos, aproape fără putința dezlegării, și ne îmbie cu mulțimea și mărimea acestor cunoștințe, precum pe alții îi îmbie cu bogăția ori cu slava cea fără slavă și cu plăcerile trupești, doar-doar, pe viață fiind prinși până peste cap cu cercetarea acestor [științe], nu vom mai fi în stare să ne ținem strâns de instruirea care ne curățește sufletul, al cărei început este frica lui Dumnezeu, din care se naște rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, întru străpungerea [inimii], și paza rânduieli evanghelice, prin care, făcându-se împăcarea cu Dumnezeu, frica în iubire se preface, iar durerea rugăciunii prefăcându-se în desfătare, răsare floarea luminării, și cunoașterea tainelor lui Dumnezeu este ca o mireasmă a acestei [flori], revărsată către cel ce o poartă.

Aceasta este instruirea și cunoașterea adevărată, căreia cel care este robit iubirii de filosofia zadarnică, și este încurcat și învârtit de alambicările și teoriile acesteia, nici măcar începutul, adică frica de Dumnezeu, nu poate să i-l încapă – căci cum ar putea intra aceasta, iar intrând cum ar putea rămâne, într-un suflet care e deja stăpânit, îndulcit și oarecum strâmtorat de gânduri multe și felurite, dacă sufletul, neluându-și rămas bun de la toate, nu se face tot al zăbavei după Dumnezeu, ca să se facă tot și al iubirii Lui, după poruncă. Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii și vederii dumnezeiești întrucât, neputând să petreacă [în suflet] alături de alte lucruri, îl șterge de toate și, încălzindu-l prin rugăciune, îl face ca pe o tăbliță îndemânoasă spre înscrierea harismelor Duhului.[54]”

După ce ne-a învățat că adevărata instruire și cunoaștere adevărată nu constă în cercetarea cu osârdie și memorarea studiilor despre Sfinții Părinți, care sunt o filozofie zadarnică, ci în progresul în frica de Dumnezeu și dezlipirea de lucrurile lumii acesteia, fiindcă doar acestea două încălzesc rugăciunea și-l fac capabil pe om să primească harismele Sfântului Duh (printre care se numără și adevărata înțelepciune), Sf. Ier. Grigorie Palama ne învață că știința scolastică, nu numai că este un obstacol în calea adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu, ci este chiar potrivnică ei, astfel încât chiar și studiile patristice profane nu numai că nu sunt totuna cu cunoașterea dată de Sfinții Părinți, ci sunt chiar potrivnice ei, nefiind de la Dumnezeu:

„Astfel, cunoașterea din instruirea cea din afară nu este numai alta decât cunoașterea adevărată și duhovnicească, ci este și potrivnică ei, deși unii, înșiși fiind, după cât se pare, rătăciți de ea și încercând să-i rătăcească și pe cei care îi ascultă, vorbesc ca despre una și aceeași cunoaștere, declarând-o pe aceasta culmea vederii. […] De aceea Pavel și Varnava, cunoscând gândurile celui viclean și ale celor «inițiați» de el, n-au răbdat-o deloc pe cea care le spunea: «Oamenii aceștia robi sînt ai lui Dumnezeu Celui preaînalt» (Fapte 16, 17), deși cineva ar putea să spună: «Ce este mai evlavios decât aceasta?». Ei însă îl știau pe cel care se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14) și pe slujitorii acestuia, care se fățăresc a fi slujitori ai dreptății (II Corinteni 11, 15), cei care renunță la învățătura adevărată, care nu este potrivită în gura mincinoasă: leapădă, așadar, spusa adevărată, ca nefiind cuvenită gurii grăitoare de minciună.

Și noi, dar, auzind cuvintele acestea de Dumnezeu cinstitoare de la elini, nu-i socotim pe aceia cinstitori de Dumnezeu, nici nu îi așezăm în tagma învățătorilor, știind că de la ai noștri au furat acestea (de aceea și zice unul dintre ei despre Platon: «Ce este Platon decât nu un Moisi aticizant?»[55]). Știm, deci, că dacă este ceva de folos la ei, este luat de acolo, din auzite, dar am și priceput, cercetând, că nu au înțeles lucrul cu pricina la fel ca noi. Dacă vreunul dintre Părinți zice aceleași lucruri ca înțelepții cei dinafară, asta se întâmplă doar în privința vorbelor, că la înțelesuri este o mare deosebire între ei, că aceștia au, precum spune Pavel, mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16), pe când aceia grăiesc din gândirea omenească, dacă nu mai rău. «Pe cât este depărtat cerul de pământ, pe atât este depărtat și cugetul Meu de cugetele voastre» (Isaia 55, 9), zice Domnul. Dar și de s-ar împărtăși aceia, în vreo privință, de cugetul lui Moisi, și al lui Solomon, și al celor de seama acestora, ce folos au de pe urma acestui lucru sau care om sănătos la minte (și care face parte din ceata noastră) ar putea zice despre ei că de la Dumnezeu au fost învățați acestea, fără să spună că și cacodocșii de după Hristos, întrucât n-au surpat tot adevărul auzit de la Biserică, au fost învățați tot de la Dumnezeu? […]

Cât despre cei care-i numesc pe aceștia teologi, spunând că împreună-glăsuiesc cu teologii noștri, sau chiar învățători, crezând că de la ei au fost luate zicerile teologice, ce altceva ar trebui să spun decât că au nevoie de lumina Celui care luminează pe tot omul care vine în lume, ca să îi izbăvească și pe ei de întunericul groaznic al ignoranței și să îi lumineze ca să priceapă că și de la șerpi putem lua ceva de folos, dar numai dacă îi doborâm, și îi măcelărim, și îi pregătim, și îi folosim cu socotință împotriva mușcăturilor? Așadar, spusele acelora ne folosesc tocmai ca să le întrebuințăm împotriva lor, pentru a-i doborî cu propria sabie, ca pe un alt Goliat răzvrătit, și împotrivitor, și ocărâtor al cetei lui Dumnezeu Celui viu, care de la pescari și necărturari a învățat cele dumnezeiești.[56]”

Sf. Ier. Grigorie Palama îi oprește, precum Sfântul Apostol Pavel pe ghicitoarea păgână îndrăcită, pe toți cei care citează laudativ din Sfinții Părinți, fățărnicindu-se că îi admiră, ca, prin aceasta, pe cei mai naivi, să-i înșele, strecurându-le, în inima deschisă prin Sfintele Citate, învățături otrăvite cu păreri personale, în cel mai bun caz, sau demonice, în cazul cel mai frecvent caz. Pe unii ca aceștia nu trebuie să-i considerăm învățători ai credinței, ci furi și tâlhari, fiindcă nu numai că fură învățătura, de la Sfinții Părinți, dar își și omoară tâlhărește cititorii, cu propriile lor gânduri toxice, pe care le infuzează, în mod ilicit, în ea, prezentându-le ca și cum ar fi concluzii dumnezeiești, extrase din învățăturile patristice pe care le comentează: „Adevărat, adevărat zic vouă, Cel ce nu intră pe ușă [ușa pocăinței – n.n.], în staulul [învățăturii – n.n.] oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar” (Ioan 10,1).

Sf. Ier. Grigorie Palama combate și metehnele celor care fac studii patristice, care compară Sfinții Părinți cu ereticii și filozofii păgâni, vânând cu osârdie asemănări de suprafață între ei, dar neglijând sau chiar ascunzând cu totul deosebirile mari, profunde și esențiale. Numai Sfinții Părinți au fost insuflați de Sfântul Duh, pe când păgânii și ereticii au fost insuflați de demoni, chiar și când s-au inspirat din cuvintele sfinților autori, fiindcă, având mintea întunecată de patimi, nu au putut înțelege ce au vrut să spună sfinții, ci numai ce li s-a  părut că spun, pentru a-și justifica propriile lor concepții deviate. E adevărat că la suprafață pot părea de un cuget cu Sfinții Părinți și au folosit, uneori, chiar și aceleași cuvinte, dar, la înțelesuri, sunt cu totul potrivnici.

Observăm un lucru și mai impresionant: Sf. Ier. Grigorie îi compară pe aceștia cu niște șerpi. Din astfel de șerpi teologi numai dacă-i măcelărim duhovnicește, putem folosi ceea ce extragem din scrierile lor, dar nu pentru vreun folos duhovnicesc sau pentru vreo înțelegere sintetică/ mai adâncă a Sfinților Părinți, ci numai pentru combaterea lor (ca să nu mai îndrăznească să-și verse veninul în urechile ascultătorilor) sau pentru a oferi un antidot eficient celor „mușcați” de ei.

Despre această metodă farmaceutică ne învață mai amănunțit tot Sf. Ier. Grigorie Palama, când ne arată că toată știința este un șarpe din care trebuie să scoatem antidotul:

„Iar cu privire la înțelepciunea din afară, mai întâi trebuie să omori șarpele, nimicind înfumurarea care-ți vine din ea (și cât de greu este aceasta – că «va umili», zice, «obrăznicia cea străină a filosofilor»)[57].

Nimicind-o însă, trebuie apoi să desparți și să rupi capul de coadă, ca pe niște rele extreme și neamestecate cu binele, adică – în chip limpede – părerea lor rătăcită despre cele înțelegătoare și dumnezeiești și despre principii și basmele despre zidiri[58].

Cu privire la ceea ce este între [cap și coadă], adică învățăturile lor despre natură [viața și cronologia operei Sfinților Părinți, contextul în care au scris și istoria subiectului sau problemei abordate de Ei – n.n.], la fel cum curățesc farmaciștii cărnurile șerpilor fierbându-le cu foc și apă, și tu, prin puterea cercetătoare și văzătoare a sufletului tău, să le desparți de înțelesurile dăunătoare [fiindcă și în aceste date istorice se strecoară minciuni și interpretări neconforme cu realitatea – n.n.]. Bineînțeles, dacă le vei face pe toate acestea și vei folosi bine ceea ce bine a fost deosebit [de acolo] (dar cât de anevoioasă este această lucrare, și de cât discernământ are trebuință!) [cât de fad și anevoios este să citești un astfel de comentariu care te epuizează lăsându-ți, un gust amar al deșertăciunii și foarte multă îndoială în legătură cu ceea ce au vrut cu adevărat să scrie Sfinții Părinți – n.n.]; chiar și dacă vei folosi bine, zic, partea cea bine luată din înțelepciunea cea dinafară aceasta n-ar fi un lucru rău, pentru că, din fire, aceasta este unealtă spre ceva bun, dar totuși nici așa n-ar putea fi numită dar duhovnicesc al lui Dumnezeu, în înțelesul propriu al cuvântului, deoarece este dar firesc și netrimis de sus. De aceea și Pavel, înțelept ca nimeni altul în cele dumnezeiești, o numește pe aceasta trupească: «luați aminte la chemarea voastră, că nu mulți sînt înțelepți după trup» (II Corinteni 1, 12) [sic! 1 Cor 1,26 – n.n.]. Cine s-ar folosi mai bine de această înțelepciune decât cei numiți de Pavel «înțelepții dinafară»? Și totuși, «înțelepți după trup» îi numește – și pe bună dreptate – cât privește această înțelepciune.[59]”

Chiar și când culegem câteva puține roade folositoare, din studiul despre Sfinții Părinți, ele sunt firești și trupești, nu ale harului, asemănătoare cu plăcerea sexuală, dar care pier, odată cu veacul acesta, fiindcă nu sădesc nimic duhovnicesc și folositor pentru mântuirea sufletului:

„Că precum plăcerea care însoțește facerea de prunci în căsătoriile legiuite n-ar putea fi câtuși de puțin numită «dar dumnezeiesc al lui Dumnezeu» (căci e un dar trupesc și al firii, nu al harului, cu toate că pe fire Dumnezeu a făcut-o), tot așa și cunoașterea de la instruirea dinafară, chiar dacă cineva se folosește de ea, în chip bun, este un dar al firii, nu al harului, dar ce prin fire e dat de Dumnezeu, tuturor îndeobște, și care, prin sârguință, poate spori – și acest lucru, anume că fără râvnă și sârguință nu e primit de nimeni, este încă o dovadă limpede că este dar firesc, nu duhovnicesc.

Că a lui Dumnezeu, în sensul propriu, nu în cel firesc, este theosofia noastră, care, trimisă de sus asupra pescarilor, îi face pe aceștia fii ai tunetului, care, după Grigorie Teologul (Omilia 40, 1, ΡG 36, 448C), au înconjurat cu răsunetul cuvântului lor marginile pământului; trimisă asupra vameșilor, îi face «negustori» de suflete; trimisă asupra prigonitorilor aprinși cu râvna, îi preschimbă și îi face Paveli, în loc de Sauli, care ajung de pe pământ până la cerul al treilea și aud lucruri negrăite. Așadar, prin aceasta putem și noi să devenim și după moarte să fim după chipul lui Dumnezeu.

Iar, despre înțelepciunea firească, se spune că a fost și în Adam, mai mult decât în oricare altul de după el, deși a fost întâiul dintre toți care n-a păzit însușirea sa, de a fi după chipul lui Dumnezeu. Pe urmă, filosofia celor dinafară, care ajută acestei înțelepciuni, s-a aflat și înainte de pogorârea Celui care, prin Sineși, a rechemat la frumusețea cea dintâi sufletul. Cum se face, dar, că nu ne-am înnoit prin ea, înainte de Hristos, ci am avut nevoie, aceia și toți ceilalți, nu de dascăl de filosofie (meșteșug care piere odată cu acest veac, drept care este și numită «a veacului acestuia»), ci de Cel ce ridică păcatul lumii și dă înțelepciune adevărată și veșnică, deși e nebunie pentru înțelepții vremelnici și pieritori – și nu doar pare, ci îi și nebunește, prin lipsa ei, pe cei ce nu iau aminte la ea cu mintea [de câte ori nu am văzut, printre rândurile sau chiar în rândurile scrise de astfel de comentatori, necredință, atât în minunile făcute de Sfinții Părinți (sau în faptul că au primit prin revelație ce au scris, iar nu din filozofie omenească), cât și în învățăturile lor (pe care le-au numit legende și/sau exagerate și/sau expirate – adică nepotrivite cu vremurile noastre), ca și cum credința în minunile și în poruncile lui Dumnezeu ar fi vreo nebunie rezervată doar celor habotnici și/sau exaltați? – n.n.]? Vezi limpede că nu învățarea instruirii dinafară este cea care mântuiește, și care curățește partea cunoscătoare a sufletului, și care duce la asemănarea cu arhetipul dumnezeiesc?

Voi termina, deci, cuvintele despre aceasta precum se cade. Dacă cineva se întoarce la păzirea rânduielilor legii, ca și cum se va putea curăți din [prin – n.n.] acestea, Hristos nu îi va folosi deloc (deși e limpede că de Dumnezeu au fost legiuite cândva acelea – nu însă și primirea științelor dinafară), drept care cu atât mai mult dacă se întoarce cineva spre lepădata filosofie dinafară, ca și cum dintr-însa [printr-însa – n.n.] își va putea curăți sufletul, Hristos nu îi va folosi cu nimic. Gura lui Hristos, Pavel, este cel care spune aceasta acolo și dă mărturie aici împreună cu noi.[60]”

Însă, Sf. Ier. Grigorie Palama nu se oprește aici, doar la comentariile Sfinției Sale despre cunoștința științifică, ci ne aduce aminte, ca un adevărat cărturar patristic smerit, că nici ceilalți Sfinți Părinți nu au fost de acord cu comentariile/studiile științifice despre Ei, enumerând, spre ilustrare, chiar pe sfinții cei mai vestiți pentru pregătirea lor cărturărească, tocmai pentru a închide gura cărturarilor insinuatori.

Vom vedea că Sfinții Părinți nu numai că nu aprobă trândăvirea lăuntrică, prin înlocuirea ostenelilor duhovnicești ale smereniei, doar cu cercetările obositoare cărturărești, nici metodele științifice, în locul pocăinței și dăruirea de către Dumnezeu, prin har, a înțelesurilor dumnezeiești, dar și socotesc toată știința din afară (deci, inclusiv cea a studiului academic lingvistico-istorico-critic a textelor patristice), zadarnică și vrednică de dispreț:

„Acestea spune, frate, celor ce înalță înțelepciunea cea dinafară mai mult decât se cade, și, pe deasupra, arată-le, prin capetele scrise mai jos, cât de zadarnică și vrednică de dispreț a fost socotită ea, de către sfinții noștri Părinți, mai ales de către aceia care au avut cercarea ei [deci, Sfinții Părinți disprețuiesc comentariile și studiile alcătuite prin înțelepciunea dinafară la cuvintele Lor – n.n.].

Al Nysseanului [Sf. Ier. Grigorie de Nyssa – n.n.], din Contemplarea alcătuirii trupului: «Aceasta este legea oilor cuvântătoare: nimeni să n-aibă trebuință de vreun glas din afara Bisericii și, precum zice Domnul, să nu asculte glas străin» (Despre alcătuirea omului, 30, PG 44, 240D).

Al aceluiași, Către Efpatrie: «Râvna ta pentru științele dinafară ne-a dovedit că nu te îngrijești deloc pentru învățăturile dumnezeiești» (PG 46 , 1041C).

Al marelui Vasilie, din Tâlcuirea la psalmul al șaptelea: «Cuvântul ‘adevăr’ are, am aflat noi, două înțelesuri: unul este cuprinderea cu mintea a celor care duc la viața cea fericită, iar celălalt este cunoașterea sănătoasă a celor privitoare la un lucru sau altul dintre cele ce sînt în lume. Adevărul care ajută la mântuire este în inima celui desăvârșit, care îl și predanisește fără de vicleșug aproapelui său – iar cât privește pământul și marea, stelele și mișcarea sau repeziciunea lor, dacă nu știm adevărul despre acestea, nu sîntem împiedicați cu nimic să dobândim fericirea făgăduită».[61]”

Nu vedem cum ar putea să ne împiedice fericirea (și aici, și în veșnicie) nu numai necunoașterea adevărului despre pământ, mare, stele și mișcarea lor, ci și necunoașterea celor oferite cu emfază de comentatorii Sfinților Părinți, de exemplu:

• frecvența folosirii (de către vreun Sfânt Părinte studiat) a unui cuvânt, a unei expresii, a unei litere;
• graficele statistice lingvistice;
• folosirea stilului poetic sau a celui prozaic, a celui liric sau a celui epic;
• vizualizarea geometrică a metaforelor, rimelor, expresiilor folosite de sfântul studiat;
• analiza gramaticală a textului revelat, ca și cum nu ar fi revelația lui Dumnezeu, ci o scriere cu caracter exclusiv lingvistic;
• inventarea prezenței unor influențe istorico-religioase în scrierile Sfinților Părinți din eresuri, păgânism și iudaism, ca și cum Dumnezeu, când Le-a descoperit ce trebuiau să spună nu putea fi original, ci era obligat să tragă cu ochiul la ce le-a insuflat diavolul slugilor lui, doar ca să le facă pe plac cercetătorilor ecumeniști și evoluționiști;
• considerarea culturii, mentalității și contextului economic, financiar și istorico-religios al vremii în care au viețuit Sfinții Părinți ca fiind atât de important încât i-ar fi impregnat și i-ar fi făcut dependenți chiar și pe ei de el. După cărturarii evoluționiști, opera Sfinților Părinți este doar o biată oglindire a contextului cultural în care au trăit, ca și cum ei și-au format cunoașterea doar într-un mod omenesc, autonom, iar nu prin descoperire dumnezeiască sau ca și cum Sfinții Părinți ar fi fost robii spațiului, timpului și ai celor cuprinse între ele, pe când ei au trecut hotarele vremii, ajungând să trăiască nemărginirea veșniciei oglindite, mai înainte de veșnicia desăvârșită. În realitate, orice corespondență între cultura, mentalitatea și contextul vremii, pe de o parte, și scrierile Sfinților Părinți, pe de cealaltă, nu este una profundă, de impregnare și înrobire, ci doar una superficială de transcendere și transparentizare, mai mult fiindcă Însuși Dumnezeu a vrut să dezrobească această cultură, să o elibereze din timp și s-o pregătească pentru veșnicie. De aceea Ei au scris pe înțelesul contemporanilor lor, raportându-se la cunoștințele larg acceptate la vremea respectivă, pe care ei le aveau. Cercetătorii fără de credință ortodoxă trăită, nu au nici măcar o clipă ochii ridicați la cerul revelației, deci nu știu cum este gustul veșniciei. De aceea, ajung să  creadă că numai ce este meschin, adică accesibil experiențelor lor, este real, și extrapolează această trăire a lor pe seama Sfinților Părinți. Cocoșul nu are nici cea mai vagă idee despre ceea ce trăiește vulturul, deși se mândrește că are două aripi ca și el. Tot așa, cercetătorii au impresia că și Sfinții Părinți au avut același fel de cunoaștere ca și ei, nevrând să recunoască că aceia sunt purtați de aripile Sfântului Duh, la înălțimi pe care ei nici măcar nu pot să și le imagineze;

„Un vultur zbura în înălțimi, se desfăta de frumusețea lumii și gândea în sinea lui: «Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi și munți, mări și râuri, câmpii și păduri; văd mulțime de fiare și păsări; văd orașe și sate și cum trăiesc oamenii. Dar cocoșul de la țară nu cunoaște nimic în afara ogrăzii în care trăiește și nu vede decât câțiva oameni și câteva dobitoace. Voi zbura la el și-i voi povesti despre viața lumii». […] Și vulturul a început să-i vorbească cocoșului despre frumusețea și bogăția lumii. La început cocoșul l-a ascultat cu atenție, dar nu înțelegea nimic. Văzând că nu înțelege nimic, vulturul s-a mâhnit și i-a fost greu să mai vorbească cu cocoșul. La rândul lui, cocoșul, neînțelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea și-i era greu să-l asculte. […] Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoșului. Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua și noaptea la legea Domnului [Ps 1,2] și se înalță prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stă gol și împrăștiat. Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălțimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu și vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopții; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava deșartă, sau de bogății, sau caută desfătările trupești. Și atunci când un om duhovnicesc se întâlnește cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor și anevoios.[62]”

De aceea sunt atât de plictisitoare comentariile despre Sfinții Părinți, și atât de hrănitoare duhovnicește scrierile Sfinților Părinți propriu-zise. Însă, cine se formează din comentarii despre Sfinții Părinți ajunge în necredință și într-o stare sufletească atât de căzută, încât de multe ori nici nu mai poate să înțeleagă cu adevărat scrierile sfinților, și se plictisește atât de mult de ele, încât, în loc să fie atent la înțelesurile uimitoare, înalte și dumnezeiești, se leagă de niște amănunte de suprafață și le răstălmăcește și pe acelea după propriile experiențe vulgare și păreri, doar fiindcă vrea să fie original cu orice preț;

• ce păreri au avut despre cuvântul sfântului tot felul de eretici (care bineînțeles că se contrazic între ei) având ca apogeu părerea proprie a comentatorului (care dirijează toate celelalte păreri, doar ca să pară că el are dreptate);
• dacă ereticii îl consideră pe sfântul autor autentic sau pseudo;
• diferite interpretări psihologice ieftine, de cea mai proastă calitate a stării pe care ar fi avut-o autorul sfânt când a scris textul studiat, în funcție de contextul său istoric, ca și cum trăirile sfinților ar fi totuna cu trăirile lui Freud, ale lui Jung și ale psihologilor savanți;
• dacă comentatorul crede sau nu în minunile povestite de sfântul respectiv, fiindcă, după părerea celor de azi, Sfinții Părinți nu prea mai știau nici ei în ce să mai creadă, având tot felul de legende și superstiții, doar pentru a atrage oamenii la biserică, „superstiții patristice” de care oamenii moderni, luminați de știință și de Darwin, nu pot decât să râdă;
• cine consideră cele scrise de sfânt ca legende și cine le ia ca atare;
• interpretările imaginative ale comentatorului despre ce-ar fi vrut să spună în ascuns sfântul, deși, la arătare, a spus exact pe dos;
• spiritul critic obligatoriu pe care trebuie să-l abordeze un comentator al Sfinților Părinți, dacă vrea ca bietele lui comentarii să poată fi publicate în cercurile academice de bonton, fiind constrâns ca, neapărat, să nu fie de acord chiar cu tot ce au spus sfinții, ci pe unele idei, mai ales cele care nu sunt conforme cu ecumenismul, să le respingă ca pe niște erori de gândire și „fanatisme” ale Sfinților Părinți;
• obligativitatea de a parafraza și a evita cât mai mult citatele din Sfinții Părinți, atunci când îi comentează, ca și cum ar fi ciumate, doar ca să dovedească, cu orice preț, că au o contribuție originală;
• ideea luciferică că azi am cunoaște mai multe (grație sistemului de tip Wikipedia sau Google Scholar/Google Academic, fiind cu mult mai evoluați informațional și tehnologic) decât ar fi putut cunoaște vreodată Sfinții Părinți, care nu aveau acces decât la câteva biblioteci locale, fiind considerați, în același timp, și cam naivi și cam expirați din cauza „ignoranței generalizate ale celor din vremurile întunecate, trecute, fără acces la informație și manipulate de opiul poporului – religia” – chiar și în chestiuni cât se poate de limpezi, faptice, de tip istoric, pe care ei le trăiau, fiindu-le contemporani, iar noi aflându-le din nu știu ce interpretări, ale unor nu știu căror note, ale nu știu căror texte, din nu se știe ce documente, obscure și tendențioase, găsite într-un oarecare loc dubios.

„Al lui Gură de Aur, din Tâlcuirea la Evanghelia după Matei: «Cele pe care înțelepții dinafară nici în vis nu și le-au putut vreodată închipui, pe acestea ni le vestesc pescarii și necărturarii cu multă încredințare și, lăsând pământul, spun totul despre cele din ceruri, vorbind de o viață, și de o slobozenie, și de o slujire, și de o lume, și, pe scurt, de toate schimbate cu totul – nu precum Platon, și Zinon, și mai știu eu cine, au alcătuit legi, fiindcă toți aceștia au arătat singuri că duh rău și demon sălbatic, luptându-se împotriva firii noastre, insufla sufletele lor. Iar, despre Dumnezeu, pescarii ne înduplecă să filosofăm lucruri, pe care nici unul dintre ei n-a fost în stare să le primească vreodată în mintea sa, drept care părerile filosofilor acelora s-au dus și au pierit – și pe bună dreptate, pentru că dracii le-au vestit pe ele. Așadar, au pierit și au fost disprețuite, fiindcă erau mai firave ca pânza de păianjen, mai bine zis fiindcă erau de batjocură, și dezmățate, și pline de mult întuneric și de multă netrebnicie. Filosofia noastră însă nu este așa» (Omilia 1, 4-5, PG 57, 18).

Al sfântului Grigorie Teologul: «Înțelepciunea cea dintâi este viața vrednică de laudă și care a fost curățită de Dumnezeu sau este curățită de Cel preacurat și prea strălucitor, Care cere de la noi ca singură jertfă curățirea. Înțelepciunea dintâi e a disprețui înțelepciunea ce stă în cuvinte, și în întorsături de vorbe, și în antiteze măsluite și de prisos. Pe această înțelepciune o laud eu și pe aceasta o îmbrățișez: pe cea cu care pescarii au prins întreaga lume în legăturile Evangheliei, biruind înțelepciunea cea desființată, prin cuvântul cel împlinit și pe scurt (v. Isaia 10, 22 – Cuvântul 16, 2, PG 35, 936A).

Al sfântului Chiril, din Tâlcuirea la psalmul al nouălea: «Cei ce s-au exersat în această înțelepciune lumească, și drăcească, și sufletească, se laudă cu aceasta și îi pun pe foc și pe săraci la minte, adică fii ai gheenei îi arată, apărând minciuna, și, prin vorbele dulci, înfrumusețează amăgirea, și, prin aceasta, îi duc în rătăcire pe mulți, care sînt prinși, căzând ca într-o cursă, în sfaturile amăgitorilor, fiindcă orice ar sfătui aceia, celor mai lipsiți de învățătură [duhovnicească] li se face cursă și laț. (PG 69, 780A)[63]”

Așadar, după Sfinții Părinți, citirea studiilor teologice nu este un lucru folositor mântuirii, ci doar un lucru opțional și foarte primejdios, care poate duce și la ascuțirea gândirii (atunci când se practică cu pază și cu un simț extrem de critic, ca și cum s-ar citi scrieri eretice, care trebuie combătute, de către cineva care este bine statornicit și fără îndoieli în învățătura ortodoxă), dar poate duce și la îngâmfarea celor doar cu cunoștință, dar fără lucrarea smerită a credinței, și la căderea în cursa și lațul amăgitorilor, cu consecințe extrem de grave de descentrare a credinței și/sau mentalității. Însă chiar și cei ce se pot folosi de astfel de învățături deșarte, trebuie să ia aminte că o pot face doar cu condiția de a practica acest soi de lecturi doar pentru puțin timp, și nu pentru vreun alt scop, decât tocmai pentru a combate acel soi de studii teologice cu propriile lor arme.

Ele merită să fie combătute, fiindcă sunt foarte vătămătoare de suflet, mai ales pentru cei care se încredințează lor. Acesta este și scopul pentru care am urmat tot învățământul teologic, de la A la Z (am fost invitat chiar să predau cursuri la Noul Testament și Dogmatică), nu numai pentru a lua din el cele bune, cu adevărat patristice, ci și pentru a combate, cu toată tăria, pe cele rele, care alterează învățăturile patristice, chiar prin armele lui.

Totuși, este necesară o foarte importantă precizare, o nuanță care trebuie să arate care este cu adevărat punctul nostru de vedere, pentru a nu fi descentrat atunci când se observă apologia intensă a susținerii învățăturii patristice necomentate, de la sursă, împotriva descentrării globalizate a ridicării științei comentariilor în slăvi. Azi este atât de dezechilibrată cunoașterea despre cunoaștere, încât, din nevoia de a o echilibra cu argumente tari, persistente și pertinente, există riscul de a o descentra în sens invers, ceea ce poate răsturna corabia învățăturii despre cunoaștere, fie în sensul unei respingeri globale a tuturor studiilor despre Sfinții Părinți, fie în sensul respingerii învățăturilor Sfinților Părinți despre aceste studii și ideea greșită că fie noi, fie Sfinții Părinți ar fi niște fanatici, care resping cu totul învățătura de carte, ca să-i poată manipula pe toți, în voie, prin ignoranța lor.

Astfel că trebuie să subliniem că în teza noastră de doctorat, chiar în fragmentul criticat în timpul apărării ei în fața comisiei, am arătat că nu toate studiile despre Sfinții Părinți sunt ca cele rele, de mai sus, ci există și excepții notabile, care confirmă regula, alcătuite de oameni cu adevărat cărturari în Dumnezeu care, din dragoste de El și de Sfinții Părinți, purtați de o credință ireproșabilă, au făcut, cu multe lupte și osteneli, slalom printre obstacolele puse de mediul academic scolastic actual, scriind frumoase studii patristice despre scrierile sfinților. Aceste lucrări sunt de un real și mare folos duhovnicesc. Uneori sunt doar traduceri din Sfinții Părinți de bună calitate și bine notate, dar alteori sunt studii despre un sfânt anume (cu extrase cuprinzătoare, esențiale și reprezentative din întreaga sa operă) sau studii despre un oarecare subiect, alcătuite nu dintr-o mixtură de păgâni, eretici, iudei și creștini, cum sunt terciurile ecumeniste de astăzi, ci doar din mai mulți Sfinții Părinți, care au tratat acel subiect. Astfel de studii nu sunt folositoare doar pentru studierea și înțelegerea sfinților, ci chiar și pentru mântuirea sufletului, fiindcă acești cărturari, cu adevărat patristici, au adus, ca niște albine harnice, laolaltă învățăturile lor, dându-ne suficiente citate și trimiteri la surse, astfel încât concluziile pe care le trag acești minunați cercetători pot fi lesne verificate, chiar direct la Sfinții Părinți. Iar aceste concluzii au fost trase cu credincioșie și frică, ca să nu se abată la stânga sau la dreapta de la înțelesurile originale ale Sfinților Părinți, astfel încât, în toate, consunau cu Învățătura Infailibilă a Sfintei Biserici Ortodoxe.

Acești autori s-au folosit uneori de metodele istorico-critice, dar numai pentru a combate concluziile eretice, trase prin metode istorico-critice, și a arăta astfel, pe limbajul sofisticat academic, că Sfinții Părinți au avut dreptate și/sau că sunt cu adevărat cine au spus că sunt. Esența cărturarilor smeriți, patristici, este că aplică orice fel de metodă este acreditată actual, dar numai pentru a susține realitatea și voile și cugetele lui Dumnezeu, descoperite lumii prin sfinți.

Deci, acești cercetători patristici, de fapt, au făcut exact ceea ce ne-a învățat Sf. Ier. Grigorie Palama să facem: au luat șarpele științific, au reușit să-l omoare, i-au îndepărtat capul și coada, iar restul l-au îmbucătățit și fiert (la foc mai aprig sau mai domol, în funcție de propria lor personalitate), ca să poată scoate din el antidotul potrivit împotriva mușcăturilor sale istorico-critice.

Iată ce am scris în teza de față, în legătură cu acest subiect primejdios:

„Dacă în primul capitol am cercetat cum înțeleg/propovăduiesc originea omului demonii și religiile/metafizicele insuflate de ei, în al doilea cum o înțeleg/predau oamenii de știință, deci ne-am ocupat de tentativele rațiunii căzute de a înțelege și explica firea omenească, suntem datori, ca o lămurire finală și o hrană puternică pentru suflet, să studiem cu amănunțime care este realitatea firii omenești, originea și finalitatea ei, descoperite nouă de către Dumnezeu, fără greșeală, prin Sfinții Părinți.

Evoluționismul nu este numai o erezie de combătut, nici numai o eroare științifică, ci esența trăirii lumești, fără de Dumnezeu și potrivnice lui Dumnezeu, dusă însă azi la o extremă modernă, care a ajuns să fie un mod de a gândi, a simți și a trăi care afectează și alterează pe toți. El nu numai că otrăvește rădăcinile umanității, mutilează prezentul omenirii, ci și atentează la viitorul lumesc și veșnic al fiecărui om. Iar tot acest război total, văzut și nevăzut, se desfășoară pe fundalul unei grave erori a cunoașterii cunoașterii, din care își extrage seva pestilențială. De aceea, când ni s-a propus ca acest capitol să îl alcătuim după normele scolastice, istorico-critice, actuale am avut de ales între două variante:

Prima variantă a fost să dăm curs acestei invitații, ceea ce ne-ar fi înlesnit accesul către titlul de dr. în teologie, însă aceasta ar fi însemnat să supunem cunoașterea revelată de Sfântul Duh, prin Sfinții Părinți, propriei noastre rațiuni căzute, criticând-o după criterii lumești, fiindcă la mare preț, în această metodă, sunt opinia proprie (numită de Sfinții Părinți calea morții) și șovăiala (păcatul îndoielii), fiind combătută siguranța în revelație și apreciate siguranța de sine și propriile concluzii, cu condiția să fie expuse într-o formă formală de modestie academică. Aceasta nu am putut să o facem, fiindcă, din punctul nostru de vedere, ar fi însemnat nu numai o lepădare față de mesajul nostru principal din această teză («cunoașterea firii create și necreate nu se poate face decât prin revelație, iar cunoașterea rațională căzută duce la eroare, erezie și erodarea ireversibilă a fericirii veșnice»), ci și o lepădare de Dumnezeu-Cuvântul și Duhul Adevărului, împreună cu lepădarea de Tatăl Lor.

Ca un exemplu, pentru această cale, avem un studiu foarte valoros (din punct de vedere academic) făcut de Marie-Hélène Congourdeau[64]. După ce, după multe osteneli cărturărești (strălucitoare, răsunătoare, recunoscute și extrem de admirate, de orice învățat din zilele noastre și conforme cu toate normele scolastice contemporane), parcurge istoria gândirii grecești despre embrion și suflet, ajunge la următoarea sinistră concluzie:

«Periplul nostru încheindu-se pe țărmurile secolului VI d.Hr, când începe să se dezvolte o gândire propriu-zis bizantină, e momentul să tragem câteva concluzii. Pare destul de greu de strâns la un loc tot ce am descoperit cu prilejul acestei anchete. Nu vom trage din ghem decât câteva fire, cele pe care autorii bizantini le vor folosi pentru a-și însăila propria lor gândire despre embrion. Unul din aceste fire e convingerea, pe care am dobândit-o treptat, că autorii creștini erau profund impregnați și dependenți de cultura timpului lor, ale cărei clivaje le vor moșteni în mare măsură (dependența exegeților alexandrini de exegeza alegorică a lui Homer și Platon, iar cea a antiohienilor de monismul semitic nu sunt decât câteva exemple facile), dar că, în același timp, ei s-au demarcat de ea în câteva puncte precise, astfel că prin dispute și controverse asistăm la ivirea unei gândiri propriu-zis creștine despre embrion și sufletul său. Această geneză a unei priviri creștine despre embrion vom încerca s-o descriem drept concluzie a studiului nostru.[65]»

E adevărat că tot omul este influențat de cultura în care se naște și de disputele la care ia parte și de toate condițiile istorice și contextuale (generale și personale) în care trăiește, dar sfinții, prin curățirea de patimi și iluminarea Sfântului Duh, reușesc să treacă marea acestei vieți cu tălpi neudate, și toate aceste influențe le folosesc cu multă stăpânire (nefiind stăpâniți de ele), sub îndrumarea Dumnezeului-Cuvânt, ca să poată să fie pe înțelesul contemporanilor din contextul lor. Dar cunoașterea pe care o au despre Dumnezeu și făptură, deci inclusiv despre embrion și suflet, nu provine din cultura și contextul lor, în care s-au născut și au crescut, ci sunt revelate de sus, pe înțelesul culturii lor. Astfel că asemănarea formală între cuvintele lor și cultura de origine/influență a lor nu trebuie să ne ducă la uitarea/neglijarea/ignorarea originii de unde aceștia își primesc cunoașterea. Cultura lor de origine e cu totul diferită de originea cunoașterii lor, cu o deosebire de o radicalitate de aceeași proporție cu cea din deosebirea dintre firea (energia) creată și firea (energia) necreată. Una este ca Dumnezeu să le dea o cunoștință universală și veșnică a realității, dar având o formă armonioasă cu cultura lor, iar alta este ca ei să-și formeze învățătura/opiniile din acea cultură, care, ca orice cultură, are o origine amestecată, bună și rea, provenind și din voile și cugetele lui Dumnezeu, dar și din voile și cugetele omenești și demonice.

Într-o cunoaștere amestecată nu poți avea încredere, fiindcă nu poți deosebi, fără harul Sfântului Duh, ce este bine și ce este rău, ce provine de la Dumnezeu și ce provine de la trup, lume și diavol. Pe când unei cunoașteri revelate te poți dărui total, scăpând de boala cumplită a îndoielilor, prin credință și încredințare, fiindcă este strict bună și adevărată, la modul absolut. Cunoașterea culturală este, așadar, o cunoaștere sfâșietoare, deci mortală (ca și pomul morții sau cunoștinței binelui și răului), pe când cunoașterea cultică, din cultul lăuntric al adorării neîncetate a lui Dumnezeu, este o cunoaștere care adună toate părțile într-Unul (precum în Sfânta Treime Cele Trei Persoane sunt Una după Fire), deci învie și înalță la tronul Sfintei Treimi (ca și pomul vieții sau al înțelepciunii veșnice). Cunoașterea culturală au avut-o din destul filozofii, oamenii de știință și teologii scolastici, și, din cauza ei, omenirea a ajuns în pragul Marelui Prăpăd. Cunoașterea cultică o au avut și o au pururea Sfinții și, prin ea, au ajuns să trăiască Împărăția Cerurilor pe pământ, iradiind-o în cine îi urmează.

Când cineva, cu atâta știință de carte teologică, de bună calitate, ajunge să tragă aberanta concluzie că gândirea revelată a Sfinților Părinți ar putea fi însăilată cu câteva fire smulse din ghemul culturii timpului lor, nu întrețesută des cu fire clare de lumină harică, provenite din belșug din cultul veșniciei cel mai presus de timp; că tâlcuirea patristică a Sfintelor Scripturi ar fi profund impregnată și dependentă fie de gândirea demonică a păgânilor, fie de cea a iudeilor (amândouă extremele vrăjmașe ale gândirii lui Hristos) și că adevărata cunoaștere creștină s-ar putea ivi din dispute și controverse, iar nu din dragostea care le unește pe toate și atrage insuflarea Sfântului Duh (care îi face pe fiii lui Dumnezeu să înțeleagă realitatea firii și înțelesurile Sfintelor Scripturi), ne dăm seama la câtă paradoxală ignoranță elementară poate duce o astfel de metodă doctă de abordare a studiului și cercetării. După cum vedem concret, experimental, ea nu poate duce la cunoaștere, ci este foarte vătămătoare de suflet și omorâtoare de credință. Dacă un astfel de savant nu cunoaște esența[66] (dacă nu cunoaște sau nu crede revelația), cum mai poate avea cineva încredere în amănuntele[67] descrise de un astfel de savant (care nu pot izvorî curat decât din esența de mai sus)? Un studiu, perfect formal, dar lipsit de frica lui Dumnezeu, este inutil noetic și vătămător duhovnicește. Din aceste cauze concrete, pentru a nu suferi, noi înșine sau cititorii noștri, de o astfel de boală incurabilă a cunoașterii (deci a vieții), preferăm să respingem prima variantă și să o alegem pe a doua.

A doua variantă a fost să transformăm acest capitol dintr-un studiu patristic într-un florilegiu revelat, alcătuit din citate și parafrazări ale Sfinților Părinți, chiar cu riscul de a pierde titlul de doctor în teologie. Am ales această variantă din dorința de a supune, necondiționat, propria noastră rațiune căzută cunoașterii revelate de Sfântul Duh prin Sfinții Părinți, robind-o astfel Judecății Dreptului (prin Iubire) Judecător, știind bine că adevărata comoară, ascunsă în țarina de lut a trupului nostru, este urmarea voilor și cugetelor lui Dumnezeu (numită de Sfinții Părinți calea vieții), pe care se poate călători doar printr-o credință neșovăielnică, având siguranța neîndoielnică în Dumnezeu, zdrobindu-se astfel siguranța de sine și propriile opinii («Și ziceam gîndului: ‘Anatema fie și judecății tale (dreptei tale socoteli) și priceperii tale și înțelepciunii tale și științei tale, căci ceea ce știi, de la diavolul știi’»[68]), pentru a se ajunge la adevărata smerenie mântuitoare în Hristos. Am făcut aceasta pentru a accentua, cât putem de mult, mesajul nostru principal din această teză («Vindecarea minții și, deci, a firii noastre nu se poate face decât prin revelație. Omorârea ei se face prin cunoașterea rațională căzută»), adorând astfel, prin toate cele ale noastre, Sfânta Treime.

Ca un exemplu, demn de admirat, pentru această cale, avem studiul foarte valoros (atât din punct de vedere academic, cât și patristic) făcut de Panayotis Nellas[69]. El era profund convins că unitatea teologie – rugăciune este specifică teologhisirii Sfinților Părinți, că orice teologie autentică ortodoxă are, constitutiv, o dimensiune ascetică și una contemplativă, ca mod [tropos] independent de loc [topos]. Experiența contemplativă este inseparabilă de viața tainică și liturgică, în care este înrădăcinată adânc. De aceea Panayotis Nellas participa cu regularitate și fervoare la Liturghie și cultul divin, acestea fiind, pentru el, centrul întregii existențe și principala sa sursă de inspirație, dobândind o gândire cu un caracter ecleziocentric intens[70]. Εl a devenit, în acest fel, deschizător de drum pentru teologia neopatristică actuală: nici liberală, nici conservatoare, nici zelotă, nici ecumenistă, nici atinsă de diversiunea pietismului și eticismului, nici de mortala plagă a raționalismului și academismului universitar. Astfel că, în 1979, publică capodopera (testamentul său teologic): «Zoon theoumeon [Animal îndumnezeit]. Perspective pentru o înțelegere ortodoxă a antropologiei»[71], considerată de Arhid. prof. univ. dr. Ioan Ică jr. «una din cele mai remarcabile cărți de teologie ortodoxă ale epocii noastre»[72]. A fost promotor și traducător în limba greacă a Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, care scria despre Panayotis Nellas și testamentul său teologic: «Cartea se remarcă prin totala fidelitate față de textele patristice despre om. Dar această prezentare fidelă și sistematizată a ideilor patristice despre om a servit lui Nellas ca bază pentru prețioase reflecții personale care pun în lumină via și surprinzătoarea actualitate de azi și de totdeauna a antropologiei patristice, datorită profunzimii ei neschimbate»[73].

Din aceste motive, dorim ca și această teză de doctorat să urmeze calea cărții atât de mult apreciate de teologii noștri cei mai de vârf. Panayotis Nellas, după ce scrie primele capitole remarcabile («Cuvânt înainte al autorului»; «‘Chip (icoană) a lui dumnezeu’ și ‘haine de piele’»; «Viața spirituală a omului în Hristos»; «Cadrele antropologice și cosmologice ale unirii cu Dumnezeu»), în care nu se abate, nici la stânga, nici la dreapta, de la Sfinții Părinți, are, la final, un capitol alcătuit strict din scrierile Sfinților Părinți («Texte patristice»), la care face permanent referire în restul capitolelor sale.

Ceea ce era pentru testamentul său teologic capitolul «Texte patristice» este, pentru acest testament al nostru teologic, cap. «Florilegiu, din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, despre originea și devenirea omului». Prin aceasta dorim, și pe această cale, și cu această ocazie, să îndemnăm pe toți cercetătorii învățăturilor creștine, care doresc să afle adevărul absolut nealterat, să nu citească surse secundare (sau comentarii despre Sfinții Părinți), ci să meargă pururea la sursele primare (adică la scrierile originale ale Sfinților Părinți), în același timp urmând o viață autentică de pocăință, ca să devină vii și să trăiască cu adevărat viața Dumnezeului-Cuvânt, recapitulată în ei.[74]”

Așadar, nu suntem împotriva studiilor patristice despre Sfinții Părinți (nici măcar împotriva celor scrise în stil științific), ci împotriva studiilor cu cugetare trupească despre Sfinții Părinți (care chiar dacă sunt scrise în stil științific, totuși vădesc o profundă și vătămătoare ignoranță a scrierilor sfinte).

Împotriva acestor argumente, se aduc de obicei mai multe contraargumente. Mai jos, vom enumera câteva dintre cele mai frecvente, deci cu cea mai mare putere de seducție: îndemnul Sf. Ier. Vasile cel Mare, dat tinerilor care învățau la școlile păgâne; studiul pe care l-au făcut unii Sf. Proroci și Sfinți Părinți la școlile acestea; existența unor prorocii adevărate despre Dumnezeu, în scrierile păgâne; ideea falsă că, în scrierile profane, s-ar putea găsi revelație naturală (v. infra) și/sau înțelepciune dumnezeiască; trândăvia celor care nu vor să citească comentarii profane; pierderile culturale pe care le-ar suferi cei care nu studiază scrierile profane; ideea că respingerea comentariilor profane, nepatristice despre Sfinții Părinți, ar anula valoroasele comentarii duhovnicești, patristice, ale Părinților filocalici sau ale celor ca Pr. Dumitru Stăniloae.

Îndemnul Sf. Ier. Vasile cel Mare, dat tinerilor care învățau la școlile păgâne – studiul silit pe care l-au făcut unii Sf. Proroci, Sfinți Părinți și creștini la școlile acestea

De departe, cel mai frecvent contraargument este îndemnul dat de Sf. Ier. Vasile cel Mare tinerilor care învățau la școlile păgâne:

„OMILIA A XXII-a CĂTRE TINERI

Să nu vă minunați, dar, dacă vă spun că, prin propria mea cercetare, am găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventați în fiecare zi pe profesori și sînteți în legătură cu bărbații celebri din vechime, prin scrierile pe care aceștia le-au lăsat. Tocmai pentru aceasta vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să dați cu totul acestor bărbați cîrma minții voastre, cum ați da cîrma unei corăbii, și nici să-i urmați oriunde v-ar duce, ci să primiți de la ei atît cît vă este de folos și să știți ce trebuie să lăsați la o parte.[75]”

Așadar, atenție! Sf. Ier. Vasile cel Mare nu îndemna la cititul scrierilor păgâne, ci se adresa unor tineri care, pentru a putea obține o carieră, erau nevoiți să meargă la școli, unde se învățau astfel de lucruri păgubitoare de suflet. El tocmai îi învăța cum să procedeze ca să se descurce în acele școli, cu acele scrieri, scăpând nevătămați de învățăturile rele. Acesta este tâlcul cuvintelor „Că nu trebuie să dați cu totul acestor bărbați cîrma minții voastre […] și nici să-i urmați oriunde v-ar duce, ci să primiți de la ei atît cît vă este de folos și să știți ce trebuie să lăsați la o parte”.

Cu alte cuvinte, Sf. Ier. Vasile le spunea tinerilor tot același lucru pe care îl spunea și Sf. Ier. Grigorie Palama monahilor, și anume cum trebuie să prepare șarpele ca să obțină antidotul. Simplitatea cuvântului ne arată că această învățătură era predată unor tineri, din perioada de școlarizare, de aceea, se subînțelege că (tot ca și în cazul Sf. Ier. Grigorie Palama) nu erau îndemnați ca toată viața să se ocupe cu studiul unor astfel de scrieri, ci numai pe băncile școlii, și desigur că asta nu numai pentru a ști cum să-i critice pe filozofii păgâni, ci și ca să nu fie complexați în fața lor și în necunoștință de cauză. Cercetându-i pe mai marii păgânilor, prin criterii creștine, tinerii puteau să le vadă puținătatea învățăturii lor deșarte și să aprecieze, în felul acesta, prin contrastul cu întunericul ei, și mai mult lumina autentică și de viață folositoare și mântuitoare din învățătura creștină.

„Așadar, începînd de aici, vă voi spune care sînt învățăturile ce trebuie lăsate la o parte și cum le putem deosebi.

Noi, copiilor, gîndim că viața aceasta omenească n-are absolut nici o valoare și nici nu socotim și nici nu numim, în general, bine ceea ce se sfîrșește în această viață pămîntească. Nici slava strămoșilor, nici puterea trupului, nici frumusețea, nici măreția, nici cinstea dată de toți oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfîrșit, nimic din cele ce pot fi numite mari, de oameni, nu le socotim vrednice de dorit și nici nu admirăm pe cei ce le au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe și facem totul pentru pregătirea altei vieți. Susținem că trebuie să iubim și să urmărim, din toată puterea, cele ce ne pot ajuta la pregătirea celeilalte vieți, iar pe cele care nu țintesc spre viața aceea, să le trecem cu vederea, ca fără de valoare.[76]”

Cu alte cuvinte, criteriul de bază pentru a deosebi învățăturile care sunt bune și vrednice de păstrat, de cele care sunt rele și care trebuie date deoparte, este tocmai viața veșnică, restul fiind fără de valoare. De aici, trebuie să înțelegem că toate comentariile nepatristice despre Sfinții Părinți, adică cele făcute în duh de necredință, trebuie lăsate deoparte, iar comentariile patristice despre Sfinții Părinți, care sunt în duh de căutare, credință și smerenie față de voile și cugetele lui Dumnezeu, sunt de cea mai mare valoare și trebuie păstrate.

„După cum însușirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun și frumos, dar și frunzele, care se mișcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot așa și cu sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul; dar nu-i lipsit de frumusețe dacă-i împodobit cu înțelepciunea profană, așa precum frunzele oferă fructului înveliș și înfățișare frumoasă.

Se spune că marele Moisi, al cărui nume este foarte mare la toți oamenii din pricina înțelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce este numai după ce și-a exercitat mai întîi mintea cu învățăturile egiptenilor. Asemănător acestuia, deși în timpuri mai noi, se spune că și înțeleptul Daniil, pe cînd era în Babilon, numai după ce a învățat bine înțelepciunea haldeilor, s-a apropiat de învățăturile dumnezeiești.

Am spus, deci, îndeajuns că nu sînt nefolositoare pentru suflet învățăturile profane. De acum înainte vă voi spune cum trebuie să le folosiți.[77]”

Aici observăm că și Sf. Ier. Vasile cel Mare, ca și Sf. Ier. Grigorie Palama, ne arată că nu trebuie să stăruim toată viața în astfel de învățături, fiindcă Sf. Proroc Moise, după ce și-a exercitat mintea cu învățăturile egiptenilor, a trecut la contemplarea Celui ce este, iar Sf. Proroc Daniil, după ce a învățat învățătura haldeilor, nu a stăruit numai în aceea, ci s-a apropiat de învățăturile înalte, dumnezeiești. Ceea ce spune în plus Sf. Ier. Vasile cel Mare, față de Sf. Ier. Grigorie Palama, este că învățăturile de acest fel pot adăuga o valoare estetică adevărului, dar asta implică că în ele nu se găsește, de fapt, adevărul, ci doar impresii artistice despre el, după cum și comentariile deșarte la Sfinții Părinți, oricât de frumoase ar fi, pot fi admirate doar pentru estetica lor, dar nu și pentru înțelesurile care se abat de la adevăr.

Însă, după enunțarea singurului folos din astfel de învățături, Sf. Ier. Vasile cel Mare se întoarce din nou la criticarea lor, punând din nou accentul pe pază: „cum trebuie să le folosiți [ca să nu vă păgubiți – n.n.]” și, învățându-ne cum se face aceasta, ne enumeră foarte limpede ce trebuie să păstrăm dintr-o scriere păgână și ce trebuie să îndepărtăm din ea, adică tocmai lucrurile de care abundă și scrierile științifice, în general, și comentariile lingvistico-istorico-critice despre Sfinții Părinți, în special, făcute după calapodul scrierilor păgâne.

„Același lucru am să-l spun și despre scriitori [la modul general, indiferent că este vorba despre literatură, științele naturii sau comentariile teologice – n.n.]; și mai ales cînd scriu pentru a face plăcere ascultătorilor [cu alte cuvinte, cei care scriu să facă plăcere lumii, făcând tot felul de compromisuri de hatârul ei, iar nu ca să-I placă lui Dumnezeu, slujind adevărului – n.n.]. Nu vom imita nici arta de a spune minciuni a oratorilor.[78]”

Deși unele comentarii, în legătură cu operele Sfinților Părinți, sunt chiar artistic alcătuite, sunt cu atât mai vătămătoare dacă spun minciuni. Iar minciunile, în cazul comentatorilor nepatristici, se pot manifesta uneori și prin neîmplinirea personală a cuvintelor Sfinților Părinți pe care le tratează. Din acest motiv, neavând experierea lor, le denaturează sensul, ducându-l în derută și pe cititor: „cel ce zice, L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzește, mincinos este și întru el adevărul nu se află” (1 Ioan 2,4).

„Că nici la tribunale, nici în celelalte fapte nu se cuvine să mințim, noi care am ales calea cea dreaptă și adevărată a vieții, cărora prin lege ni s-a poruncit să nu umblăm în judecăți [și cu atât mai mult cei ce fac comentarii despre Sfinții Părinți (mădularele Adevărului) – n.n.]. Vom primi, însă, acele scrieri ale lor în care au lăudat virtutea sau au osîndit viciul. După cum celelalte ființe se bucură numai de mirosul sau de frumusețea florilor, iar albinele pot lua din flori și mierea, tot așa și aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul și frumosul pot să scoată din ele și un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cît le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă sîntem înțelepți, să luăm din cărți cît ni se potrivește nouă și cît se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Și după cum atunci cînd culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea; să culegem atît cît este de folos și să ne ferim de ce este vătămător. Așadar chiar de la început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre învățături și să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: «potrivind piatra după fir».[79]”

Iată că și celebra frază, din Sf. Ier. Vasile cel Mare, pe care o folosesc comentatorii profani ai Sfinților Părinți (ca pe un refren sau ca pe un laitmotiv scos din context, ca să ne convingă să le citim  și lor, și păgânilor, și ereticilor scrierile), „voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele”, mai mult îi acuză decât îi scuză, fiindcă tocmai această frază arată că scrierile lor nu sunt bune, fiind amestecate cu spini și lucruri vătămătoare, spre deosebire de scrierile sfinte, care toate și întregi sunt și bune și folositoare.

În plus, acești abuzatori ai pildelor sfinte, care le deviază sensul spre a-și susține propria rătăcire, nu trebuie să uite că albinele nu fac numai miere, ci și venin, cu care își omoară dușmanii și-și vindecă prietenii. O astfel de albină duhovnicească, prin miere îi va îndulci cu cuvântul său pe prieteni, prin propolis îi va salva chiar și prin pilde luate de la profani (schimbându-le sensul profan într-unul sfânt), dar cu acul său va omorî, chiar și cu prețul propriei vieți, pe toți cei ce se apropie de stupul Sfintei Biserici cu intenția să profaneze scrierile sfinte. Astfel încât comparația Sf. Ier. Vasile cel Mare este foarte asemănătoare cu cea a Sf. Ier. Grigorie Palama, amândoi sfătuindu-ne să luăm doar ce este folositor și să ne apărăm, prin aceasta, tocmai de vătămările pe care ni le aduc nouă sau fraților noștri creștini aceste scrieri.

Dar, dacă albinele pot face asta, nu înseamnă că astfel de scrieri, amestecate cu răul, ar fi bune cu adevărat, ci numai că cititorii lor, imunizați prin scrierile Sfinților Părinți, capătă o astfel de înțelepciune feciorelnică, încât au discernământul de a se folosi până și de scrierile rele ale scriitorilor profani, deci, inclusiv de cele ale comentatorilor nepatristici ai Sfinților Părinți.

Desigur că, neținând cont de adevăratul înțeles și mesaj al cuvântului Sf. Ier. Vasile cel Mare, de mai sus, comentatorii istorico-critici ne întreabă retoric, plecând de la o premisă falsă, ca să ajungă la o concluzie falsă: „dacă putem citi scrierile păgâne, de ce n-am putea citi și comentariile despre Sfinții Părinți ale unor teologi ortodocși”?

E adevărat că putem, dar asta nu înseamnă că nu ne putem vătăma. Iar, uneori, vătămarea provocată de aceste comentarii poate fi mai mare decât cea adusă de scrierile păgâne, fiindcă tinerii/copiii sfătuiți de Sf. Ier. Vasile cel Mare erau deja puși în gardă de necurăția și primejdia unor astfel de scrieri (dacă ar fi fost bune, sfatul Sf. Ier. Vasile cel Mare nici nu ar fi fost cerut, nici nu ar fi avut rost) și, tocmai pentru a ști cum să se ferească de ele, primeau sfat de la un episcop sfânt. Dar cei care studiază comentariile despre Sfinții Părinți, ale unor teologi ortodocși descentrați, nu sunt puși în gardă de primejdia lor și, nu numai că nu sunt prudenți când le citesc, dar mai pot avea și o evlavie nejustificată la ele, dacă, fiind manipulați de mentalitatea contemporană istorico-critică, cred că autoritatea interpretativă ultimă a revelației constă în specialiști, adică, în cazul de față, în teologii cu multe școli. Această precizare a noastră tocmai asupra acestui pericol vrea să atragă atenția: autoritatea interpretativă ultimă și adevărată a revelației dumnezeiești nu sunt specialiștii, ci sfinții.

În plus, „orice fel de rătăcire cu cît conține mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă”[80] și este evident că în comentariile despre Sfinții Părinți ale unor teologi este mai mult adevăr decât în scrierile păgâne, astfel încât sunt incomparabil cu mult mai periculoase. Acest lucru îl sesiza și Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul:

„ISPITA CREȘTINILOR DIN VEACUL DE ACUM

În cartea care se numește «Pateric» sunt scrise următoarele: Sfinții Părinți ai Schitului au profețit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: «Ce lucrăm noi?» Și răspunzând unul dintre dânșii, marele Avvă Ishirion, a zis: «Noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu». Iarăși întrebând, a zis: «Cei de după noi ce vor face oare?» Și a zis: «Vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi». «Dar cei de după dânșii ce vor face?» Și a zis: «Neamul acela nu va putea face nimic, ci le vor veni ispite mari și cei care vor fi încercați în vremea aceea vor fi mai mari decât noi și decât părinții noștri». Care să fie oare acele ispite mari, care să arate mai lămuriți pe creștinii din veacul de pe urmă, încât să-i arate mai mari decât vechii părinți? Ispita neamului creștinesc, din vremile de pe urmă, este ivirea proorocilor mincinoși, care caută să piardă și pe cei aleși. Despre aceștia a profețit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi. «Mulți vor veni în numele Meu și pe mulți vor înșela». (Matei cap. 5, 11).

Vorbesc și ei despre dragoste, de curățire, pentru fapta bună, de smerenie și de virtute, și ajută obștile creștinești. Cât este de greu, pentru creștinii ortodocși, să înțeleagă pe cine au înaintea lor? Cât e de ușor să fie atrași de ideile lor cele «filosofice» și să-i creadă. De multe ori răutatea înșală, prefacându-se în chipul faptei bune. După cum a spus și Sfântul Dorotei. «Nici o răutate și nici unul dintre eresuri, nici însuși diavolul nu poate să înșele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune». După cum și Sf. Apostol zice: «Că însuși diavolul se preface în înger luminat».

«Neghină» numește Sf. Vasile cel Mare pe toți cei care strică învățăturile Domnului și, amestecându-se ei cu trupul Sfânt al Bisericii, ca să fie neobservați și să facă vătămare. (Din catehismul Sfântului Chiril , patriarhul Ierusalimului, pag. 121).[81]”

Cărțile păgânilor erau cu totul otrăvitoare și creștinii au știut cum să se folosească de otrăvurile lor pentru a face din ele antidot, dar comentariile după învățătura din afară pun în mâncarea gustoasă, pregătită de Dumnezeu prin Sfinții Părinți, otrava idolatră, astfel încât o mănâncă creștinii, simțind gustul cel bun al Sfinților Părinți, fără să-și dea seama de otrava dinlăuntru. De otravă te ferești cu multă pază (scrierile păgâne), dar de o prăjitură otrăvită (studiile descentrate despre Sfinții Părinți) poți fi cu ușurință atras și, din această pricină, omorât.

Comentatorii moderni ai Sfinților Părinți ar putea să spună că de unde știm noi că tinerii erau forțați să învețe păgânismul, și că nu erau chiar îndemnați de Sf. Ier. Vasile cel Mare să-l învețe pentru folosul sufletului lor, mai ales că-i dă ca exemplu pe Sf. Proroci Moise și Daniil, care ar fi făcut la fel. Despre această chestiune ne lămurește Sf. Ier. Teofilact al Bulgariei, cel ce a făcut sinteza tuturor Sfinților Părinți: „«Şi s-a învăţat Moisi toată înțelepciunea Egiptenilor [FA 7,22…]»/ Nici Moisi, nici Anania şi Daniil n-ar fi învăţat după învățătură străină dacă nu i-ar fi nevoit şi nu i-ar fi silit stăpînii. Pentru că nu o folosesc pe dînsa întru nimic, numai dacă n-ar zice poate cineva că bun lucru era a o învăța ca să răstoarne amăgirile acelora”[82]. Așadar, după Sfinții Părinți, nimeni dintre creștini, dacă nu este silit de împrejurări, să nu se apropie de învățătura străină, decât numai dacă vrea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o răstoarne, ca pe cărțile ereticilor. Dar acest lucru trebuie făcut printr-o bună pregătire în Ortodoxie și printr-o trăire corespunzătoare Ei, altfel va fi el răsturnat de demonii care colcăie prin astfel de comentarii, fără Dumnezeu, despre Dumnezeu și sfinții Lui.

Tinerii povățuiți de Sf. Ier. Vasile cel Mare erau nevoiți să învețe păgânismul la școlile de atunci, ca să-și poată dobândi o profesie, și, la fel, studenții de la Facultățile de Teologie de azi sunt în aceeași postură: dacă vor să-I slujească lui Dumnezeu în Sfânta Biserică sunt nevoiți să dea examene din astfel de comentarii nepatristice despre Sfinții Părinți, îngăduite de Dumnezeu prin Sfintele Facultăți de Teologie, în zilele noastre, doar pentru a-i căli pe slujitorii Lui în lupta cu vrăjmașul.

Pe scurt, sfatul Sf. Ier. Vasile cel Mare este foarte simplu: să citească foarte critic (dar fără să-l judece pe autor cu asprime, ca să nu cadă și ei în cele ale lui), astfel încât să ia din aceste scrieri doar ce este cu siguranță (verificat cu multă răbdare după surse, nu numai citatul studiat, ci și contextul lui, care schimbă, de fapt, perspectiva citatului) de la Sfinții Părinți (care duce la viața veșnică) din ele, și să lase cu totul deoparte, urându-le, pe cele care provin din îngâmfarea autorului și învățătura lumească, ușor de evidențiat prin duhul contaminant de îndoială, istorico-critic, de care este răzbătut. Să nu ia drept bune din aceste studii decât strict învățăturile Sfinților Părinți, și, eventual, estetica lor, iar comentariile despre sfinți (înțelesurile propuse de comentator cu referire la învățăturile lor sau îndoielile strecurate de el) să le trateze ca pe un șarpe otrăvitor, care trebuie omorât, decapitat, lăsat fără coadă, făcut bucățele și fiert la focul râvnei pentru Ortodoxie, în apa lacrimilor de pocăință, cerând din toată inima lui Dumnezeu să fie izbăviți de astfel de nerozii și de urmările lor vătămătoare.

Desigur că soluția propusă de Sf. Ier. Vasile cel Mare nu este singura. Mai există și varianta propusă și dorită de Sf. Cuv. Paisie de la Neamț:

„A doua pricină pentru care m-am lăsat de învățătura din afară e că, în sufletul meu, n-o socotesc a-mi fi de vreun folos, căci, auzind acolo adesea despre renumiții zei și zeițe ale elinilor și despre basmele Pythiei, am prins ură în suflet, pe o asemenea învățătură. Dacă și la cursurile externe [clasice] profesorii ar preda cu cuvintele de-Dumnezeu-purtătorilor dascăli ai Sfintei Biserici, care au fost învățați înțelegerea duhovnicească de către Preasfântul Duh, atunci elevii ar dobândi îndoit folos, împletind înțelegerea duhovnicească cu învățătura din afară. Dar, deoarece, după cum stă scris în Alfavita Duhovnicească, în prezent se învață nu înțelegerea care vine de la Duhul Sfânt, ci cea care vine de la Aristotel, Cicero, Platon și de la alți înțelepți păgâni, de aceea, orbiți de minciună și rătăcindu-se de la calea cea dreaptă, în înțelegere și cuvânt, repetă cu elocvență cuvintele lor, înlăuntrul sufletelor rămânând întunericul și negura, iar pe limba lor toată înțelepciunea lor. I-am arătat că nu simt în sufletul meu nici un folos de la o asemenea învățătură și, de aceea, temându-mă ca nu cumva să mi se întâmple și mie, ca multor altora, să cad în stricăciunea minții, am părăsit-o.

A treia pricină e aceea că roadele acestui învățământ le văd în faptul că fețe duhovnicești, din cinul monahicesc, trăiesc ca niște demnitari mireni, în mare cinste și slavă și în toată tihna trupească, îmbrăcându-se în haine scumpe, umblând cu cai aleși, de rasă și în trăsuri minunate. Spun acestea fără să-i judec – să nu fie – dar mă tem și tremur, ca nu cumva și eu, trăind mai multă vreme în aceste școli și învățând învățătura din afară și ajungând apoi monah, nu numai să rămân cu aceste slăbiciuni în sufletul meu, pătimind un întuneric încă și mai rău, dar să cad și în tot felul de patimi trupești și sufletești. Acestea sunt pricinile pentru care am lăsat învățătura din afară […]

Și, grăindu-mi încă multe asemenea cuvinte, încerca în toate chipurile să mă îmboldească spre învățătura de la școală, dar, la sfârșit, când a văzut că nu mă plec deloc spre îndemnul lui, ci că rămân în încăpățânarea mea, s-a întristat foarte și a vrut să mă pedepsească aspru cu bătaia. Eu însă, cunoscându-mi neputința trupească dintotdeauna și temându-mă ca bătaia să nu-mi zdruncine și bruma de sănătate, m-am gândit totuși, deși nu voiam, să mă supun voinței lui, mai ales că această silnicie n-avea să fie de lungă durată; și dacă, cu voia lui Dumnezeu, voi ajunge la anii majoratului, voi fi liber să-mi înfăptuiesc gândul fără nici o piedică. Și urmam învățătura de la școală doar din obișnuință, fără a avea nici un folos.[83]”

Această soluție e mai simplă și mai sigură decât auto-otrăvirea (pentru a scăpa de otrăvire) cu învățăturile cărturarilor fără evlavie autentică și frică de Dumnezeu (care prețuiesc mai mult învățătura din afară, de tip păgân, decât învățătură dinlăuntru, de tip creștin), dar nu toți au perspicacitatea și radicalitatea să o ducă până la capăt, fiindcă vor să Îl slujească pe Dumnezeu rămânând, în continuare, în lume (sau uneori n-au condiții trupești, ca să poată înfăptui aceasta, după cum nu a avut nici Sf. Cuv. Paisie de la Neamț, până nu a ajuns la majorat).

Ideea falsă că în scrierile profane s-ar găsi revelație naturală și existența unor prorocii adevărate despre Dumnezeu în scrierile păgâne

Un alt argument al savanților de azi este că în scrierile profane, fie ele făcute de păgâni, fie de iudei, fie de eretici sau chiar și de comentatorii nepatristici ai Sfinților Părinți, întru totul asemenea celor dintâi, am putea, dacă suntem albine duhovnicești, să găsim chiar și revelație naturală. Cu alte cuvinte, după noii ideologi ai noii „teologii” profane, Însuși Dumnezeu ar lucra prin astfel de oameni, descoperind prin ei taine dumnezeiești ale creației, care ne pot grăi în mod iconic despre adevăr (rațiunile dumnezeiești însămânțate în creație) – fiindcă asta înseamnă, de fapt, revelația naturală.

„Mulți credincioși au aflat bucurie duhovnicească descoperind oglindirea «principiului Treimii» [dar cum ar putea să găsească această oglindire cei care nu cred Ortodox în Sfânta Treime, adică în revelația supranaturală, făcută de Bunul Dumnezeu, prin Sfinții Părinți, despre Ea? – n.n.] în existența creată, la diferite nivele. Deosebit de binefăcător este a zidi Biserica «după chipul Sfintei Treimi», întemeindu-ne pe Descoperirea despre «om» – omenire (Fac. 1:26). Mintea, ostenită în căutarea unui Dumnezeu de neajuns, poate afla odihnă în contemplarea existenței cosmice, unde se oglindește nemărginita înțelepciune și atotcunoaștere a Făcătorului. Când mintea teologhisitoare se îndreaptă către contemplarea Esenței Dumnezeirii, atunci începe un proces al sustragerii ei, de la conceptele lumii acesteia [deci și de la conceptele lumești despre Dumnezeu, prezente în comentariile profane despre Sfinții Părinți – n.n.]. Rezultatul firesc al acestei contemplări este constatarea desăvârșitei neputințe a cunoașterii lui Dumnezeu, constatarea transcendenței Lui, în raport cu lumea [deci a neputinței de a Îl cunoaște doar prin rațiunea autonomă căzută, fără revelația dăruită nouă prin Sfinții Părinți – n.n.].[84]”

După ce am văzut cât de importantă este revelația naturală, ca să înțelegem cât de absurdă este ideea că am putea să o găsim în scrierile profane, să vedem cum definește, atât de frumos și patristic, Pr. Dumitru Stăniloae revelația naturală, arătând că, în niciun caz, nu poate lucra autonom, doar prin cercetări filozofice, cărturărești, științifice, adică doar prin rațiunea autonomă căzută, fiindcă nu există separație între ea și revelația supranaturală. Cu alte cuvinte, fără revelație supranaturală, revelația naturală a cosmosului nu numai că nu poate fi înțeleasă, ci chiar este denaturată, inducându-i în eroare pe căutătorii ei.

„Biserica Ortodoxă nu face o  separație între Revelația naturală și cea supranaturală. Revelația naturală e cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației supranaturale; sau Revelația naturală e dată și menținută de Dumnezeu, în continuare, printr-o acțiune a Lui mai presus de natură. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esențială între Revelația naturală și cea supranaturală, sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi, în persoane și acțiuni istorice (Ambigua, P.G. 91, col. 1180).

Afirmația lui trebuie înțeleasă probabil mai mult în sensul că cele două Revelații nu sunt despărțite: Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele, în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice și istorice spre ținta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci. Revelația supranaturală restabilește numai direcția și dă un ajutor, mai hotărât, mișcării întreținute în lume de Dumnezeu, prin Revelația naturală. De altfel, la început, în starea deplin normală a lumii, Revelația naturală nu era despărțită de o Revelație supranaturală.

Ca atare, Revelația supranaturală pune doar în lumină mai clară însăși Revelația naturală.

Se poate vorbi totuși atât de o Revelație naturală, cât și de una supranaturală, întrucât lucrarea lui Dumnezeu în cadrul Revelației naturale nu e la fel de accentuată și de vădită ca în cea supranaturală.

Vorbind mai în concret, și potrivit credinței noastre, conținutul Revelației naturale este cosmosul și omul dotat cu rațiune, cu conștiință și libertate, ultimul fiind nu numai obiect de cunoscut al acestei revelații, ci și subiect al cunoașterii ei. Dar, atât omul, cât și cosmosul, sunt produsul unui act de creație, mai presus de natură, al lui Dumnezeu și sunt menținuți în existență de Dumnezeu, printr-o acțiune de conservare, care de asemenea are un caracter supranatural.[85]”

Dar asta nu înseamnă că, fiindcă revelația supranaturală o pune în lumină pe cea naturală, aceasta se petrece în mod automat cu oricine cercetează natura (cosmosul și/sau omul), indiferent de credința sa și de lucrarea acestei credințe. Nu numai fiindcă „atât omul, cât și cosmosul” sunt creați și „menținuți în existență de Dumnezeu” prin acte supranaturale, ci și fiindcă cercetătorii naturii nu ar putea să ajungă sau să primească această lumină într-un „mod științific” (fiindcă nu „se repetă într-un mod uniform, și nu pot fi supuse experimentării”), autonom.

Acest fel de cercetători, oricât de savanți ar fi ei, nu pot să înțeleagă și deci, cu atât mai mult, să-i învețe pe alții despre interpretarea corectă a revelației naturale, fiindcă ea nu constă în descrierea și controlul/exploatarea fenomenelor naturii, studiate pentru o înțelegere natural-autonomă a ei (spre foloase practice, trupești), ruptă de Creatorul ei, ci doar în înțelesurile lor raționale care ne pun într-un dialog doxologic cu Dumnezeu. De aceea, dacă nu au și/sau nu lucrează credința cea dreaptă, nu pot dobândi revelația naturală, ci numai o cunoaștere naturală ruptă de Dumnezeu, așadar, care nu are parte de niciun fel de revelație.

„Dar sensurile existenței, inclusiv sensul ei final, oricât de evidente apar, nu se impun în mod științific, cum se impun fenomenele naturii, prin faptul că se repetă în mod uniform și pot fi supuse experimentării. De aceea, acceptarea lor fermă are caracterul unei credințe. Mai bine zis, în recunoașterea lor se îmbină, într-un mod paradoxal, evidența lor și necesitatea acceptării lor, în mod voit, pentru menținerea existenței umane, pe un plan superior unei existențe naturale a repetiției, încheiate prin moarte, deci, în acceptarea lor, intră și faptul libertății. Persoana semenului meu îmi revelează niște sensuri ale ei, dar, recunoașterea lor, depinde, pe de altă parte, de libertatea mea. Acceptarea lor liberă presupune credința.

Această acceptare prin credință este proprie domeniului relației între persoana umană și Persoana divină și desăvârșirii ei pe planul eternității, oricât de evidentă apare necesitatea acestei relații și desăvârșirea ei, în eternitate, ca sens al existentei.

Domeniul acesta e un domeniu al sintezei între evidență și credință, pentru că e un domeniu al libertății și al spiritului. De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune despre credință că e «mai subțire decât cunoștința lucrurilor sensibile», sau «mai înaltă» decât aceea. Pe de altă parte, având în vedere că credința se îmbină cu evidența unui domeniu superior, tot el spune: «Cunoștința se desăvârșește în credință și primește putere să înțeleagă și să simtă pe Cel ce e mai presus de orice senzație și să vadă lumina cea necuprinsă de minte și de cunoștința creaturilor… Credința deci ne arată, de pe acum, adevărul desăvârșirii, și, în credința noastră, aflăm cele necuprinse și care nu stau în puterea cercetării și a cunoștinței» (Tὰ εύρεθέντα ἀσκητικά, Atena, 1893, p. 254) [iar revelația naturală este tocmai cunoașterea lui Dumnezeu, deci a celor necuprinse, prin credință și natură, care, deci, «nu stau în puterea cercetării și a cunoștinței» – n.n.].

Dar, atât ca conținut cât și ca putere de acceptare, credința naturală sau credința bazată pe Revelația naturală are nevoie de completarea ei, prin credința ce ni se dăruiește prin Revelația supranaturală.[86]”

Motivul pentru care cercetătorii profani (chiar dacă excelează în și/sau sunt renumiți în studiul Sfinților Părinți), dacă nu sunt patristici (adică dacă nu cred ortodox și nu lucrează poruncile revelate de Dumnezeu prin Ortodoxie), nu pot avea parte de revelația naturală, ci doar de o vehiculare imaginară a unor informații (sau reală doar în măsura în care descriu niște fenomene/evenimente, fără să se abată de la realitate și fără să le interpreteze după capul lor), ni-l explică foarte frumos tot Pr. Dumitru Stăniloae: revelația naturală are nevoie de cea supranaturală, pentru a dobândi credința corectă, necesară pentru înțelegerea (neabătută de la realitate) a revelației naturale.

Însușirea revelației naturale, prin cercetarea naturii este, în realitate, tot și numai un act de credință, la care se poate participa doar prin împreună-lucrarea, într-un dialog ortodox, cu Adevăratul Dumnezeu, Subiectul, Autorul și Descoperitorul Suprem și Supranatural al Adevăratei Credințe. Iar acest dialog pe care cercetătorii păgâni, iudei, mahomedani și eretici nu-l au (fiindcă nu-L cunosc cu adevărat pe acest Subiect, închinându-se fie la unul sau la mai multe subiecte supranaturale imaginare și inexistente, fie chiar la demoni), iar cei care pun mai mult preț pe cercetarea scrierilor Sfinților Părinți, decât pe propria lor pocăință, l-au pierdut (dacă l-au avut cândva), rătăcindu-se în propriile cugete și voiri.

„Cu alte cuvinte, ființa noastră socotește că sensul ei și, odată cu aceasta, sensul întregii realități se va împlini numai prin faptul că, între persoana noastră și Persoana supremă sau dumnezeiască, nu există loc pentru o existentă intermediară; omul, după Dumnezeu, e într-un fel imediat, putându-se împărtăși nemijlocit de tot ce are El, ca treaptă a supremei existențe, rămânând însă om.

Pentru atingerea acestui scop, sau pentru împlinirea acestui sens adevărat, spre care tinde ființa noastră, nu numai noi urcăm la comuniunea cu Persoana supremă, ci și acea Persoană Se coboară la noi. Căci iubirea cere mișcarea fiecăruia din cei ce se iubesc, spre celălalt. Dumnezeu Se dăruiește prin toate omului, iar omul, lui Dumnezeu.

Acesta e, în general, conținutul credinței, impus de sensul existenței. Această credință se impune cu evidență naturală. Și, departe de a stingheri dezvoltarea creației, ea asigură această dezvoltare la infinit și în eternitate, așa cum aspiră omul.

Credința aceasta dă expresie faptului incontestabil că lumea e făcută pentru un sens, deci e produsul unui Creator dătător de sens, că e condusă de acest Creator, spre împlinirea sensului ei în El însuși, iar, în vederea acestui scop, Creatorul însuși conduce ființa noastră spre unirea cea mai strânsă cu El. Aceste puncte ale credinței sunt un fel de dogme naturale, având izvorul în ceea ce se numește Revelația naturală, prin care Dumnezeu Se face cunoscut, din însuși faptul că a creat lumea și pe om, imprimând în ele sensurile amintite. Aceste puncte ale credinței sunt o recunoaștere a faptului că lumea culminează în persoana umană, care se mișcă spre unirea cu Persoana supremă, ca spre scopul ei final. Dogmele acestea, ale credinței naturale, susțin menținerea vieții în planul superior al sensurilor și dinamismul ascendent al persoanelor umane, purtătoare ale acestor sensuri, spre sensul deplin, care este eternizarea în unirea cu Persoana supremă. Departe de a reduce existenta la un orizont închis, ele îi deschid orizontul infinitului, căutând să o scape din orizontul îngust și monoton, care se încheie cu moartea.[87]”

Este evident că dacă este vorba de „dogme naturale”, care nu pot fi însușite într-un mod „uniform” și „monoton”, de către cei care sunt limitați la orizontul îngust „care se încheie cu moartea”, cum e orizontul cercetărilor academice, ele necesită o credință, singura care acceptă dogmele. Chiar dacă această credință este impusă „cu evidență naturală” și își are izvorul în „Revelația naturală, prin care Dumnezeu Se face cunoscut”, iar însușirea dogmelor naturale, în care ea crede, duc nu numai la dialogul cu El, ci și „la comuniunea cu Persoana supremă [care – n.n.] Se coboară la noi”, totuși, ca în cazul oricărei credințe, și credința revelației naturale „e un domeniu al libertății și al spiritului”, astfel încât dogmele naturale „nu se impun în mod științific, cum se impun fenomenele naturii […] De aceea, acceptarea lor fermă are caracterul unei credințe” și deci, „în recunoașterea lor se îmbină, într-un mod paradoxal, evidența lor și necesitatea acceptării lor, în mod voit”.

Iar când apare voința omului, libertatea și spiritualitatea lui, pot apărea și necredința, și credințele rătăcite. Astfel încât, precum există o credință naturală ortodoxă, care înțelege bine dogmele naturale ale revelației naturale, tot așa există și o necredință „naturală” și credințe eretice „naturale”. Le numim „naturale” nu că natura le-ar fi scornit sau că ar fi natural/firesc să se creadă așa, ci fiindcă au ca domeniu de răstălmăcire dogmele naturale. Astfel încât, cei ce au necredința „naturală” au respins revelația naturală, iar cei ce au ereziile/ păgânismul/ iudaismul / mahomedanismul/ evoluționismul natural, adică au credințe alterate ale credinței naturale, au răstălmăcit-o, scornind dogme „naturale” false contra naturii (sau, cu alte cuvinte, dogme care au descentrat înțelegerea naturală a naturii).

„Raționalitatea subiectului care se servește conștient – în scopul dăinuirii și al bunei sale dezvoltări – de raționalitatea naturii este infinit superioară acesteia, întrucât natura se desfășoară, în sine, rigid și fără conștiința unui scop al ei [deci, ea în sine, nu este o revelație naturală – n.n.]. Potrivit credinței noastre, raționalitatea care există în univers se cere completată, își cere o explicație în raționalitatea persoanei. Ea nu epuizează toată raționalitatea. Raționalitatea aceasta, privită în sine ca singura existentă, a făcut pe mulți scriitori și gânditori moderni să meargă până acolo, încât să considere universul, care duce orice persoană la moarte, ca o uriașă necropolă, ca un univers al absurdului, al lipsei de sens, al unei raționalități iraționale.[88]”

Aceeași natură, care pe ortodocși îi duce la revelația naturală (de fapt tot Dumnezeu îi duce la El prin ea), pe scriitorii și gânditorii moderni îi duce la hule, din cauza unor credințe greșite (cu alte cuvinte din cauza necredinței în revelația supranaturală, care se regăsește, întreagă și nealterată, numai în Ortodoxie). Așadar, revelația naturală nu lucrează autonom de credința cercetătorului și în pofida alegerii lui, ci numai la cei care Îl caută în mod ortodox (adică fără prejudecăți, mai presus de orice adevăruri relative) pe Dumnezeu-Adevărul absolut. Ceilalți, când studiază natura, sunt opaci la revelația naturală, și se aleg doar cu controlul materiei/cunoașterea istoriei trecătoare – și acelea alterate de prejudecăți și egoism.

De aceea, Pr. Dumitru Stăniloae și-a început cuvântul despre revelația naturală astfel: „Revelația naturală e cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației supranaturale”, nu numai fiindcă credința greșită, într-o revelație supranaturală falsă, duce la o revelație naturală falsă sau, cu alte cuvinte, la păgubirea de revelația naturală, ci și fiindcă, pentru a avea o revelație naturală adevărată, avem nevoie nu numai de prezența obișnuită, automată și indiferentă a naturii sau de studierea ei, în acest mod, ci și de dialogul viu cu Creatorul și Proniatorul ei.

„Raționalitatea universului nu poate fi însă irațională sau absurdă. Dar ea își capătă sensul deplin, când e considerată ca avându-și izvorul într-o persoană rațională, care se servește de ea, pentru un dialog etern al iubirii, cu alte persoane. Deci, raționalitatea lumii implică, pentru împlinirea ei existența unui subiect superior, după analogia superiorității raționale a persoanei umane, a unui subiect liber, care a creat și a imprimat lumii o raționalitate, la nivelul înțelegerii umane, pentru un dialog cu omul, prin care omul să fie condus spre o comuniune, eternă și superior rațională, cu infinitul subiect creator. Tot ce e obiect rațional este numai mijlocul unui dialog interpersonal.

Deci lumea, ca obiect, e numai mijlocul unui dialog de gânduri și de fapte iubitoare, între Persoana rațională supremă și persoanele raționale umane, ca și între acestea înseși. Universul poartă marca pe care i-o dă originea sa, în Persoana creatoare rațională, și destinația sa, de a fi mijlocul unui dialog interpersonal, dintre acea Persoană și persoanele umane, în vederea eternizării lor, în acea fericire a comuniunii dintre ele. Tot universul poartă marca unei raționalități personale, destinate eternizării persoanelor umane.

Numai în participarea eternă la infinitatea acestei Persoane supreme, ființa noastră socotește că-și va vedea împlinit sensul. În aceasta constă înțelesul doctrinei creștine ortodoxe despre îndumnezeirea ființei noastre, prin participare la Dumnezeu sau prin har.[89]”

Cu alte cuvinte, și revelația naturală este un dialog cu Bunul Dumnezeu, care are nevoie, ca orice dialog, de trăire și lucrare lăuntrică, și, ca orice dialog cu Adevăratul Dumnezeu, de o revelație supranaturală, pentru a ști cu Cine se are acel dialog și care sunt esențele metafizice ale revelației naturale, fiindcă și revelația naturală, ca și cea supranaturală, nu are ca scop dobândirea unor cunoștințe deșarte, care ne ajută doar până la mormânt, ci îndumnezeirea sau umplerea de har, și acum, și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Astfel încât, după Sfinții Părinți (iar nu după comentatorii lor, care nu-I înțeleg), revelația naturală (privită ca înțelegerea duhovnicească a tainelor naturii și/sau înțelegerea lui Dumnezeu prin natură) nu poate proveni decât din contemplația naturală, dobândită, prin credință, în urma dobândirii rugăciunii contemplative înaintea Sfintei Treimi, astfel încât nu poate avea loc la păgâni, la oamenii de știință sau la astfel de savanți „patrologi” (care nici nu o cer, sau o cer cui nu trebuie, sau nu știu cum să se smerească ca să o ceară și să o dobândească), ci numai la cei care au ajuns, după curățirea de patimi, la iluminarea harică, fiind, astfel, preoți duhovnicești.

„21. Slujbă de diacon împlinește cel ce-și gătește mintea pentru luptele sfinte și depărtează cugetările pătimașe de la ea; slujbă de preot cel ce o luminează spre cunoașterea lucrurilor și alungă cunoștința mincinoasă; iar slujbă de episcop cel ce o desăvârșește prin sfântul Mir al cunoștinței sfintei și închinatei Treimi.[90]”

„«Tot bărbatul rugându-se sau prorocind cu capul acoperit, își rușinează capul lui» (1 Cor 11,4 – B,1914),

Rugăciunea celui activ (practic) constă, zice, în cererea virtuților, iar ‎prorocia în comunicarea adevărată a rațiunilor din ele.

Rugăciunea celui ce ‎se îndeletnicește cu contemplarea naturii constă, zice, în cererea cunoștinței ‎științifice a lucrurilor, iar prorocia în comunicarea acesteia altora, printr-o ‎învățătură adevărată.

În sfârșit, rugăciunea celui ce se îndeletnicește cu ‎teologia, este, zice, tăcerea tainică, în timpul căreia mintea se face, prin ‎negarea lucrurilor în sens de depășire, vrednică de unirea cea mai presus de ‎înțelegere și cunoștință; iar prorocia acestuia este inițierea tainică a altora în ‎acestea.

Căci rugăciunea înfăptuiește unirea celui ce se roagă cu Dumnezeu, ‎iar prorocia pentru Dumnezeu îndeamnă pe cel ce prorocește să comunice ‎oamenilor bunurile date lui.[91]”

Așadar, nu orice simplă rugăciune obține contemplația naturală, ci numai aceea care-l unește pe cel ce se roagă cu Dumnezeu. De aici înțelegem că revelația naturală nu este un proces automat, rezultat în urma observațiilor și cercetărilor științifice, care se desfășoară natural, în mintea scriitorului de scrieri profane/observatorului de fenomene științifice, doar fiindcă scrie/observă și Dumnezeu, în mod magic, i-o dă, ci este o adevărată lucrare lăuntrică, însoțită de toate ostenelile, sudorile, lacrimile și vărsările de sânge duhovnicesc ale rugăciunii.

Deci, adevărații oameni de științe naturale, cu atât mai mult cei de științe care cercetează învățăturile Sfinților Părinți, sunt numai oamenii care au căpătat, în urma rugăciunii, și darul de a proroci, ca să-i poată învăța pe alții ceea ce, cu nevoință și suferință, au dobândit de la Dumnezeu. Cum, așadar, să dobândească revelație naturală și să o mai și transmită la alții cine nu este iluminat de har, fiindcă nu cere cu durere aceasta Adevăratului Dumnezeu, pentru a putea ajunge la a doua treaptă a scării rugăciunii. Și cum să ajungă la această a doua treaptă cineva care nici măcar nu și-a pus în minte sau și-a dorit să pună început bun ca să dobândească virtuțile, din prima treaptă, ci s-a ocupat doar să tocească băncile unor școli, trăind în împrăștiere și lenevindu-se duhovnicește, dorindu-și doar faimă de la oameni, originalitate și o carieră? Degeaba astfel de oameni au o sumedenie de cunoștințe dobândite din studierea limbilor, din istorie, din metodologia criticii, ba chiar și din Sfinții Părinți, chiar dacă citesc „cu osârdie cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l judecă, nu-l duc până la simțire și nu-l traduc în viață”. Cuvântul lor e mort și omorâtor, rătăcit și rătăcitor, neputând avea o adevărată revelație, adică o înțelegere descoperită de Dumnezeu, despre cele ce grăiesc, chiar dacă citează din revelația supranaturală.

„Căci numai atunci se și sălășluiește cuvântul lui Hristos în cineva, când el va izbuti să se convingă și să creadă și să trăiască potrivit cu el. Nu lucrează ca un înțelept acela, care citește cu osârdie cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l judecă, nu-l duce până la simțire și nu-l traduce în viață. De aceea, el curge printr-însul ca apa dintr-un jgheab și se scurge din el, fără să se statornicească în el și fără să se sălășluiască într-însul. Este cu putință să știi pe de rost toată Evanghelia și tot Apostolul și totuși să nu ai cuvântul lui Hristos sălășluit în tine, din pricină că nu-l înveți în chip înțelept. Nu lucrează ca un înțelept nici acela care îmbogățește mintea cu cuvântul lui Hristos, dar rămâne nepăsător, când e vorba să-și potrivească inima și viața cu el. De aceea, cuvântul Domnului rămâne în el ca nisipul, presărat în cap și în memorie, și stă acolo mort, iar nu viu. El trăiește numai atunci, când trece și în simțire și în viață; fără aceasta nu e cu putință trăirea cuvîntului lui Dumnezeu în oameni, și de aceea, nu se poate spune, că el locuiește în oamenii care nu-l simt și nu-l traduc în practica vieții.[92]”

Și dacă cercetătorii osârdnici ai Sfinților Părinți, numai fiindcă nu împlinesc cele aflate acolo, nu sunt înțelepți și nu pot să aibă cuvântul lui Hristos sălășluit în mod viu în ei, ca să-l poată transmite viu, adică nealterat prin moartea lor lăuntrică de moartea înțelegerii, cum ar putea avea revelație cei care sunt osârdnici chiar să încalce poruncile lui Dumnezeu, prin păgânism, erezii, iudaism și minciuni lingvistico-istorico-critice?

„Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupăm urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumnezeieștii Scripturi, urmând spusele ei; să ne străduim să punem în sufletele noastre învățăturile cele sănătoase și, o dată cu aceasta, să ducem și viață curată, pentru ca și viața să dea mărturie de dogmele noastre, dar și dogmele să ne arate viața vrednică de credință. Nu avem nici un folos dacă dogmele ne sunt drepte, dar viața stricată; și iarăși, nici nu putem câștiga ceva de folos pentru mântuirea noastră dacă avem viață curată, dar nu ținem seamă de dogme. Se cuvine dar să ne împodobim cu amândouă, și cu învățături drepte, și cu viață curată, dacă vrem să scăpăm de iad și să dobândim împărăția.[93]”

„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea, imediat, cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția noastră lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la adevăr din viața noastră lăuntrică, va schimba viziunea noastră dogmatică”[94].

De aceea, este atât de important să citim direct scrierile Sfinților Părinți, care au avut și dogme și viață drepte, ca nu cumva, citind scrierile comentatorilor nepatristici, care au fie dogme, fie viață alterate (de fapt, după cum ne învață Sf. Cuv. Sofronie Saharov, și una și alta, fiindcă se alterează una pe alta), să ne contaminăm viața de la dogme strâmbe sau pilda unei vieți strâmbe.

Este limpede că astfel de savanți, care spun că ar putea fi revelație naturală și în scrierile profane, nu se străduiesc să păzească în toate poruncile lui Hristos, lucru vădit prin faptul că nu au experierea harului, ca să știe cum lucrează el, și nici cunoașterea lămurită a Sfinților Părinți (care vorbesc atât de limpede despre revelație), ci sunt doar niște sărmani „născocitori de mituri, ca pe unii ce nu sînt învățați de Duhul”, învățând „pe alții despre cele pe care nu le-au văzut sau auzit, din propriile lor raționamente”.

Noi nu trebuie să primim decât acele scrieri care sunt „în conglăsuire cu de-Dumnezeu-purtătorii-părinți de mai înainte”, iar nu cele care „nu cred lor, sau îi bîrfesc”, ca să nu păcătuim „față de Cel ce grăiește prin ei”.

„Cunoscut fie deci tuturor creștinilor că Hristos e nemincinos și Dumnezeu adevărat și că se arată, după mărturisirea cea de obște, celor ce-și arată iubirea față de El prin păzirea poruncilor Lui. Căci aceasta a spus-o El însuși. Iar prin arătarea Sa, El le dăruiește pe însuși Duhul Sfînt și prin Duhul Sfînt iarăși El însuși și Tatăl Său rămîn în chip nedespărțit cu ei. Iar unii ca aceștia nu grăiesc nimic de la ei. Cel ce spune că aceștia grăiesc ceva de la ei spune că e cu putință ca precum un om știe cele ale omului, la fel oamenii să știe cele ale lui Dumnezeu. Dar atunci socotesc, fără îndoială, pe cei ce declară că grăiesc de la Duhul Sfînt, născocitori de mituri, ca pe unii ce nu sînt învățați de Duhul. Pe de altă parte ei spun că aceștia învață pe alții despre cele pe care nu le-au văzut sau auzit, din propriile lor raționamente. Dar trebuie știut că dacă aceștia trăiesc în conglăsuire cu de-Dumnezeu-purtătorii-părinți de mai înainte, vorbesc și ei în Duhul Sfînt și cei ce nu cred lor, sau îi bîrfesc, păcătuiesc față de Cel ce grăiește prin ei[95].”

Așadar, Însuși Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus că nu Se arată, deci nu dă revelație (fie naturală, fie supranaturală), decât „celor ce-și arată iubirea față de El prin păzirea poruncilor Lui”. Cum să facă aceasta cei care au scrieri păgâne? Oare închinarea la idoli este porunca Lui?

„Iar dacă omului îi este greu să cunoască bine stările și pornirile animalelor necuvîntătoare, de unde și cum poate cunoaște cineva cele ale lui Dumnezeu, sau schimbarea și starea, ca să nu zic lucrarea ce se ivește în sfinți din vederea lui Dumnezeu? […]

Ia seama că toate cuvintele și toată istorisirea noastră cu privire nu la niscai lucruri care nu există și sînt nearătate, ci la cele ce sînt deja făcute sau au să se facă, ne vin mai degrabă din vederea și contemplarea lor. Tot cel ce istorisește despre vreun lucru oarecare, de pildă despre o casă sau oraș sau palat, sau despre rînduiala și așezarea din el, sau despre vreun teatru și despre cele ce se petrec în ele, are neapărată nevoie să le vadă întîi și să afle cele din ele și apoi să grăiască cu socoteală și cu judecată. Ce înțelegere va avea el despre un lucru pe care încă nu l-a văzut; și de unde și-l va procura, ca să-l înfățișeze? Spune-mi ce idee venită de la sine sau învățată, ce cugetare sau gîndire, născocire sau judecată va afla ca să grăiască cum se cuvine despre cele ce nu le știe? E un lucru cu totul nerațional și un semn al lipsei de învățătură, a vorbi cineva despre lucruri pe care nu le știe sau nu le-a văzut.

Dacă deci nimenea nu poate grăi sau istorisi despre cele văzute și pămîntești, dacă n-a fost însuși văzător al acelor lucruri, cum va putea grăi sau istorisi cineva despre Dumnezeu și despre lucrurile dumnezeiești și chiar despre sfinții și slujitorii lui Dumnezeu, ca să înfățișeze legătura deplină pe care aceia au avut-o cu Dumnezeu și ce este vederea lui Dumnezeu, care s-a produs în ei în chip de negrăit? Aceasta (vederea) produce în chip «înțelegător» (νοερως) în inimile lor o lucrare de negrăit, deci cuvîntul omenesc nu dă putința de a spune ceva mai mult, dacă n-a fost luminat mai înainte de «lumina cunoștinței» (Osea X, 12), potrivit cu porunca dată[96].”

Dacă oamenii nu pot cunoaște nici măcar natura inferioară, necuvântătoare, cu adevărat, neputând înțelege esența ei metafizică sau rațiunile ei dumnezeiești, pentru a avea vreo revelație naturală din ea, cum ar putea cunoaște comentatorii profani ai Sfinților Părinți cele spuse sau înțelese de ei?

Așadar, dacă „omului îi este greu să cunoască bine stările și pornirile animalelor necuvîntătoare”, cum să aibă vreo revelație naturală prin ele? Și dacă „nimenea nu poate grăi sau istorisi despre cele văzute și pămîntești, dacă n-a fost însuși văzător al acelor lucruri, cum va putea grăi sau istorisi cineva despre Dumnezeu și despre lucrurile dumnezeiești și chiar despre sfinții și slujitorii lui Dumnezeu”, adică despre viețile și învățăturile Sfinților Părinți, dacă nu are mărturie de la ei înșiși, care au fost trăitori și văzători ai acelor lucruri? „Ce idee venită de la sine sau învățată, ce cugetare sau gîndire, născocire sau judecată va afla ca să grăiască cum se cuvine despre cele ce nu le știe” un astfel de comentator al Sfinților Părinți?

E limpede, cine susține că ar putea exista revelație naturală sau, și mai mult, înțelegere despre revelația supranaturală, în scrierile profane, va susține „un lucru cu totul nerațional”, iar această afirmație va fi pentru cititorul avizat „un semn al lipsei de învățătură” și a lipsei de orice fel de gândire logică, fiindcă niciun scriitor profan nu poate „vorbi […] despre lucruri pe care nu le știe sau nu le-a văzut”, iar revelația celor ascunse în metafizica naturii, sau, și mai mult, a celor nevăzute, supranaturale, nu se dă profanilor, ci sfinților.

E adevărat că, uneori, Dumnezeu nu numai că s-a folosit de pilde de la păgâni, ci s-a folosit și de păgâni faimoși, ca să le descopere păgânilor că trebuie să se întoarcă la Adevăr, dar asta nu înseamnă că ei au avut vreo virtute sau vreo revelație, ci doar că au fost folosiți ca niște portavoce, ca să ajungă Cuvântul lui Dumnezeu și la păgânii care nu aveau acces la scrierile Lui.

Dar asta nu este nicidecum vreo revelație naturală, ci de-a dreptul una supranaturală, e adevărat că prin îngăduință, cu alte cuvinte pogorâtă, prin iconomie, până și la cea mai înjosită minte, a păgânilor, atât pe cât puteau ei înțelege și purta, fără să vrea. Și, din acest mod de lucru al lui Dumnezeu prin păgâni, putem înțelege și cum S-a folosit El de scrierile lor, dar și care este singurul lor folos, folositor păgânilor pentru a se converti la Ortodoxie, dar nouă de prisos și chiar dăunător, dacă îi considerăm folosul a fi dincolo de hotarele lui, interpretându-l într-un mod ecumenist, ca și cum și păgânii ar putea fi și ei iluminați de har.

Noi trebuie să înțelegem că acest mod de descoperire a lui Dumnezeu este unul excepțional, o minune, iar nu unul obișnuit, firesc, făcut prin pogorârea lui Dumnezeu la păgâni tocmai ca să le schimbe modul lor de a fi  (potrivnic lui Dumnezeu), ca nu cumva, admirând descoperirea lui Dumnezeu făcută păgânilor, să ne contaminăm de păgânism, prin simpatie, și să murim duhovnicește. Tocmai prezența acestor descoperiri spectaculoase, și felul în care au fost făcute ele vrăjmașilor Lui, într-un mod cu totul diferit față de revelația naturală și supranaturală obișnuită, care se dă numai sfinților, sunt o dovadă a răutății necredinței și scrierilor lor păgubitoare, iar nu a „bunătății” și a „folosului” lor, închipuit de savanții evoluționiști și ecumeniști. Nu numai că rațiunea omenească căzută, prin natura ei, nu poate avea revelație naturală, dar și excepția apariției revelației supranaturale, prin scriitorii profani, confirmă regula că ei nu pot primi nici revelație naturală, nici supranaturală, iar când o primesc, o primesc altfel decât o pot primi Sfinții Părinți, nu prin împreună-lucrare cu harul, ci prin forțare de către har, atât pentru a le fi vădite necurăția minții și inimii lor, incapabile de a primi harul Sfântului Duh (fiindcă refuză convertirea și pocăință), cât și pentru a ne atenționa că trebuie să ne ferim, ca de un șarpe veninos, de viețile și învățăturile lor spurcate.

Pentru a înțelege asta trebuie să vedem cum și de ce s-a folosit Dumnezeu, prin Sfinții Apostoli, de mărturiile adevărate din scrierile păgâne și de „prorocii” lor mincinoși, tocmai pentru a lupta împotriva basmelor eretice și poruncilor unor oameni care se împotrivesc Adevărului absolut, mustrându-i pe mincinoși, prin chiar minciunile lor, „nu doar că vrăjitorii zic adevărul, ci ca să-i înfrunte cu înseși cuvintele lor”.

„«Unul dintre ei, chiar un proroc al lor, a rostit: ‘cretanii sunt pururea mincinoși, fiare rele, pântece leneșe’. Mărturia aceasta este adevărată; pentru care pricină, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoși în credință, și să nu dea ascultare basmelor iudaicești și poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr» (Tit 1,12-14).

Dar poate că cineva ar întreba: Ce nevoie a avut Pavel să aducă mărturia Elinului? Răspundem că a făcut aceasta ca mai mult să-i rușineze pe Criteni, arătînd că sînt mustrați ca mincinoși, ca fiare și ca lacomi de pîntece nu de altcineva, ci de însuși compatriotul lor Epimenid. Căci Apostolul obișnuiește să aducă mărturie de la Elini, cum a făcut și cînd vorbea cu Atenienii și a adus mărturie de la poetul Arat. Atunci, cele zise de Arat, despre mincinosul «dumnezeu» numit Zeus, Pavel le spune despre Dumnezeul cel adevărat. Căci acela – după ce a zis, cu măsură eroică: «O, Zeus! – plin este pămîntul, plină și marea a adăugat că sîntem neam al lui», și el arătînd cu aceasta că de la Dumnezeu ne-am făcut. Deci dumnezeiescul Apostol aduce aceste mărturii ca mai mult să astupe gurile Elinilor, lăsîndu-i să fie mustrați chiar de poeții lor. Tot așa, Pavel obișnuiește să aducă și Iudeilor mărturii dintru ale lor, adică din Lege și din Proroci, nu din evanghelie, ca mai mult să-i rușineze. Și ce zic de Pavel? Însuși Dumnezeu face un asemenea pogorămînt oamenilor și-l trage pe fiecare la cunoștința Sa din cele ce obișnuiește a crede el însuși, astupîndu-i gura chiar cu cele ale lui. Astfel, pe vrăjitorii astrologi (grăitorii cu stelele) i-a tras prin stea (Matei 2:2). Așa, pe Saul l-a tras prin muierea vrăjitoare din pîntece [«prezicătoare», n. m.] și i-a astupat gura, pentru că Saul a crezut că ea are putere să ridice din iad sufletul Prorocului Samuil (1 împărați 18). Așa a astupat gura vrăjitorilor de alt neam care au tras lada Legii din calea boilor, cum ei înșiși preziseseră, nu doar că vrăjitorii zic adevărul, ci ca să-i înfrunte cu înseși cuvintele lor (1 împărați 6). La fel, Dumnezeu a îngăduit ca vrăjitorul Valaam să-i binecuvînteze pe Israiliteni și să prorocească (Numeri 23:24), căci El obișnuiește să facă totdeauna pogorămînt, pentru folosul nostru. Dar s-ar nedumeri cineva, zicînd: «Dacă cuvintele și mărturia Elinilor, a vrăjitorilor și a demonilor ajută la cunoștința lui Dumnezeu și a adevărului, atunci de ce în alte părți Hristos și însuși Pavel îi opresc pe demoni să grăiască și să mărturisească adevărul»? Căci, către duhul necurat care striga: «Știu cine ești, Sfîntul lui Dumnezeu!» (Marca 1:24), Hristos zice așa: «Astupă-ți gura și ieși dintr-însul!» (la fel, 25). Iar demonului ce zicea: «Acești oameni sînt slugi ale Dumnezeului celui prea-înalt», Pavel i-a zis: «întru numele lui Iisus Hristos, îți poruncesc să ieși dintr-însa!» (Fapte 16:17). Răspundem că Hristos și Pavel îi opreau pe demoni să grăiască, fiindcă semnele pe care le făceau ei (Hristos și Pavel) erau de ajuns pentru a-i trage pe oameni la cunoștința lui Dumnezeu, mai ales că Hristos Se propovăduia El însuși că e Fiul lui Dumnezeu. Deci, mărturia demonilor era de prisos, și, de aceea, Hristos și Pavel le astupau gura.[97]”

Cu alte cuvinte, putem folosi astfel de scrieri (nu întotdeauna), dar nu fiindcă ar avea vreo revelație naturală sau ar fi folositoare prin ele însele, ci doar pentru a-i înfrunta pe mincinoși cu propriile lor cuvintele. Biruința e cu atât mai strălucită atunci când îl omori pe dușman cu armele lui, așa cum a făcut David cu Goliat, făcându-i să fugă pe toți demonii-filisteni care-i terorizează, prin minciuni, pe oamenii adevărului, adevăratul Israil duhovnicesc „Atunci David a alergat și, călcând pe filistean, luă sabia lui și, scoțând-o din teacă, îl lovi cu ea și-i tăie capul. Filistenii, văzând că uriașul lor a murit, au fugit” (1 Reg 17,51).

Așadar, cât de absurd este să ajungem să citim astfel de scrieri mincinoase, ale unor astfel de autori mincinoși, pentru a găsi doar vreo fărâmă de adevăr strecurat acolo, ca să înșele și să se ia împreună cu adevărul și minciuna, doar pentru a-i combate pe mincinoși, când noi avem acces direct la Sfinții Părinți, care au fost nu numai iluminați de har, ci și luminoși, și pururea adevărați, împreună-lucrând, prin curățirea de patimi și dreapta credință, împreună cu revelația, pe care nu numai au transmis-o (ca niște obiecte), ci au și înțeles-o (fiind persoane eliberate de har), îmbogățind-o cu propria frumusețe unită cu frumusețea lui Dumnezeu, fiind în toate folositori sufletelor noastre?

Sfinții Părinți ne arată și care este diferența între Sf. Proroci și „prorocii” cei mincinoși ai păgânilor, iudeilor, mahomedanilor și cărturarilor, forțați uneori de Dumnezeu, ca și dracii, să spună adevărul, ca prin gura mincinoșilor să zdrobească minciuna.

„Căci acesta este lucru nebunesc, cum zice marele Antonie, despre cei ce cer să cunoască mai înainte cele viitoare și nu se opresc mai degrabă de la aceasta, ca fiind nevrednici. Iar, dacă li se dă uneori aceasta, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cum s-a întîmplat în cazul lui Nabucodonosor (Daniil, cap. II) și al lui Balaam (Num. cap. XXIV) de odinioară, aceasta s-a întîmplat spre folosul de obște, măcar că aceia erau nevrednici; căci ceea ce s-a întîmplat cu ei n-a fost de la draci, cu toate că s-a întîmplat prin visuri și anumite năluciri.[98]”

„Aici, Apostolul arată care este semnul vrăjitorului și al prorocului mincinos și care cel al adevăratului Proroc. Și zice că prorocii mincinoși, care vrăjeau întru idoli, insuflați fiind de duhul necurat, erau legați și trași de diavol ca și cum s-ar fi mișcat și s-ar fi purtat de altcineva; și spuneau multe, însă fără a ști ce spun, căci erau uimiți și ieșiți din minte. Acesta este semnul cel dintîi al prorocului mincinos, care e mișcat de diavoli, nu insuflat de Duhul Sfînt. Iar adevăratul Proroc nu era așa, ci grăia cele zise cu minte curată și deșteaptă și cu gînduri statornice. […]

Iar Fotie – întru ceea ce zice despre cele zece Sibile – la sfîrșit spune așa; «Se zice că acestea, ieșindu-și din minte, vesteau cele ce or să fie. Însă, neavînd înțelepciune să scrie menirile prevestirilor, dar și pentru că nu puteau scrie întocmai, din pricina grabei grăirii cuvintelor, se întîmpla ca multe din vestiri să șchioapete, încît nu se mai puteau îndrepta. Fiindcă femeile dătătoare de meniri, după ce încetau să menească, nu mai aveau simțire de cele zise și nu știau ce înseamnă» (Întrebarea 159 din Amfilohia). Aceleași lucruri le zice despre sibile și Iustin, dumnezeiescul filosof și Mucenic. De aceea, mă mir cum se întîmpla aceasta cu sibilele care spuneau prorociile despre Hristos, de vreme ce acestea nu se făceau de diavoli, ci de Dumnezeiescul Duh. […] fiindcă Prorocii purtători de Dumnezeu aveau cunoștința adevăratului Dumnezeu și credeau în El din voință și din dragoste, Duhul Sfînt lucra întru dînșii prin credința și voia lor, încît ei vedeau cele ce li se arătau, de către Duhul Sfînt, cu minte curată, și grăiau și cunoșteau cîte le grăiau cu gînduri statornice. Iar pe sibile, fiindcă nu credeau în adevăratul Dumnezeu și nu-I dădeau înduplecarea voinței, Duhul Sfînt le făcea să-și iasă din minte, cînd descopereau menirile despre Hristos, silind în oarecare chip voia lor, precum a silit și voia vrăjitorului Valaam, spre a binecuvînta norodul israilitean.

De aceea, nici Marele Vasilie, într-un glas cu dumnezeiescul Hrisostom și cu Sfințitul Teofilact, nu-i primește pe cei ce zic că Prorocii erau ieșiți din minte și nu știau ce grăiesc, căci acest lucru este al puterii drăcești, nu al puterii Sfântului Duh. Fiindcă lumina nu face întuneric, ci deșteaptă puterea văzătoare ce se află în om; la fel, nici Duhul nu aduce întunecare în suflete, ci deșteaptă mintea, care s-a curățit de întinăciunile păcatului, către vederea celor gîndite. Că puterea cea rea este tulburătoare a minții, vrăjmășind firii omenești, aceasta nu e de necrezut; dar este lucru păgînesc a zice că aceasta o face venirea Dumnezeiescului Duh. Așadar, dacă sfinții sînt înțelepți, cum să nu cunoască cele prorocite de ei?[99]”

De aici aflăm că, de obicei, cu foarte mici excepții, prorocii mincinoși nu aveau niciun fel de revelație, nici naturală, nici supranaturală, ci erau posedați de demoni, prin minciuni împotriva naturii. Dar, și atunci când, în mod excepțional, erau forțați de Dumnezeu să spună adevărul, așa cum El uneori îi forțează și pe draci ca, fără să vrea, să-L mărturisească, prorocii mincinoși nu participau cu adevărat la El, ci erau ca niște obiecte care nu înțelegeau și nu trăiau nimic.

Astfel încât nu se poate spune despre astfel de scriitori profani că ar fi cu adevărat oameni de știință înțelepți și am putea afla prin ei revelația naturală, ci, dimpotrivă, că, din cauza necurăției minții, inimii și voinței lor, sunt portavoce ale diavolilor, neînțelepți și plini de toată neștiința, iar dacă Dumnezeu lucrează, totuși, excepțional prin ei, nu înțeleg, de fapt, nimic din cele ce grăiesc, fiindcă, atunci când comentează scrierile Sfinților Părinți, fiind „neștiutori și neîntăriți, le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor [și a cititorilor lor – n.n.] pierzare” (2 Ptr 3,16).

De ce să pierdem vremea citind astfel de scrieri și comentarii, pentru a aștepta ca poate, vreodată, să apară vreo mică excepție, insesizabilă în marea de minciuni în care este înecată, în nu se știe care scriere, despre care oricum avem îndoială? „Pentru că unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuși satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi după faptele lor” (2 Cor 11,13-15). Astfel că absurditatea celor care ne îndeamnă, cu naivitate, să citim scrierile profane (ca și cum acestea ar fi surse de inspirație, de cunoaștere și de revelație naturală), ajunge la cote maxime, având în vedere că, în mod obișnuit, permanent, lucrează demonii, inspiratorii unor astfel de surse, potrivnic firii.

„De aceea zice și Platon: «Prevestitorii zic multe și bune, dar nimic din cele ce zic nu știu». Și, fiindcă diavolul intra în omul care vrăjea, și îl arunca la pămînt și îl zbuciuma, un alt poet zice celor ce vrăjeau: «Dezlegați-l pe cel zbuciumat, pe zeu nu-l mai încape!» De aceea zice și Virgiliu că inima vrăjitoarei se umflă cu sălbăticie și cu nebunie. […] Bagă însă de seamă, că Teodorit tîlcuiește altfel zicerea aceasta, zicînd așa: «Mai înainte de a se arăta lumina bunei-cinstiri de Dumnezeu, fiindcă slujeau încă minciunii, oamenii erau purtați încolo și încoace ca niște necuvântători, fiind robiți amăgirii nesimțitorilor idoli. Căci Elinii, părăsind pe unul Dumnezeu, dădeau altora mulți dumnezeiasca cinstire, socotind că Acela nu le poate pe toate [aceasta se petrece și cu cei care consideră că Dumnezeu ar fi neputincios și nu ar putea face minunile de care grăiesc Sfinții Părinți, ci ar fi avut nevoie de niște mijloace naturale, doar puțin mai neobișnuite, ca să mimeze că ar fi acele minuni, bune de păcălit pe cei mai naivi, ca să-i atragă, prin superstiții, spre credință – n.n.]. Și pe unul îl socoteau dătător de înțelepciune, pe altul dătător de iscusire ostășească, iar pe altul de știință corăbierească.». […]

Căci – de vreme ce, după cuvintele Domnului, diavolul «de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Cînd grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii» (In 8,44) – cum putea «tatăl minciunii» să mărturisească adevărul, de bună voie și de la sine? De aceea, este silit de nevăzuta bătaie a lui Dumnezeu, și propovăduiește adevărul fără a voi.[100]”

Mai mult, Sfinții Părinți insistă că astfel de „proroci” mincinoși erau îndrăciți când își spuneau prorociile lor. Așadar, cum ar putea fi totuna îndrăcirea cu revelația dumnezeiască, naturală și/sau supranaturală?

„Ascultă cum povestește dumnezeiescul Hrisostom: «În capiștea, zice, a lui Apolon, neputinciosul dumnezeu al elinilor, era o femeie, Pitia, cu numele de la – ghicesc, întreb –, fiindcă se întreba, de cei ce se duceau și cereau prorociri și ghicituri. Deci, această femeie, când vrea să ghicească, ședea deasupra unui scaun cu trei picioare; apoi deschidea picioarele și intra, pe dedesubt, duhul cel necurat și o umplea de un drăcesc entuziasm (ieșire din minte) și așa, dezlegându-și pletele capului ei și făcând spumă la gură, ca o ieșită din minte, ghicea și spunea prevestiri» (Omil. 29 la cea I către Cor.) […]

Da, cunosc mai înainte și dracii, precum zic sf. teologi, dar, de cele mai multe ori, pe cele firești, semuindu-le cunoștința lor din cuvintele și legile firii, precum și mulți din oamenii – care, mai cu seamă, sunt filosofii – multe de acestea le cunosc și le prezic; iar pe cele cugetate din voie slobodă și pe cele ce se află întru adâncul inimii omului, numai singur Dumnezeu le știe cu deamănuntul, ca un Făcător al inimilor, precum a zis Solomon: «Că tu singur știi inima tuturor fiilor oamenilor» (3. Împ. 8, 39); iar diavolul, din mișcările trupului, semuiește și el numai parte din ele; precum, scriind Isidor Pelusiotul, zice: «Diavolul, o, prea blândule, nu știe cele gândite, nu; căci acest prea ales lucru este numai al dumnezeieștii puteri, care singur a zidit inimile noastre; iar el, numai din mișcările trupului, înțelege voința sufletului» (Epist. 156, către Arhondie Presviterul) ^{Nota 44}. Însă, și pe cele firești și gândite, pe care dracii vor să arate că le cunosc mai înainte, pe toate le cunosc cu îndoială, întunecate, nelămurite și piezișe, pentru aceasta și dracul, cel ce se numea Apolon, și idolul său, se numea «Loxia» (adică pieziș), de însuși elinii; fiindcă oricâte prorociri și ghicituri spuneau mai înainte, erau piezișe ca racul și puteau fi înțelese și așa, și așa, și într-un fel, și într-altul. Și las a zice că dracii adeseori cunosc adevărul, însă nu voiesc a-l mărturisi de bunăvoie, fără numai de mare nevoie. Pentru că, din fire fiind mincinoși, firește, iubesc totdeauna minciuna și urăsc adevărul, precum a zis Domnul: «El era ucigător de oameni din început și în adevăr n-a stătut… că mincinos este și tatăl minciunii» (Ioan, 8, 44).

^{Nota 44} Dar și părerea, cea de obște, a învățaților teologi este că dracii nu știu adâncul inimii, ci numai câte grăiește omul cu cuvântul cel din inimă, numai pe acelea le cunosc dracii, ca niște duhuri subțiri ce sunt, și, aflându-se împrejurul inimii, și gândit cuvântul cel dinlăuntru auzindu-l – după acești teologi scolastici. Iar pe cele ce nu le grăiește omul cu cuvântul cel dinlăuntru (adică cu gândul), nici dracii nu le știu pe acestea, ci numai însuși Dumnezeu, Cel ce cearcă inimile și rărunchii.[101]”

Și cum ne-am putea închipui că, în scrierile insuflate de demoni, ni s-ar arăta adevărul vreunei revelații naturale? Chiar dacă Dumnezeu le-ar da autorilor să întrevadă, într-un mod subtil, vreo revelație naturală, având în vedere că dracii, care-i stăpânesc și le pun în gură cuvintele scrierilor lor, „din fire fiind mincinoși, firește, iubesc totdeauna minciuna și urăsc adevărul”, astfel încât, chiar și atunci când, în noianul neștiinței lor, ar ajunge să recunoască adevărul din acea revelație naturală dumnezeiască, tot nu ar vrea să ni-l arate prin slujitorii lor, scriitorii profani. Fiindcă, pe aceștia, demonii special îi înrobesc, tocmai ca prin ei să înrobească cât mai mulți oameni prin minciună, având în vedere că, de fapt, ei „nu voiesc a-l mărturisi [pe adevăr – n.n.] de bunăvoie, fără numai de mare nevoie”.

Și nu numai Sfinții Părinți ne arată că filozofii păgâni erau îndrăciți, ci chiar înșiși autorii lor recunosc, cu mândrie, aceasta, considerându-se niște aleși:

„Argumentul al treilea, și mai limpede, este spusa că acei înțelepți neînțelepți au fost înțelepțiți de la Dumnezeu la fel ca prorocii, deși Platon, lăudând pe cei de seamă dintre ei, îi ridică limpede în slăvi pe ei, nebuniții, și zice: «Cel ce fără inspirațiile demonilor ajunge la cuvintele poetice nedesăvârșit este, și nedesăvârșită e poezia lui, și poezia nebunilor o face să piară pe a celui cumpătat». Ba chiar el însuși, având a filosofa în «Timaios», cu privire la natura lumii, se roagă ca nu cumva să spună ceva care n-ar fi pe placul zeilor – iar filosofia pe placul dracilor cum ar fi a lui Dumnezeu și de la Dumnezeu? [cum ar putea să fie filozofia despre natură care este pe placul demonilor, o revelație naturală? – n.n.]

De pildă, Socrate era întovărășit de un demon, care, pesemne, l-a și inițiat, și poate că acesta a fost cel ce a dat mărturie că Socrate era cel mai presus cu înțelepciunea. Tot prin el, o îndeamnă Homer pe zeiță să cânte mânia ucigătoare de bărbați a lui Ahile, oferindu-se pe sine ca organ [muzical] demonului și punând, pe seama acestuia, pricina înțelepciunii și elocinței sale, iar lui Hesiod, poetul «Theogoniei», adică al nașterii zeilor fiind, nu i-a fost de ajuns a sta sub lucrarea unui singur demon, drept care trage la sine nouă, deodată, ba din Pieria, ba din Helicon – și nu degeaba, fiindcă «râmătorii [porcii – n.n.] pre munte păscându-i, laur mâncat-au de-acolo și, de toată înțelepciunea, umplutu-s-au». Altuia altul dintre zei «i-a dat ca roadă vârtutea». Altul se face martor sieși, spunând: «Toate le-am învățat de la muza cea zeiește glăsuitoare». Altul se roagă ca toată ceata muzelor să dănțuiască pe sufletul lui (ferească Sfântul de așa ceva!), așa încât, chipurile, să afle de la Heptapora, din Pieria, cele șapte zone cerești, și cei șapte aștri-planete, și toate câte-s legate de acestea, de la Urania, a lui Zeus, tot restul astrologiei, iar, de la celelalte, care, după părerea lor, veghează asupra celor de jos, să afle cele de pe pământ.

Ce zici, vom spune că pe înțelepciunea lui Dumnezeu [sau, mai mult, vreo revelație naturală! – n.n.] au avut-o cei ce spun vădit despre ei înșiși unele ca acestea? Nu, câtă vreme sîntem în toate mințile și slujitori ai înțelepciunii adevărate, care nu intră în sufletul cel mârșav și plăcut demonilor, și, dacă a apucat să intre în el, își ia zborul de acolo, când sufletul se schimbă în rău. «Căci Duhul Sfânt al învățăturii Se va depărta de la gândurile cele fără pricepere», după Solomon, cel ce a avut parte de înțelepciunea lui Dumnezeu și a scris despre aceasta. Ce poate fi mai nepriceput decât cei ce se fudulesc că sînt (de)săvârșiți de demoni și mărturisesc că aceia sînt obârșia înțelepciunii lor? Fiindcă nu spun aceste lucruri despre filozofie, în general, ci despre filosofia unora ca aceștia. Că dacă, și potrivit lui Pavel, nu poate cineva să bea «paharul Domnului și paharul dracilor» (I Corinteni 10, 21), cum ar putea cineva să aibă înțelepciunea lui Dumnezeu [sau, mai mult, revelația naturală a lui Dumnezeu – n.n.] și să fie insuflat de draci? Nu, nu, nu este așa. Că, deși Pavel zice undeva că, prin înțelepciunea lui Dumnezeu, lumea nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, nu a numit-o «înțelepciunea lui Dumnezeu», pe cea odrăslită în înțelepții aceia, neînțelepți – departe de noi aceasta! –, ci pe cea sădită de Ziditor în zidire, pe care, cunoscând-o omul că este vestitoare a lui Dumnezeu, L-a cunoscut pe Dumnezeu, Cel vestit de ea, și are cunoașterea adevărată a celor ce sînt și, în alt înțeles, înțelepciunea lui Dumnezeu, ajungând să discearnă înțelepciunea lui Dumnezeu. Că zice marele Dionisie: «trebuia ca – prin cunoașterea celor ce sînt, cea bine numită de dumnezeiescul Pavel ‘înțelepciunea lui Dumnezeu’ – la Pricinuitorul celor ce sînt să urce filosofii adevărați».[102]”

Cu alte cuvinte, degeaba înțelepciunea lui Dumnezeu este sădită de Ziditor în zidire, ca o revelație naturală, dacă nu o cunoaște omul, prin înțelepciunea lui Dumnezeu, că este vestitoare a lui Dumnezeu, și nu Îl cunoaște pe El din ea, căpătând și o cunoaștere adevărată a celor ce sunt, iar nu una mincinoasă. Scrierile profane astupă revelația naturală sădită în zidire, iar comentariile nepatristice astupă revelația supranaturală din scrierile Sfinților Părinți, astfel încât ne sunt piedică în vederea și înțelegerea revelației. Prin astfel de scrieri cititorii se îndepărtează de Pricinuitorul celor ce sunt, fiindcă s-au bazat pe filozofii mincinoși.

„Eu îl aud și pe Părintele ce spune: «Vai de trup când nu i se dă hrana din afară, și vai de suflet când nu primește harul cel de sus». Pe bună dreptate, fiindcă trupul, mutându-se [de aici], se va duce la cele neînsuflețite, iar sufletul, abătut de la calea sa, va cădea pradă drăceștilor vieți și cugete – iar, dacă cineva va spune că, întrucât filosofia este firească, [ea] de la Dumnezeu a fost dată, adevărat zice, și nu ne contrazice pe noi, și nu-i scutește de vină pe cei ce, în chip rău, s-au folosit de aceasta și au târât-o spre un scop împotriva firii, și să știe că și mai mare le va fi acestora osânda, pentru că nu în chip iubitor de Dumnezeu s-au folosit de cele de la Dumnezeu.

De altfel, și mintea drăcească, făcută de Dumnezeu, are din fire [însușirea de] a cugeta, dar nu vom spune că lucrarea ei este din Dumnezeu, deși putința de a lucra o are din Dumnezeu, drept care aceasta, după dreptate, s-ar numi mai degrabă aiurare decât cugetare. Tot așa, deci, și mintea filosofilor dinafară este dar dumnezeiesc ce are sădit în el înțelepciunea cea sănătoasă, dar, rătăcindu-se prin uneltirile celui viclean, a prefăcut-o în înțelepciune nebună, și vicleană, și fără minte, întrucât a pus-o în fruntea unor asemenea învățături. Iar, dacă cineva ar spune, iarăși, că nici dorirea și cunoașterea dracilor nu e cu totul rea, din pricină că [și] aceștia [își] doresc [faptul de] a fi, și a viețui, și a gîndi, în primul rând îi vom spune, pe drept cuvânt, că nu-i drept să se supere pe noi dacă, împreună cu fratele-lui-Dumnezeu, ca pe una ce este plină de [duh de] ceartă [cum este și meteahna critică a unor astfel de comentatori – n.n.] și cuprinzătoare [în sine] a mai toată reaua învățătură/dogmă [cum este și meteahna evoluționistă și ecumenistă a unor astfel de comentatori, care consideră că toate eresurile și științele mincinoase ar putea avea în ele, mai mult sau mai puțin, revelație dumnezeiască, naturală sau supranaturală, sau frânturi din ea – n.n.] numim «drăcească» înțelepciunea elinilor, întrucât a căzut de la scopul ei propriu, adică de la cunoașterea de Dumnezeu: [nu-i drept să se supere pe noi], de vreme ce ea se împărtășește [chiar] și așa de bine, prin cel mai de pe urmă și stins ecou al [acestuia]. Pe urmă, îi vom cere să se gândească și la faptul că nimic rău nu este rău din pricină că există, ci din pricină că a căzut de la lucrarea potrivită și cuvenită și de la scopul lucrării.[103]”

Deci, chiar dacă Dumnezeu poate lucra și asupra comentatorilor nepatristici, profani, ai Sfinților Părinți, și o putem numi și pe aceasta, în chip forțat, revelație, „cel mai de pe urmă și stins ecou al” acesteia, totuși îi forțează, iar ei se împotrivesc prin toată activitatea, gândirea, simțirea și trăirea lor, astfel că și dacă nu le putem numi opera rea, fiindcă există și se împărtășește de existență de la Dumnezeu, fiindcă are și ea totuși adevărul și binele, chiar dacă profund alterate, totuși o numim rea fiindcă „a căzut de la lucrarea potrivită și cuvenită și de la scopul lucrării” (răutatea fiind tocmai nu absența bunătății, ci alterarea ei), și anume de a prezenta cât mai aproape de realitate revelația naturală și supranaturală, slăvindu-L, prin aceasta, cu adevărat pe Dumnezeul cel adevărat.

Dar Dumnezeu lucrează cu totul altfel asupra Sfinților Părinți, atât prin revelația naturală, cât și prin cea supranaturală, de aceea, cu siguranță, nu o putem găsi decât la ei, iar nu în comentariile profane/din afară despre ei:

„Fiindcă vrea să spună un lucru de mirare, Apostolul îl face vrednic de crezare prin cuvîntul Domnului. Și zice: O, Creștinilor! – ceea ce voi zice nu e de la mine, ci am aflat-o de la Domnul nostru Iisus Hristos. Căci insuflatul de Dumnezeu Pavel a auzit cuvîntul acesta, aievea și fără mijlocire, chiar de la învățătorul său Hristos, adică prin descoperire și prin insuflare dumnezeiască, cum a fost și acela: «Mai fericit este a da decît a lua» – precum se zice la Fapte (Fapte 20,15), Iar celelalte cuvinte le zicea prin luminarea Sfîntului Duh, dar nu erau înseși zicerile Sfîntului Duh.

Căci sfinții teologi zic că – așa cum cineva poate trimite o scrisoare în două chipuri: sau să-i spună scriitorului chiar cuvintele pe care vrea să le scrie, sau să-i spună doar noima [«înțelesul», n. m.] și să-l lase pe scriitor să alcătuiască scrisoarea cu cuvintele sale – tot așa – zic aceia – se întâmplă și cu Sfîntul Duh. Adică: sau a dictat toate cuvintele Dumnezeieștilor Scripturi – atît pe ale celei vechi, cît și pe ale celei noi […] Sau, [Sfîntul Duh a dictat doar] cele mai puternice și mai întărite cuvinte ale Scripturilor […] iar cuvintele istorice s-au scris, într-adevăr, din porunca și luminarea Sfîntului Duh, dar cu cuvintele celor ce le-au scris. Însă, osebirea dintre aceste două socotințe este foarte mică, fiindcă amîndouă cugetă că părțile cele mai de căpetenie ale Scripturilor s-au insuflat și s-au dictat de către Sfîntul Duh. Și – de vreme ce Duhul cel Sfînt, fiind de față și sălășluit întru dumnezeieștii scriitori, nu i-a lăsat pe aceștia a se rătăci – [înseamnă că] tot ce se află întru Dumnezeieștile Scripturi (prin urmare și ce e scris în epistolele Apostolului Pavel) sînt graiuri ale lui Dumnezeu, insuflate de El, iar «Dumnezeu este adevărat» (Romani 3,4). De aceea și zice Apostolul Pavel că «toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu» (2 Timotei 3,16).[104]”

Iar dacă „Duhul cel Sfînt, fiind de față și sălășluit întru dumnezeieștii scriitori, nu i-a lăsat pe aceștia a se rătăci” (lucru care e valabil nu numai la Sfinții Apostoli, ci, cu siguranță, și la Sfinții Părinți), ce se poate spune despre scriitorii profani care nu s-au curățit de patimi, ca să ajungă la iluminarea Sfântului Duh, și, prin patimile de care încă nu s-au curățit, au încă în ei duhurile diavolești, pline de minciuni, a căror lucrare de căpetenie este a-i rătăci pe oameni?

Cu adevărat, este limpede că diavolul lucrează prin scrierile profane, ca să altereze revelația naturală, și prin comentariile despre Sfinții Părinți, ca să altereze revelația supranaturală, astfel încât singura noastră șansă, de a scăpa din cursele lui, nu este să citim cărți științifice despre natură și comentarii despre Sfinții Părinți, ci chiar pe Sfinții Părinți despre cele naturale și supranaturale, dar nu simplu, ci însoțind citirea cu rugăciune, post, pocăință și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, fiindcă numai așa Își face Însuși Dumnezeu arătarea sau revelația Sa:

„Așadar diavolul este «fur», fiindcă strâmbă cunoștința firii (schimbă direcția cunoașterii naturale) și «jură strâmb», fiindcă abate puterea de activitate a firii de la săvârșirea virtuții. Casa «furului» este dispoziția sufletească, ce stă la baza unei cunoașteri mincinoase, iar casa «celui ce jură strâmb» este dispoziția străbătută de necurăția patimilor de ocară. În acestea, pătrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul, aducând cunoștința adevărului, în locul rătăcirii și al neștiinței, și virtutea și dreptatea, în locul răutății și al vicleniei. În felul acesta, își face prin ele arătarea în cei drepți.[105]”

Cum dar, dacă diavolul „schimbă direcția cunoașterii naturale” și „abate […] de la săvârșirea virtuții”, să poată cei care încă nu a scăpat de el, fiindcă nu au ajuns la nepătimire, ci le este mintea și inima stăpânite sau influențate de el, să poată cunoaște bine natura (ca să transmită vreo revelație naturală) sau să cunoască bine virtutea (ca să ne poate explica viețile și cuvintele Sfinților Părinți)?

Dar această idee, a posibilității iluminării sau a descoperirii dumnezeiești sau a revelației, doar prin strădaniile rațiunii omenești căzute, prin studiu fără lucrare ortodoxă de pocăință, este o idee păgână, manifestată pregnant prin romano-catolicism, care a dat naștere curentului raționalist.

Pe această eroare de gândire și, în același timp, erezie care a dus, printre altele, și la credința în grația/harul creat („harul creat”-„iluminarea dumnezeiască prin rațiunea autonomă/studiu scolastic/înțelepciunea din afară/profană” sunt două erezii care se alimentează reciproc, ca într-un cerc vicios), am combătut-o cu insistență în cartea noastră, Părinții evoluționismului, coll. Tetralogia omului nou – Sfinții Părinți și oamenii de știință despre originea, căderea și înnoirea omului, vol. 1, Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 2023, cap. „Catehismul romano-catolic”. Acest capitol a fost scos din teza de doctorat, mai înainte de susținerea/apărarea ei, din cauza numărului deja prea mare de pagini.

Trândăvia de care ar suferi (chipurile) cei care nu studiază scrierile profane

Apologeții comentariilor științifice, fără discernământ, din lipsă de argumente patristice care să le susțină cu adevărat ideile lor nepatristice, sugerează că cei ce resping astfel de comentarii o fac din trândăvia de a se osteni pe terenul cercetărilor scolastice, scoțând din context tot un cuvânt al Sf. Ier. Vasile cel Mare: „să-i fie dragă cercetarea și să se uite pretutindeni de jur în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gînd vrednic de Dumnezeu”. Dar, ca de obicei, dacă studiem acest cuvânt, căutând să vedem exact ce a vrut să spună prin el Sf. Ier. Vasile cel Mare, observăm că era alcătuit tocmai pentru a ne arăta diferența între cunoașterea Sfinților Părinți și știința propusă de comentatori, care pe atunci bântuia filozofia naturală (știința păgână). Cu alte cuvinte, se întâmplă la fel ca în cazul sectarilor, care scot din Sfânta Scriptură un cuvânt ca să-și apere o idee greșită, însă, dacă citești întreg contextul, ideea lor nu mai poate sta în picioare. Este o meteahnă aproape generalizată atât a cercetătorilor științifici lumești, evoluționiști, în general, cât și a comentatorilor Sfinților Părinți, în special, care vor să-și susțină ideile greșite cu orice preț.

Vom reda un text mai larg în care, la rândul său, a fost redat acest citat în teza noastră, pentru a se vedea cât de mult a fost scos din context cuvântul Sf. Ier. Vasile cel Mare:

„Oricine, dacă vrea nu să aibă el însuși revelație, ci măcar să înțeleagă cele revelate nouă de Dumnezeu prin Sfântul Proroc Moise, trebuie să se pregătească, dar nu prin pregătire cărturărească (care sporește cugetarea trupească și îngâmfarea), ci printr-una duhovnicească (care-i sporește smerenia, pentru ca golit de sine să se poată umple de cunoștința harică): curățire de patimi, neafectare de grijile lumești, osteneală și cercetare cu stăruință. Prin acestea trebuie să caute nu orice fel de cunoștințe, ci numai gânduri vrednice de Dumnezeu. Însă, începutul tuturor acestor strădanii, pentru a dobândi o adevărată știință a naturii, este a scăpa, cu orice chip, de ideea unei creații autonome (care ar fi putut să evolueze de la sine) și a îmbrățișa adevărul că întreaga creație (a cerului, a pământului și a celor cuprinse în ele[106]) este făcută direct de Dumnezeu.

«Pentru cel care vrea să vorbească despre întocmirea lumii, potrivit început este să pună, înainte de a-și începe cuvîntul, începutul, care stă la temelia ordinii celor ce se văd în lume. Că nu trebuie să vorbești de facerea cerului și a pămîntului ca de o întocmire făcută de la sine[107], așa cum și-au închipuit unii, ci ca de o lucrare, ce-și are pricina de la Dumnezeu.

Care auz este vrednic, oare, de măreția celor ce au să fie spuse? Cît de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întîmpinat auzirea unor astfel de măreții? Trebuie să fie curățit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumești, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea și să se uite pretutindeni de jur în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gînd vrednic de Dumnezeu.[108]»

Iar dacă cineva vrea să ajungă la o cunoaștere a naturii nu indirectă, prin învățăturile Sfinților Părinți, ci prin contemplația firii și revelația directă de la Dumnezeu, atunci trebuie să ajungă ca Sfântul Proroc Moise, care a lăsat orice îndeletnicire ca să se ocupe, patruzeci de ani, cu contemplarea existențelor, iar la optzeci de ani L-a văzut pe Dumnezeu, mai mult decât poate un om să-L vadă[109].

Și Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, când tâlcuiește cartea Facerii, nu o face prin puterile proprii, ci, cu ajutorul harului Sfântului Duh, uimit de tainele din ea, considerându-se nevrednic. Face aceasta doar pentru a zidi Sfânta Biserică – deși grăiește lucruri istorico-științifice foarte concrete și foarte rar aduce vreo tâlcuire morală, anagogică sau alegorică.

«Azi dimineață am explicat cîteva cuvinte din Scriptură și am găsit atît adînc de gînduri ascunse în ele, încît am pierdut cu totul curajul să merg mai departe. Dacă pridvoarele sfintelor sînt așa, iar tindele bisericii sînt atît de cinstite și de înalte, încît întunecă ochii minții noastre cu străfulgerarea frumuseții lor, cum vor fi sfintele sfintelor? Cine-i în stare a îndrăzni să intre în sfintele sfintelor sau cine va privi pe cele mai presus de grai? Chiar a le privi este cu neputință, iar cuvîntul cu greu tîlcuiește ceea ce gîndește mintea! Dar pentru că în fața dreptului Judecător este hotărîtă răsplata, nu vrednică de disprețuit, chiar numai pentru că dorești să faci cele ce trebuie, n-am să șovăi să-mi continui tîlcuirea, deși sînt departe de vrednicia acestei tîlcuiri. Iar dacă, cu ajutorul Duhului, nu mă voi depărta de scopurile urmărite de Scriptură, atunci n-am să fiu socotit vrednic de respins. Și, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, voi zidi și eu cît de cît Biserica lui Dumnezeu.[110]»[111]”

Așadar, nici în teza noastră de doctorat, nici aici, noi nu îndemnăm la trândăvire în studiul naturii sau al Scripturii, al realității create sau al revelației, ci îndemnăm spre un discernământ esențial: a selecționa, cu multă pază, doar informațiile reale, pentru a nu fi vătămați de minciuni. În plus, ostenelile la care îndemnăm creștinii, nu se rezumă doar la citit și memorat, cum propun cărturarii nepatristici, ci, pe lângă citit și memorat, și la pocăință, la rugăciune, la post, adică nu la o pregătire unilaterală, intelectuală, ci la una integrală, duhovnicească, adică mintală, sufletească și trupească – o triplă pregătire. A cerceta cu discernământ și a selecționa cu pază, după învățătura creștină, chiar și cele mai subtile abateri pe care le întâlnim, este cu mult mai ostenitor decât a studia tot ce îți pică în mână sau a memora ca un papagal, pentru a lua o notă mare la examen. Deci, nu e trândăvie, ci osteneală peste osteneală, mai mare decât a cărturarilor care scriu studii nepatristice. Fiindcă înseamnă și învățarea cu frică și cutremur a învățăturii creștine, și cercetarea a ce vor să zică adversarii ei, și combaterea ideilor lor greșite, și aplicarea revelației, pentru a arăta cum este adevărul, în mod nuanțat, în legătură cu descentrările lor. Ei învață doar ce spun alții și scriu tot ce le trece, la întâmplare, prin minte, după propriile lor cugete și voiri. Dar noi nu trebuie să ținem cont doar de un set de voiri și cugetări, cum fac ei, ci de trei seturi. Adică trebuie să cercetăm și voirile și cugetele lor, pentru a vedea unde sunt alterate, trebuie să cercetăm și voile și cugetele lui Dumnezeu prin Sfinții Părinți, pentru a avea criteriul realității revelate, și trebuie să ne ferim și de propriile noastre voiri și cugete, ca să nu se altereze înțelegerea celor descoperite prin Sfinții Părinți. Adică nu numai că facem și ce fac ei, privit din punct de vedere cantitativ, dar, în plus trebuie să învățăm și ce spun ei, să-i reproducem și pe ei, să arătăm unde au dreptate, și unde greșesc, toate după Sfinții Părinți, nu pe scurt și rupt din context, ci pe larg, în contextul fiecărui autor sfânt în parte, dar și în contextul tuturor Sfinților Părinți, pentru fiecare idee descentrată a comentatorilor nepatristici.

Nu spunem că un bun creștin nu trebui să citească nimic, ci doar să postească și să se roage, trândăvindu-se intelectual, ci, dimpotrivă, că trebuie să se pregătească pentru mântuire prin multe osteneli, nu numai trupești, ci și duhovnicești, din care face parte, cu siguranță, și dobândirea învățăturii creștine, în care este inclusă și cercetarea Sfintei Tradiții, însă în mod nuanțat, cu discernământ, iar nu la întâmplare, cum propun cărturarii scolastici (doar prin tocirea cărților de examen, eventual a acelora scrise de ei sau care consună cu ideile lor greșite, pentru care au făcut o adevărată pasiune). Un bun creștin „trebuie să se pregătească, dar nu prin pregătire cărturărească (care sporește cugetarea trupească și îngâmfarea), ci printr-una duhovnicească (care-i sporește smerenia, pentru ca golit de sine să se poată umple de cunoștința harică): curățire de patimi, neafectare de grijile lumești, osteneală și cercetare cu stăruință. Prin acestea trebuie să caute nu orice fel de cunoștințe, ci numai gânduri vrednice de Dumnezeu”, care, cu siguranță, se găsesc din abundență în sursele primare, Sfinții Părinți, și numai rar și accidental în sursele secundare, adică la comentatorii nepatristici ai Sfinților Părinți, deoarece „care auz este vrednic, oare, de măreția celor ce au să fie spuse? Cît de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întîmpinat auzirea unor astfel de măreții? Trebuie să fie curățit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumești, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea și să se uite pretutindeni de jur în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gînd vrednic de Dumnezeu”[112]. Aceasta e pregătirea la care ne îndeamnă Sf. Ier. Vasile cel Mare, pentru a putea căpăta un gând vrednic de Dumnezeu, iar nu doar simplul citit neselectiv. Cine nu face așa, ci se bizuie doar pe comentarii cărturărești și scrieri păgâne, cu siguranță nu va căpăta nici cunoașterea adevărului, nici gânduri vrednice de Dumnezeu, ci cunoștință amestecată și credință nelucrată, moartă (sau o genuină necredință), toate nevrednice de Dumnezeu.

Nu numai atât, dar însuși „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, când tâlcuiește cartea Facerii, nu o face prin puterile proprii, ci, cu ajutorul harului Sfântului Duh, uimit de tainele din ea, considerându-se nevrednic”, adică, după cum chiar el mărturisește: „iar dacă, cu ajutorul Duhului, nu mă voi depărta de scopurile urmărite de Scriptură, atunci n-am să fiu socotit vrednic de respins. Și, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, voi zidi și eu cît de cît Biserica lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, valoarea autentică a scrierilor Sf. Ier. Vasile cel Mare și folosul cuvintelor sale, sunt numai cu ajutorul harului Sfântului Duh. Fără Acesta toate ostenelile cărturărești sunt vrednice de respins și nu zidesc, ci păgubesc.

Iar dacă lucrul acesta este valabil pentru studiul realității naturale, al creației accesibile simțurilor, la care au acces, superficial, și păgânii și cărturarii, cu cât mai mult e valabil în studiul revelației supranaturale, la are au acces direct doar Sf. Proroci (Sfinții Părinți) și, indirect, doar prin ei, și noi, dacă nu ne abatem nici la stânga, nici la dreapta, de la înțelesurile descoperite lor: „Dacă pridvoarele sfintelor sînt așa, iar tindele bisericii sînt atît de cinstite și de înalte, încît întunecă ochii minții noastre cu străfulgerarea frumuseții lor, cum vor fi sfintele sfintelor? Cine-i în stare a îndrăzni să intre în sfintele sfintelor sau cine va privi pe cele mai presus de grai?”.

Testamentul duhovnicesc al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, despre studiile profane și păgubirea prin ele, care ne arată că pierderile culturale, pe care le-ar suferi cei care nu le studiază, sunt nule

Dar, ca să nu se creadă că noi înșine facem comentarii la adresa Sfinților Părinți, doar pentru a dovedi ce dorim noi să argumentăm, trebuie să aducem aminte de mărturia-mărturisirea-testamentul duhovnicesc al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, scris doar cu patru ani mai înainte să se mute la viața veșnică, lângă tronul Sfintei Treimi:

„EPISTOLA 223 – Către Eustatiu, episcop de Sebasta. Scrisă in anul 375.

După ce mi-am cheltuit mulți ani din viață cu lucruri deșarte și întreaga tinerețe mi-am risipit-o în truda zadarnică de a dobîndi învățătura (înțelepciunii lumești, n.tr.), despre care Scriptura spune că-i nebunie față de înțelepciunea cea adevărată, m-am trezit, în sfîrșit, ca dintr-un somn adînc și mi-am îndreptat privirea spre minunata lumină a adevărului evanghelic, apoi convingîndu-mă de zădărnicia înțelepciunii lumești și a măririlor trecătoare mi-am deplîns amarnic condamnabila mea viață și am rugat pe Bunul Dumnezeu să-mi hărăzească o bună îndrumare spre cunoașterea învățăturii creștine. În primul rînd mi-am dat silința să-mi îmbunătățesc viața, care mi se pervertise în urma îndelungatului contact cu oamenii care nu duceau o viață prea bună. Citind mai adînc Evanghelia și, înțelegînd că, pentru a trăi cu adevărat o viață desăvîrșită, e cu totul de dorit să-ți vinzi averile și să împarți venitul cu frații aflați în lipsuri, iar, în viața pămînteană, să nu te îngrijorezi deloc și să nu te lași robit de lucrurile din lumea aceasta, mi-am dorit să găsesc pe cineva, dintre frații care apucaseră mai de timpuriu pe acest drum, pentru ca, împreună cu el, să pot trece mai ușor peste frămîntările acestei vieți scurte. […]

Căci chiar dacă între noi au fost unele lucruri regretabile, măcar pentru asta am curajul, să mă laud în Domnul: că niciodată n-am susținut opinii greșite despre Dumnezeu, nici n-am gîndit în alt fel, încît să trebuiască, mai tîrziu, să-mi schimb credința. Dimpotrivă, am păstrat în mine, adîncind-o, aceeași învățătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă și de la bunica mea Macrina. Această credință n-am modificat-o nici mai tîrziu, cînd m-am mai maturizat, ci doar am adîncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinții încă de la început. Ca și sămînța, care din mică se face mare, prin creștere, dar, în ființa ei, rămîne aceeași și soiul ei nu se schimbă, ci, prin dezvoltare, ea se desăvîrșește, tot așa înțeleg că și învățătura mea despre Dumnezeu s-a adîncit și s-a desăvîrșit pe măsură ce am crescut, încît cea de azi a luat locul celei de atunci, dar, în fond, este aceeași.[113]”

Așadar, să luăm aminte, că însuși cărturarul dumnezeiesc, Sf. Ier. Vasile cel Mare, cel dat de exemplu, cu multă insistență, ca îndemnător spre scrierile profane, ne atrage un mare semnal de alarmă: învățătura din școlile păgâne, adică conduse de idolatra rațiune omenească autonomă, ce nu vrea să robească gândirii lui Dumnezeu, este:

• „cheltuire a multor ani din viață cu lucruri deșarte”;
• „risipire a întregii tinereți în truda zadarnică de a dobîndi învățătura (înțelepciunii lumești, n.tr.)”;
• (după Sfânta Scriptură) „nebunie față de înțelepciunea cea adevărată”;

Cine trece prin ea, cum a făcut Sf. Ier. Vasile cel Mare, este dator ca, asemenea lui, să:

• „se convingă de zădărnicia înțelepciunii lumești și a măririlor trecătoare”;
• „își deplângă amarnic condamnabila lui viață”;
• „își dea silința să-și îmbunătățească viața, care i s-a pervertit în urma îndelungatului contact cu oamenii care nu duceau o viață prea bună”;
• „niciodată să nu susțină opinii greșite despre Dumnezeu [chiar dacă le-a întâlnit la tot pasul în comentariile rătăcite despre Sfinții Părinți – n.n.], nici să nu gândească în alt fel, încît să trebuiască, mai tîrziu, să-și schimbe credința”;
• „să păstreze în sine, adîncind-o, aceeași învățătură pe care am primit-o de la mamă și bunică”, dacă, desigur, și ele sunt evlavioase ca cele ale Sf. Ier. Vasile cel Mare, iar nu lumești și pierdute ca unele mame și bunici lumești din zilele noastre.

Acest ultim punct ne atrage atenția la un lucru foarte important: Sf. Ier. Vasile cel Mare, ca și tinerii creștini povățuiți de el, aveau o pregătire temeinică în învățătura creștină, singura care i-a ajutat să treacă prin învățătura păgână vătămându-se, desigur (cum pățesc toți, fără excepție, dacă până și Sf. Ier. Vasile cel Mare a pățit-o), dar nu pierzându-se. De aceea recomandăm tuturor doritorilor de Facultate de Teologie, ca obligatorie, mai înainte de înscrierea la cursurile Ei, să învețe cu multă răbdare, cu dicționarul în față, Dogmatica Ortodoxă a Sf. Cuv. Ioan Damaschin[114] (nu ca pe o carte de citit, ci ca pe una de memorat, în minte și în inimă, și, mai ales, de trăit neîncetat, ca singura noastră șansă de supraviețuire într-o lume eretică) și, permanent, să se întoarcă la ea, ori de câte ori vor citi vreun studiu care are și cea mai mică umbră de îndoială comparativ cu învățătura dobândită din această dogmatică, scrisă de cel pe care Sf. Sin. Ecumenic VII îl numea: „Luminătoriu carele luminează în lume, cuvânt al vieții țiind”[115].

Iată ce spune Sf. Cuv. Ioan Damaschin, în consonanță cu toți Sfinții Părinți:

„Dacă suntem iubitori de învățătură vom fi și cu multă învățătură, căci prin silință, prin osteneală și prin harul lui Dumnezeu, care dă, se duc la bun sfârșit toate. «Cel care cere primește, cel care caută găsește, și celui care bate i se va deschide» Luca XI, 10. Să batem, deci, la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună la urechile noastre cu tot felul de cîntări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu, cel care se atinge de inima noastră, care o mîngâie când este întristată, o potolește când este mâniată și o umple de o bucurie veșnică, care ne înalță mintea noastră pe spatele strălucitor ca aurul și prea luminat al porumbiței dumnezeiești și o suie cu aripile prea strălucitoare către Fiul Unul-Născut și moștenitorul săditorului viei celei spirituale și prin el o aduce la Tatăl luminilor. Să nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie și cu stăruință. Să nu trândăvim de a bate. Căci în chipul acesta ni se va deschide. Dacă citim o dată, de două ori, și nu înțelegem ceea ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: «întreabă pe tatăl tău și-ți va vesti și pe bătrânii tăi și-ți vor spune» Deuteronom XXXII, 7. Cunoștința nu este a tuturora. Să scoatem din izvorul paradisului apă veșnic curgătoare și prea curată, care saltă spre viața veșnică. Să ne veselim, să ne desfătăm fără de saț, căci are un har nesfârșit. Dar, dacă am putea să culegem ceva folositor și din literatura laică, nu este oprit. Să fim însă zarafi încercați ca să adunăm aurul cel bun și curat și să înlăturăm pe cel falsificat. Să luăm învățăturile cele bune, iar pe zeii cei ridicoli și poveștile neroade să le aruncăm câinilor. Căci am putea dobândi din ele cel mai bun argument contra lor.[116]”

Și Sf. Cuv. Ioan Damaschin, care, ca și Sfinții Trei Ierarhi și Sf. Ier. Grigorie Palama, a fost cel mai bine pregătit nu numai duhovnicește, ci și în cunoașterea științifică universală a vremii sale, ne învață, ca și ei, același lucru. Nu osândește osteneala cărturărească și învățătura, ci, dimpotrivă, ne îndeamnă la multă osârdie să o dobândim „Dacă suntem iubitori de învățătură vom fi și cu multă învățătură”, fiindcă Sfinții Părinți nu doresc să fim trândavi, ci harnici „căci prin silință, prin osteneală […] să nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie și cu stăruință. Să nu trândăvim de a bate”, nici ignoranți, ci cunoscători, deși nu toți au această capacitate „cunoștința nu este a tuturora”. Iar cunoașterea, ca să nu fie ignoranță mascată în cunoaștere științifică, nu se poate dobândi autonom, ci numai cu ajutorul iluminării înțelegătoare a harului „și prin harul lui Dumnezeu, care dă, se duc la bun sfârșit toate”.

Ceea ce cunoaștem trebuie să ne fie cu adevărat de folos, adică spre curățirea sufletului de patimi, nu spre curiozitate deșartă, pentru a dobândi viața veșnică în Sfânta Treime „o mîngâie când este întristată, o potolește când este mâniată și o umple de o bucurie veșnică, care ne înalță mintea noastră pe spatele strălucitor […] al porumbiței dumnezeiești […] către Fiul Unul-Născut […] la Tatăl luminilor”. Pentru asta învățătura trebuie să ne fie din Sfânta Scriptură „paradisul prea frumos al Scripturilor”, fie, dacă nu o înțelegem, deci nu avem capacitatea sau lucrarea lăuntrică care ne face capabili să o înțelegem, nici așa nu trebuie să ne trândăvim, să renunțăm la ostenelile cărturărești în Hristos „dacă […] nu înțelegem ceea ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm”, ci să ne adresăm bătrânilor noștri care o înțeleg „întreabă pe tatăl tău și-ți va vesti și pe bătrânii tăi și-ți vor spune”, adică tocmai Sfinților Părinți, ale căror explicații se găsesc în scrierile lor. Iar în privința învățăturii științifice sau a comentariilor lumești despre Sfinții Părinți, ele nu ne sunt interzise, dacă putem găsi vreun folos în ele, ca să nu ne pierdem vremea în zadar cu ele „dacă am putea să culegem ceva folositor și din literatura laică, nu este oprit”, însă trebuie să fim foarte critici, sau selectivi „să fim […] zarafi încercați”, păstrând doar ce este folositor „ca să adunăm aurul cel bun și curat”, și lepădându-ne cu tărie de ce ne dăunează „și să înlăturăm pe cel falsificat. Să luăm învățăturile cele bune, iar pe zeii cei ridicoli și poveștile neroade să le aruncăm câinilor”, scopul fiind același, cum ne sfătuiesc toți Sfinții Părinți: de a dobândi antidot din veninul șarpelui „căci am putea dobândi din ele cel mai bun argument contra lor”.

De ce am spus că Sf. Cuv. Ioan Damaschin ne învață despre acest subiect „în consonanță cu toți Sfinții Părinți”? Nu numai fiindcă el făcut cea mai importantă sinteză a scrierilor lor, ci și fiindcă și Sfinții Trei Ierarhi (ocrotitorii învățământului teologic ortodox) combat cu tărie învățătura scolastică, de tip păgân, de care se face atâta caz acum peste tot, deși, în mod paradoxal, sunt dați cel mai des ca exemplu (de către cărturarii de azi) de sfinți care s-ar fi format la o asemenea înălțime a învățăturii teologice, tocmai „datorită multelor lor studii păgâne, pe care le-ar fi făcut cu multe compromisuri către idolatrie, doar ca să se pună bine cu dascălii păgâni și să obțină comoara învățăturii lor care nu se poate găsi în creștinism”, ca și cum nu se poate ajunge la Dumnezeu decât numai străbătând vămile văzduhului, călărind pe spinarea demonilor teologi ai întunericului, adică pe aripile negre și puturoase ale „zeilor și muzelor”.

Și fiindcă am vorbit de Sfinții Trei Ierarhi, pe lângă Sf. Ier. Vasile cel Mare, suntem datori să vedem acum ce ne învață Sf. Ier. Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.

„Trebuie neapărat ca limba ta să fie stăpână absolută și nu ești în puterea de a pune zăgaz cuvântului tău care se zbate în durerile nașterii. Ai atunci și alte subiecte de tratat și multe și vrednice de cinste. Întoarce-ți într-acolo boala cu folos. Combate-mi tăcerea lui Pitagora și boabele orfice și îngâmfarea mai nouă cu privire la vorba «El a zis». Combate-mi doctrina despre idei a lui Platon, emigrările din corp în corp și circuitele sufletelor noastre și reminiscențele și iubirile urâte trezite în suflet de corpurile frumoase. Combate-mi ateismul lui Epicur și atomii și antifilosofica lui plăcere, strâmta providență a lui Aristotel și arta lui subtilă și doctrina lui cu privire la moartea sufletului și omenescul dogmelor lui. Combate-mi îngâmfarea stoicilor, lăcomia și banalitatea cinicilor. Combate-mi golul umplut de aiurelile câte cu șarlatanie se spun despre jertfe, despre idoli, despre demoni făcători de bine și făcători de rău, câte despre ghicire, despre chemarea zeilor, despre chemarea sufletelor, despre puterea stelelor. Iar dacă socotești aceste lucruri ca nevrednice de cuvânt, ca niște lucruri de puțină importanță și adesea combătute și te îndrepți spre ale tale și cauți lucrul râvnit de tine aici, eu îți voi pune în față și aici drumuri largi.[117]”

Dacă Sf. Ier. Grigorie Teologul ne învață să combatem toate acestea atunci când se regăsesc în scrierile păgâne, cum am putea crede că le-ar fi apreciat și cum am putea crede că ar fi de acord să se regăsească în comentarii la adresa scrierilor sale sau ale altor sfinți? Cum nu ne-ar îndemna să combatem, cu o mai mare tărie decât le combatem în scrierile păgâne, atunci când se regăsesc în scrieri cu mască creștină, deci mai înșelătoare:

• „diverse doctrine despre idei”, puse în cârca Sfinților Părinți, ca și cum s-ar fi inspirat din Platon;
• „îngâmfarea mai nouă cu privire” nu numai „la vorba «El a zis»”, ci la orice altfel de vorbe;
• „iubirile urâte trezite în suflet” nu numai „de corpurile frumoase”, ci și de orice fel de estetică pusă mai presus de înțelesurile dumnezeiești, descoperite de Dumnezeu prin Sfinții Părinți;
• „ateismul” nu numai lui Epicur, ci și al comentatorilor Sfinții Părinți, atunci când nu cred că aceștia ar fi grăit de la Dumnezeu, prin minunea revelației, ci din cultura, religiile și pregătirea cărturărească a timpului lor;
• „ateismul” nu numai lui Epicur, ci și al comentatorilor Sfinții Părinți, atunci când cred că evenimentele și istoriile sfinte descrise de sfinți, pline de minuni folositoare de suflet, ar fi basme și legende, fiindcă un iluminist, un cărturar savant istorico-critic de azi, scăpat de „Evul Mediu întunecat”, fiind evoluționist, deci un credincios fanatic în întunecatul uniformism al legilor naturale, nu poate crede în supranatural sau minuni;
• „arta subtilă” nu numai a lui Aristotel, ci și a celor ce se folosesc de filozofia lui pentru tot felul de demonstrați care înlocuiesc atenția maximă pe care trebuie să o avem față de viguroasele și directele porunci și dogme din scrierile sfinților, cheltuind-o pe nimicuri lingvistico-istorico-critice;
• „omenescul” comentariilor psihologizante ale comentatorilor, care combat dumnezeiescul duhovnicesc din scrierile Sfinților Părinți;
• „îngâmfarea […], lăcomia și banalitatea” nu numai a cinicilor și a stoicilor, ci și a oricărui comentator al Sfinților Părinți;
• „golul umplut de aiurelile câte cu șarlatanie se spun” de către comentatori, în loc de preaplina învățătură creștină, de înțelesurile profunde și hrănitoare de suflet care se găsesc în scrierile originale ale sfinților;
• credința „despre puterea stelelor”, de exemplu cu referire la Nașterea și Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care comentatorii lipsiți de credință, istorico-critici, nu le consideră minuni, cum ne învață sfinții, ci conjuncții planetare, cometă, supernovă, răsărit heliacal, ocultații ale unor corpuri cerești, hamsin, furtuni solare, acoperire densă de nori a soarelui, consecințele unei erupții vulcanice, fenomen tipic legat de cutremure sau eclipse banale[118];

„Iar acum voi spune pe scurt cum este adevărul și cum e mai bine a gândi. Au fost cândva oameni învățați, dar învățați nu în discursuri frumoase. Căci lucrurile stăteau așa: orice cuvânt al nostru este dublu: constă din expresii și gândire; primele sunt ca un veșmânt exterior, iar cea de-a doua ca trupul îmbrăcat dinăuntrul acestora. La unii amândouă acestea sunt frumoase sau urâte, la alții una sau alta din ele, după cum le e învățătura sau firea. Noi nu vom face mare caz de ce este în afară, de cum va fi aceasta, ci vom face mare caz de ce este înăuntru. Căci mântuirea noastră stă în gândire, e adevărat că într-una exprimată și manifestată. […] Căci dacă Scripturile nu sunt nimic, la ce am pierdut atâta amar de timp, la ce am mai numărat în zadar nisipul mării, unind în osteneli nopțile cu zilele, ca măcar la bătrânețe să-mi vină din ele o învățătură? Dar dacă ele [Scripturile] sunt bine scrise, cum și sunt, atunci nu da păianjenilor ostenelile drepților. Utilizează expresii pedestre, exprimă-te rustic, nu am nimic împotrivă! Știu să umblu și pe jos! O masă simplă îmi este de multe ori mai plăcută decât cea pregătită de mâinile bucătarilor. La fel și haina. Iar frumusețea împodobită e cea pe care o are firea, nu cea pe care o pictează mâinile. Gândirea să se înalțe și aceasta ne va fi de-ajuns! Nici o eleganță! O vom admite doar celor ce o doresc. Nu-mi împleti cele ale lui Sextus sau Pyrrhon! Rămas bun Chrysip! Să stea departe Stagiritul! Nu îndrăgi limba frumoasă a lui Platon! Respinge frumusețea celor ale căror doctrine le dezaprobi! Filozofează prin simplitatea cuvântului! Ne vei fi plăcut chiar dacă grăiești necultivat! […] Dacă ceva din acestea ți-au fost lămurite de Duhul – fie totul sau jumătate sau și mai puțin, cât cuprinde curăția minții tale –, să nu mă lipsești nici pe mine! Dar dacă ești cu totul orb, de ce călăuzești pe alții fără să vezi? O, întunericul celor ce se folosesc de un învățător care nu vede, ca să cadă împreună în prăpastia neștiinței![119]”

Așadar, ținând cont că Sfântul Ierarh Grigorie Teologul era și împotriva doctrinei, și împotriva limbii frumoase a lui Platon, și împotriva gândirii și împotriva expresiilor lui, cum pot să spună unii din cercetătorii istorico-critici, renumiți ca autoritate în teologia ortodoxă, că „l-ar fi îndrăgit cu pasiune pe Platon, numindu-l «Platon al său»” sau că „ar fi jertfit tămâie la idolii strămoșilor” doar „ca să intre în casa unor dascăli care să-l fi învățat filozofia păgână”, cu alte cuvinte, Sf. Ier. Grigorie Teologul să nu fi putut ajunge stâlpul ortodoxiei, fără să fi devenit mai întâi idolatru, ca să poată învăța bine doctrina antiortodoxă, fiindcă numai prin aceasta putea să capete valoare filozofică Ortodoxia?

Dimpotrivă, Sf. Ier. Grigorie ne învață cum trebuie să fie făcute studiile patristice despre Sfinții Părinți și ce trebuie să facă cei care vor să se folosească cu adevărat de învățăturile lor, deoarece „orice cuvânt […] este dublu: constă din expresii și gândire; primele sunt ca un veșmânt exterior [pe care pun mult și descentrat preț comentatorii – n.n.], iar cea de-a doua ca trupul îmbrăcat, dinăuntrul acestora [care este adevărata valoare, prețuită de Sfinții Părinți, fiindcă e prețuită de Dumnezeu-Cuvântul – n.n.] ”:

• „nu vom face mare caz de ce este în afară [cum fac comentatorii lingvistico-istorico-critici – n.n.][…], ci vom face mare caz de ce este înăuntru [o spune Sf. Ier. Grigorie Teologul – n.n.]”;
• „mântuirea noastră stă în gândire”, adică ce este înăuntru. Asta ne arată nu numai importanța înțelesurilor, dar și scopul pe care trebuie să-l aibă orice scriere, fie că e scrisă de un Sfânt Părinte, ori de un comentator patristic: nu satisfacerea nu știu căror curiozități academice, ci numai mântuirea sufletului;
• studierea Sfinților Părinți nu se face ca studierea comentariilor lor scolastice, doar pentru o vreme, pentru a ni se ascuți gândirea, ci se face toată viața, fiindcă așa a făcut chiar și Sf. Ier. Grigorie, ca „măcar la bătrânețe să ne vină din ele o învățătură”;
• n-are nicio importanță dacă cineva, fiindcă a evitat ca pe o ciumă, bolnăvicioasele comentarii lingvistico-istorico-critice, din cauza aceasta, nu a putut deprinde o exprimare frumoasă sau, măcar științifică, academică, fiindcă, dacă „exprimă și manifestă” singura învățătură mântuitoare de suflet, adică cea Ortodoxă, nu are importanță dacă „utilizează expresii pedestre” și se „exprimă rustic”. Singurul lucru care este important, este ca „gândirea [desigur cea iubită de Sf. Ier. Grigorie, numai cea ortodoxă – n.n.] să se înalțe și aceasta […] va fi de-ajuns! Nici o eleganță!”. Trebuie, de dragul înțelepciunii de sus să „filozofăm” chiar și doar „prin simplitatea cuvântului”. Înțelepciunea adevărului e plăcută lui Dumnezeu și Sfinților Părinți, chiar dacă „grăim necultivat”;
• mai mult, chiar dacă ne fascinează frumusețea expresiilor îndrăznețe ale filozofilor păgâni sau ale comentatorilor Sfinților Părinți, totuși suntem datori să „respingem frumusețea celor ale căror doctrine le dezaprobăm” ca pe o momeală vicleană a satanei, care vrea să-i farmece prin dulceața ei pe cei naivi, ca să-i poată prinde în plasa gândirii întunecate de patimi – iar noi trebuie să avem grijă să „nu dăm păianjenilor ostenelile drepților”, adică să nu-i lăsăm să comenteze scrierile sfinților;
• este admisă însă și eleganța exprimării, lucru care explică de ce Sf. Ier. Vasile cel Mare aproba frumusețea frunzelor, luată din scrierile păgâne, dar numai cu condiția să slujească gândirea în adevăr, adică roadele pomului cunoștinței creștine. Însă, asta doar fiindcă sunt unii care o doresc și, prin ea, putem să-i atragem mai ușor către rodul-adevăr: „nici o eleganță! O vom admite doar celor ce o doresc”;
• e atât de importantă atât căutarea adevărului mântuitor de suflet (iar nu doar satisfacerea unei curiozități intelectuale), care se poate dobândi doar prin curățarea minții de patimi, ajutată de Sfântul Duh, cât și exprimarea acestuia (integral sau parțial, aflat prin lucrare lăuntrică) chiar și numai prin simplitate și grai rustic, încât nu numai că duce la o sporire a curățirii minții și la mântuirea sufletului, dar chiar și Sfinții Părinți doresc să audă acestea: „dacă ceva din acestea ți-au fost lămurite de Duhul – fie totul sau jumătate sau și mai puțin, cât cuprinde curăția minții tale –, să nu mă lipsești nici pe mine”.

Dar Sf. Ier. Grigorie Teologul nu dă numai sfaturi mântuitoare de suflet celor ce studiază Sfinții Părinți, ci îi și mustră pe cărturarii profani (care se obrăznicesc să-i comenteze pe Sfinții Părinți, fără a-i înțelege cu adevărat și fără a crede în sfințenia lor și fără a practica povețele lor, ca primite de la Dumnezeu) „dacă ești cu totul orb, de ce călăuzești pe alții fără să vezi?” și, în același timp, îi compătimește pe cei care, atunci când le citesc comentariile nebunești, cred în concluziile lor – „o, întunericul celor ce se folosesc de un învățător care nu vede, ca să cadă împreună în prăpastia neștiinței!”.

Sfânta Scriptură numește nebuni pe cei necredincioși: „Zis-a cel nebun în inima sa, «Nu este Dumnezeu!» Stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps 13,1). Dar necredincioși sunt nu numai ateii, ci și teiștii. Ultimii nu îndrăznesc să nege pe față existența lui Dumnezeu, fiindcă și-ar pierde adepții, dar își manifestă o credință vagă, într-un dumnezeu neputincios să facă minuni și nedornic sau impotent să grăiască față către față cu Sfinții Părinți. Iar această (ne)credință a lor nebună, fără de Dumnezeu, se face vădită, din păcate, și în scrierile unor comentatori profani: ignoră sau contestă ca legendare minunile relatate de Sfinții Părinți și au superstiția că spusele Sfinților Părinți nu ar proveni direct de la Dumnezeu, ci din cultura și religiile contextului Lor istoric și din pregătirea Lor cărturărească.

Și Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur se alătură celorlalți doi, cu care este lângă Tronul Sfintei Treimi, când ne învață să ne ferim de filozofia păgână. El ne arată și cum era stricăciunea școlilor de pe vremea lui și obligativitatea de a le parcurge, pentru a dobândi o carieră, cu nimic diferit față de situația de acum, ceea ce explică și de ce Sf. Ier. Vasile cel Mare, în loc să le interzică tinerilor să studieze scrierile păgâne, a fost nevoit să îi învețe cum să scape de otrăvurile lor.

„De ce nu ești cuprins de aceeași teamă și când e vorba să trimiți pe fiul tău sa studieze elocința? Aici mai cu seamă ar trebui să te temi mai mult de nereușită și de cădere. Puțini dintre mulții monahi nu au atins scopul stăruințelor lor, dar dintre mulții oameni care au urmat școala și cursurile de elocință puțini sunt cei care au strălucit ca oratori de seamă. Ar trebui, pe bună dreptate, să te temi că fiul tău nu va reuși în studiul elocinței nu numai din cauza pricinilor de mai sus, dar și a altor pricini, cu mult mai mari, de pildă: lipsa de talent a elevilor, proasta pregătire a profesorilor, nepăsarea pedagogilor, prea multa ocupație a părinților cu alte treburi, care nu le îngăduie să se ocupe îndeaproape de fiii lor, lipsa de bani pentru a face față cheltuielilor cu școala și cu achitarea lefurilor profesorilor, purtările proaste ale celor cu care vin în contact copiii, răutatea, invidia și viclenia colegilor de școală și alte multe pricini care te împiedică să-ți ajungi scopul, nu sunt însă numai aceste piedici; alte piedici mai mari se ivesc în calea fiului tău după terminarea școlii.

Într-adevăr, după ce fiul tău a trecut peste toate piedicile amintite mai sus și a ajuns la vârful științei predate în școală, fără să se poticnească de ceva, îl așteaptă atunci, la sfârșitul studiilor, alte curse, alte piedici: reaua voință a marilor demnitari, invidia celor care au aceeași funcție ca și el, greutatea vremurilor, lipsa de prieteni care să-i dea o mână de ajutor, sărăcia; toate acestea îl fac să nu-și ajungă scopul urmărit. Cu monahii lucrurile nu stau așa, ei trebuie să se îngrijească numai de un singur lucru: să aibă o râvnă aleasă și bună, iar dacă au o astfel de râvnă, nimic nu-i va putea împiedica să ajungă virtuoși.

Prin urmare, nu-i, oare, nedrept să deznădăjduiești și să tremuri de teamă când e vorba să trimiți copilul la mănăstire, unde ai cele mai bune nădejdi că fiul tău va reuși negreșit să ajungă om virtuos, și asta cât mai repede, și, dimpotrivă, să n-ai nici o umbră de deznădejde, ba, deplină încredințare de reușită, când e vorba să-l trimiți la școală pentru a studia elocința, unde, după cum am arătat mai sus, n-ai nici o nădejde de reușită, unde stau în calea fiului tău nenumărate piedici, unde greutățile sunt mai bătătoare la ochi și mai multe? […]

Omul nu trebuie să aibă două feluri de a privi lucrurile: uneori să fie încredințat că poate să-și mântuiască sufletul, chiar dacă este înlănțuit de grijile lumii, iar alteori să tremure și să se teamă că nu poate fi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu dacă este eliberat de toate grijile lumii, dacă nu are averi, casă, soție. Dacă, după cum susțineai, poate să se mântuiască locuind în oraș, apoi cu atât mai mult dacă trăiește în pustie! Pentru ce te temi de pustie, unde nu-i nici o primejdie, și nu te temi de oraș, unde ar trebui ca teama să-ți fie cu mult mai mare?[120]”

Așadar, chiar și în privința avantajelor studierii comentariilor, de tip păgân, despre Sfinții Părinți (minte ascuțită, frumusețe în exprimare și carieră), acestea sunt cu îndoială că vor putea fi dobândite, în schimb, dacă se caută virtuțile, care se pot dobândi din cercetarea cu osârdie a scrierilor Sfinților Părinți, nimeni nu poate opri pe râvnitor să le dobândească, fiindcă scrierile Sfinților Părinți sunt pentru toate capacitățile intelectuale, de la viețile sfinților și paterice, pentru cei simpli, până la cele mai adânci învățături, despre Întrupare și Sfânta Treime, pentru cei mai complecși.

„Evangheliștii și-au scris Evangheliile lor nu ca Platon, care a scris acea lucrare numită «Republica» sau ca Zenon sau ca altcineva care a dat reguli de purtare în viață și a alcătuit legi. Toți aceștia au arătat prin scrierile lor că au fost inspirați de un duh rău, un demon sălbatic, care duce război oamenilor, un dușman al creștinătății, un vrăjmaș al bunei rînduieli, un demon care răstoarnă totul. Poți spune altceva, cînd ei, în scrierile lor, cer ca femeile să fie comune tuturor bărbaților, cînd aduc pe fecioare goale în arene în văzul bărbaților, cînd îngăduie concubinajul, cînd amestecă și răstoarnă totul și calcă în picioare legile firii? Toate cele spuse de ei sînt născociri ale demonilor și împotriva firii. Despre acestea însăși firea ne poate da mărturie, că ea însăși nu îngăduie astfel de lucruri. Și acești filozofi au scris cărțile lor fără să fie prigoniți, fără să fie în primejdie, fără să li se ducă război, ci în toată liniștea și în toată libertatea, într-o limbă frumoasă și aleasă; pescarii însă au scris Evangheliile fiind prigoniți, biciuiți și mereu în primejdie de moarte; cu toate acestea, scrierile lor au fost primite cu toată dragostea de neînvățați și de învățați, de robi și de liberi, de împărați și de ostași, de barbari și de eleni.

Nu poți spune că Evangheliile au fost primite de toți pentru că sînt scurte și simple. Nu, pentru că sînt cu mult superioare scrierilor amintite mai sus. Nici prin vis nu s-au gîndit filozofii aceia la feciorie, și nici la numele ei, la sărăcia de bună voie, la post sau la ceva asemănător tot atît de înalt. Pescarii noștri însă n-au izgonit numai pofta, nici n-au pedepsit numai fapta, ci și privirea desfrînată, insultele, rîsul dezmățat, îmbrăcămintea nepotrivită, mersul necuviincios, strigătul, mergînd cu purtarea de grijă pînă la cele mai mici fapte din viața omului [iar cărturarii în minte trupească inventează tot felul de vieți romanțioase pe seama sfinților, închipuindu-și că Sfinții Părinți ar fi dus și ei o viață sufletească, pământească, demonică, ca și ei, fiindcă își închipuie că cele învățate prin Sfânta Evanghelie, chiar de către Dumnezeu-Cuvântul Întrupat, ar fi exagerări cu neputință de atins, extrapolându-și propria psihologie morbidă la Sfinții Părinți, de parcă ar fi ei înșiși văzători cu duhul, ca să poată ști ce este în inima sfântă a unui sfânt – n.n.]. Au umplut toată lumea cu sadul fecioriei. Au convins pe oameni să filozofeze despre Dumnezeu și despre cele din ceruri așa cum nimeni dintre filozofi n-a filozofat vreodată. Cum ar fi putut filozofa așa, cînd ei au îndumnezeit chipurile animalelor sălbatice, ale fiarelor, ale tîrîtoarelor și ale altor animale mult mai nevrednice? […]

Unde-i acum Platon? Unde-i Pitagora? Unde-i mulțimea de filozofi stoici? Platon s-a bucurat de multă cinste; dar a fost demascat și vîndut ca sclav; n-a reușit să înfăptuiască nici una din ideile sale, nici chiar cu ajutorul unui tiran; mai mult, și-a trădat ucenicii și și-a sfârșit ticălos viața; iar gunoaiele filozofiei cinice, toate, ca umbra și ca visul, au pierit! Și n-au avut de luptat filozofii greci cu greutățile cu care au luptat ucenicii Domnului! Păreau străluciți pentru filozofia lor – atenienii au afișat chiar scrisorile lui Platon, pe care Dion le trimisese lor – au trăit în belșug și tihnă toată viața și aveau nu puține bogății. Astfel Aristip își cumpăra metrese scumpe; altul lasă prin testament mari moșteniri; iar altul pășea pe spatele ucenicilor săi, care făceau pod din spatele lor; despre Diogene din Sinope se spune că se schimonosea în piața publică. Acestea sînt faptele cele mari ale filozofilor! Nimic asemănător nu găsim în viața ucenicilor Domnului, ci mare curățenie sufletească și trupească, desăvârșită bună-cuviință, război cu toată lumea, pentru adevăr și credință, junghieri în fiecare zi, iar după acestea, trofeele cele strălucite.

[…] Unde-mi sînt acum filozofii greci, care în zadar și fără de rost imitau nerușinata filozofie cinică – căci ce folos aveau că ședeau într-un butoi și se apucau apoi de fel de fel de blestemății –, care se împodobeau cu inele, pietre prețioase și aveau în casele lor slugi și slujnice și alte multe lucruri netrebnice, căzînd dintr-o extremă în alta? Ioan Botezătorul n-a fost ca unul din aceștia, ci locuia în pustie ca în cer, arătînd prin viața lui mare filozofie. Cînd s-a pogorît din pustie în orașe era ca un înger din cer: luptător al bunei credințe, încununat al lumii, filozof al unei filozofii vrednice de ceruri. Și era așa cînd încă nu se pusese capăt păcatului, cînd încă nu încetase legea, cînd încă nu fusese legată moartea, cînd încă nu fuseseră sfărîmate porțile cele de aramă, ci cînd stăpînea încă vechea viețuire. Așa-i un suflet curajos și treaz! Merge înainte mereu și depășește piedicile puse, ca și Pavel pe timpul noii viețuiri![121]”

În concluzie, Sfinții Trei Ierarhi, stâlpii Ortodoxiei, pun accentul pe folosul pe care îl dau trăirea și gândirea creștină, iar nu formarea cărturărească, fiindcă ei apreciază, în toate, virtuțile, de dragul lui Hristos, iar nu îndoparea cu cărți, de dragul faimei de cărturar. Osteneala cărturărească e o bună slugă, când slujește voilor și cugetelor lui Dumnezeu, dar e un rău stăpân, când robește egoismului omenesc și demonic.

Și alți Sfinții Părinți ne-au descoperit faptul că învățătura din afară este contrară celei creștine, iar acest lucru este consemnat în de Dumnezeu insuflatele vieți ale sfinților. Pe acestea cercetătorii moderni le disprețuiesc din toată inima lor bolnavă de îngâmfare, nepunând niciun preț pe ele, numindu-le legende, nu numai fiindcă nu au aparat critic, ci și din cauza faptului că romano-catolicii, pentru a-și impune eresul, nu numai că au denaturat simțirea și ideile vieților sfinților autentici, dar au mai și brodat pe seama lor basme aproape cu totul rupte de realitate, admirând mai mult eroii și super-eroii decât sfinții, a căror existență smerită nu se mai potrivea cu mândria lor spectaculoasă.

Deși la începutul acestui cuvânt am arătat importanța aparatului critic, ca un ajutor în cunoaștere și ca un întăritor neapărat necesar al încrederii în studiu, totuși, în cazul vieților sfinților primite de Sfânta Biserică (nu a legendelor romano-catolice sau a basmelor puse pe seama unor pseudo-sfinți contemporani, lipsite cu totul de discernământ și de cunoașterea modului de viață și de învățătură ortodoxe), ca și în cazul tuturor scrierilor autentice bisericești, păstrate din Sfânta Tradiție, nu mai este vorba de încredere, ci chiar de credință în infailibilitatea Sfintei Biserici, Care, primind de la Dumnezeu criteriul ultim de judecată, adică descoperirea dumnezeiască, este mai presus de toată încrederea pe care ar putea să ne-o inducă toate aparatele critice din lume, adunate laolaltă.

În realitate, cercetătorii lingvistico-istorico-critici, aduc ca pretext denaturările neverificabile și legendare ale cunoașterii, dar, în realitate și în ascuns, fără să recunoască poate nici măcar în fața lor înșile, este o necredință în lucrarea mai presus de fire a lui Dumnezeu și/sau o nepotrivire duhovnicească dintre scrierile sfinte și sufletul lor, care îi face să respingă cu dezgust orice scriere bisericească care nu are aparat critic. Asta din cauză că scrierile din Sfânta Tradiție descoperă de la Dumnezeu, într-un mod simplu, fățiș, pe înțelesul tuturor, pierzarea veșnică pe care ei o suferă încă de aici, desființându-le tot sistemul vicios.

Iată ce putem învăța despre asta în viața Sf. Ierarh Eutihie, Patriarhul Constantinopolului:

„Sinezia, cînd purta în pîntece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte, a văzut o lumină negrăită strălucind și s-a înspăimîntat, apoi gîndea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovnicești, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său, precum altădată pe Ieremia Proorocul, mai înainte de a ieși din pîntecele maicii sale, l-a sfințit și l-a însemnat să fie mare Arhiereu și lumina lumii. Și s-a botezat pruncul de moșul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, și l-a dat la învățătura cărții, căci se arătau din copilăreasca lui vîrstă semnele rînduielii ce avea să fie în el. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, mulți învățau la prezbiteriul acela, jucându-se și scriindu-și numele pe ziduri, numindu-se unii prezbiteri, alții cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc și-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: Eutihie Patriarhul, ca și cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu.

Cînd era de doisprezece ani, a fost trimis de părinți și de moșul lui la Constantinopol pentru învățătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înțelepciunea cea din afară, pe mulți covârșindu-i, s-a convins că înțelepciunea din afară nu este de sus pogorâtă după cuvintele Sfîntului Apostol Iacov; ci pămîntească, sufletească, diavolească – care caută adică bunătăți pămîntești, slujind poftelor în simțirile trupești, cele iubitoare de desfătări ale sufletului, și urmînd mîndriei diavolului –, care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înțelepciunea cea de sus este curată mai întîi, după aceea pașnică, blîndă, bineascultătoare, plină de milă și de rodurile cele bune, cu care satură pe iubitorii ei. Deci, înțelepciunea care se coboară de sus, căutînd-o acest binecunoscător tînăr cu sîrguință și cu minte bărbătească, apoi aflînd-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească.[122]”

Observăm că, încă fiind prunc, primise înțelepciune de sus, întocmai cum ne-a promis Mântuitorul „Iisus a zis, Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor” (Mt 11,25), încât putea să vadă chiar și prin timp, în viitor, deși, pe atunci, încă nu primise încă niciun fel de instrucție cărturărească. Astfel că pe cât este mai mare vederea viitorului, decât presupunerea lui, prorocia decât futurologia, pe atât mai mare este înțelepciunea de sus, dobândită prin curăție, decât înțelepciunea de jos, dobândită prin cărturărie. Cu toate acestea, copilul nu s-a lenevit și a studiat cu osârdie, astfel încât, chiar prin experiența învățăturii din afară, în care a ajuns foarte iscusit, și-a dat seama de deșertăciunea ei. Cu alte cuvinte, prin harul Sfântului Duh, a putut să experieze întocmai, în însăți viața lui, nu ca pe o teorie, ci ca pe o realitate, ceea ce mărturisește Sfânta Scriptură.

„Cine este, între voi, înțelept și priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândețea înțelepciunii. Iar dacă aveți râvnire amară și zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudați, nici nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău. Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bune, neîndoielnică și nefățarnică. Și roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea. (Iac 3,13-18)”

Adică înțelepciunea adevărată se dobândește prin fapte, prin împlinirea trăită a poruncilor lui Dumnezeu, iar înțelepciunea cărturarilor – care pururea se ceartă între ei, criticându-se între ei și criticându-i chiar și pe  Sfinții Părinți pe care Îi studiază, doar pentru a-și susține opiniile și a dobândi carieră – este demonică, fiind plină de patimile pizmei și zavistiei, ducând nu numai la neorânduială, ci la orice lucru rău.

Astfel încât, pentru a dobândi adevărata înțelepciune, nepieritoare și nemărginită, Sf. Ier. Eutihie nu s-a mutat la vreo altă școală, unde să fi fost comentatori mai buni ai Sfinților Părinți, ci s-a apucat să se ostenească tocmai printr-o viețuire înaltă a smereniei, adică prin lucrarea monahală.

Dar, după cum am văzut deja, și Sfinții Apostoli, nu numai Sfinții Părinți, ne-au prevenit despre cărturarii moderni, înșelători, care îndrăznesc să comenteze cele pe care nu le pot înțelege, adică tocmai învățăturile sfinte. Iată ce ne învață chiar „cei socotiți a fi stâlpi” (Gal 2,9) între Sfinții Apostoli, Iacov (v. supra), Pavel și Petru, prevenindu-ne de vătămările pe care ni le vor aduce nouă (celor care „n-am văzut fața lor în trup”) comentatorii revelației, când vor încerca (chiar și atunci când comentează scrieri sfinte, adică descoperite de Dumnezeu) să ne „înșele prin cuvinte amăgitoare”, îndepărtându-ne de la „cunoașterea tainei lui Dumnezeu”, adică de la „vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței” adevărate, prin „rânduieli și învățături omenești”, care, deși „au oarecare înfățișare de înțelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie”, dar, de fapt, sunt scrise din „mușchii minții”, adică din cugetarea trupească:

„Căci voiesc ca voi să știți cât de mare luptă am […] pentru toți câți n-au văzut fața mea în trup, ca să se mângâie inimile lor, și ca ei, strâns uniți în iubire, să aibă belșugul deplinei înțelegeri pentru cunoașterea tainei lui Dumnezeu-Tatăl și a lui Hristos, întru care sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței. Vă spun aceasta, ca nimeni să nu vă înșele prin cuvinte amăgitoare. […] Deci, precum ați primit pe Hristos Iisus, Domnul, așa să umblați întru El. Înrădăcinați și zidiți fiind într-Însul, întăriți în credință, după cum ați fost învățați, și prisosind în ea cu mulțumire. Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii și nu după Hristos. […] Nimeni să nu vă smulgă biruința printr-o prefăcută smerenie și printr-o fățarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, și îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească, în loc să se țină strâns de capul de la care trupul tot, […] sporește în creșterea lui Dumnezeu. Dacă deci ați murit împreună cu Hristos pentru înțelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca și cum ați viețui în lume, răbdați porunci ca acestea, […] potrivit unor rânduieli și învățături omenești? Unele ca acestea au oarecare înfățișare de înțelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie și în necruțarea trupului, dar n-au nici un preț și sunt numai pentru sațiul trupului. (Col 2,1-23)”

Sf. Apostol Petru spune:

„Dar au fost în popor și prooroci mincinoși, după cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, își vor aduce lor grabnică pieire; și mulți se vor lua după învățăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; și din poftă de avere și cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăbovește și pierzarea lor nu dormitează. […] Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioși, iar pe cei nedrepți să-i păstreze, ca să fie pedepsiți în ziua judecății, și mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate și disprețuiesc domnia cerească. Îndrăzneți, îngâmfați, ei nu se cutremură să hulească măririle (din cer), pe când îngerii, deși sunt mai mari în tărie și în putere, nu aduc în fața Domnului judecată defăimătoare împotriva lor. Aceștia însă, ca niște dobitoace fără minte, din fire făcute să fie prinse și nimicite, hulind cele ce nu cunosc vor pieri în stricăciunea lor; ei înșiși fiind nedrepți își vor lua plata nedreptății, socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi; […] ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie și sunt fiii blestemului. […] Aceștia sunt izvoare fără de apă și nori purtați fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, căci rostind vorbe trufașe și deșarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce viețuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înșiși robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăși se încurcă în acestea, ei sunt învinși; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: «câinele se întoarce la vărsătura lui și porcul scăldat la noroiul mocirlei lui». (2 Ptr 2,1-22)”

Cu radicalitatea sa, fără compromis, îi numește, fără vreo falsă pudoare, pe comentatorii lumești ai Sfinților Părinți, câini și porci. Aceasta fiindcă sunt „învățători mincinoși, care strecoară” nu în oamenii lumești, ci chiar între cei mai buni dintre creștini „eresuri pierzătoare […] tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat” prin necredința în minunile și radicalitatea învățăturilor Lui nepământești și făcătoare de cer, astfel încât „își vor aduce lor grabnică pieire; și mulți se vor lua după învățăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită”, fiindcă oamenii de azi nu mai cred, și din pricina unor astfel de comentatori răi, că ar fi cu adevărat posibilă calea evanghelică, susținând că e doar o legendă inventată de Sfinții Părinți pentru a momi masele de oameni, pe care nici măcar sfinții nu au putut să o trăiască cu adevărat, fiindcă ar fi fost (după descrierile unor astfel de comentatori mai mult sportivi, decât patristici) oameni „lumești ca și noi”.

Astfel de comentatori, după ideile pământești, sufletești și trupești, pe care le strecoară între rândurile scrierilor sfinților, se vede că fac parte din ceata celor „ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate și disprețuiesc domnia cerească” (de fapt, întreaga lume nevăzută de care nu au habar, fiindcă nu cred, cu adevărat, în supranatural). „Îndrăzneți, îngâmfați […] hulind cele ce nu cunosc”, fiindcă nu au experierea harului, ci doar studii de tot felul despre har, „vor pieri în stricăciunea lor; ei înșiși fiind nedrepți” căci nu înțeleg dreptatea lui Dumnezeu, confundând-o cu o dreptate morală omenească, căzută, „își vor lua plata nedreptății, socotind o plăcere desfătarea de fiecare zi” și răstălmăcind cuvintele și  faptele sfinților, ca și cum chiar sfinții ar fi prezentat un creștinism care nu mai are ca scop viața nepământească, evanghelică, cu perspectiva dincolo de mormânt, ci o fericire și un succes lumești, în care Dumnezeu se face părtaș la plăcerile trupului, pentru a-i face pe oameni să viețuiască în confort, uitând de adevărata „Împărăție a lui Dumnezeu [care – n.n.] nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17).

Prin duhul lor aparent filozofic, din obrăznicia cu care desființează poruncile netrecătoare ale Sfintei Treimi din Sfintele Canoane și descoperirile dumnezeiește din Sfintele Dogme, sunt considerați de oamenii naivi, largi la minte, capabili de a ne „dezrobi de lanțurile fanatismului religios”, fiindcă „făgăduiesc libertate” de tip iluminist, un adevărat libertinaj religios „fiind ei înșiși robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește”.

Despre aceștia, concluzionează cu durere Sfântul Apostol Petru, „mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății”, adică să fi studiat cu asiduitate scrierile Sfinților Părinți, „decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” și să o considere a fi o învățătură banală, potrivită unor vremuri apuse, păstrând-o doar ca pe un buchet de informații, dar nedorind să încerce să împlinească, în viața lor, nici măcar una din cele mai mici flori înțelegătoare, aflate în acele scrieri, fiindcă, de fapt, nici măcar nu cred că ar fi revelația lui Dumnezeu, pe care o consideră încheiată odată cu Înălțarea lui Hristos.

Da! Așa este de mare primejdia cărturarilor farisei (care se prefăceau că sunt învățătorii cei mai autorizați despre voile și cugetele lui Dumnezeu, dar în realitate își urmau în toate voile și cugetele lor, ca și cei de acum) încât nu numai Sfinții Părinți și Sfinții Apostoli ne-au prevenit despre acest soi de oameni, ci chiar Însuși Mântuitorul, fiindcă, până la urmă, nu a fost explicat poporului de către cărturarii Legii, cum s-ar fi cuvenit, ci chiar a fost răstignit de ei. Asta ne atrage atenția că și cărturarii de azi, prin înțelesurile lor păgâne și iudaizante, pe care le strecoară subtil în comentariile lor caleidoscopice despre Sfinții Părinți, Îl „răstignesc loruși, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură” (Evr 6,6).

Iată ce ne avertizează Domnul nostru Iisus Hristos despre cărturarii de ieri și de azi, nu de toți, ci doar de cei care sunt farisei:

„Zicând, Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor nu faceți, că ei zic, dar nu fac, că leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le miște. Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni; căci își lățesc filacteriile și își măresc ciucurii de pe poale. Și le place să stea în capul mesei la ospețe și în băncile dintâi, în sinagogi, și să li se plece lumea în piețe și să fie numiți de oameni, Rabi [învățători – n.n.]. Însă să nu vă numiți rabi, că unul este Învățătorul vostru, Hristos, iar voi toți sunteți frați. (Mt 23,2-8)”

Problema cea mare cu cărturarii de azi este că sunt mult mai răi chiar și decât cei criticați de Mântuitorul. Deși păstrează plăcerea întâietății, ca și aceia, totuși s-au rafinat cu mult, față de aceia. Ca să aibă succes, într-o lume dedată dezmățului trupesc și duhovnicesc, nu mai leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat, ci le dezleagă pe toate, ca omul să trăiască comod și să i se pară, în plus, că e și sfânt, ca să-și gâdile nu numai trupul prin plăceri trupești, ci și sufletul, prin plăcerea slavei deșarte. Astfel încât nu mai cer decât lucrurile pe care ei înșiși le fac: sunt iresponsabili, trândavi, comozi, dedați patimilor, fără nicio împotrivire, își lățesc ciucurii titlurilor academice și nu se ating, cu niciun chip, de vreo sarcină, alta decât aceea de a toci informații nu numai inutile, ci și vătămătoare de suflet, silindu-i și pe alții să o facă. Și, cel mai rău din toate, este că au schimbat și învățăturile Sf. Proroc Moise și ale Sfinților Părinți, astfel încât nu mai putem să facem și să păzim ce ne învață ei, ci trebuie să facem, din ce ne spun ei, cu mult discernământ, doar ceea ce nu e contrar Sfinților Părinți, și să ne păzim de tot ce ne învață ei, ca nu cumva să ne ducă în înșelare și moarte veșnică.

Totuși, suntem datori, pentru a nu descentra adevărul, să arătăm că există și comentatori patristici, care scriu studii științifice, după toate rigorile academice actuale, dar au, în același timp, într-un mod paradoxal și providențial, o trăire și învățătură asemănătoare cu a sfinților, pe care nu numai că nu o încalcă și o deformează, ci o pun cu frică și cutremur în lumina harului, pentru ca toți să-L laude pe Domnul, iar nu pe ei. Astfel de oameni minunați, cu atât mai minunați cu cât au răzbit într-o atmosferă ostilă smereniei, nu sunt doar niște cărturari farisei.

Cum putem deosebi cărturarii patristici, de cărturarii antipatristici, când amândouă categoriile fac studii despre Sfinții Părinți? Numai după ce citim îndelungat scrierile sfinților și ne străduim să ducem o viață de pocăință. După ce facem asta, e suficient să citim câteva pagini, pentru a fi izbiți de damful mândriei autorului și să ne fie insuportabilă încâlceala cuvintelor lui, mai ales atunci când îl prindem că tâlcuiește un pasaj într-un mod contrar sfinților.

Dacă cineva, din smerenie și multă pază, nu citește nici comentatorii patristici, din frica de Dumnezeu ca nu cumva acei comentatori patristici să fie, în realitate, nepatristici într-un mod insesizabil, și se hotărăște să nu citească toată viața lui decât numai Sfinții Părinți canonizați, un astfel de om scapă de riscul de a fi contaminat de lupii în piele de oaie, dar și de riscul de a se încrede în puterea lui de discernământ între ce este patristic și ce este nepatristic. Fiindcă, întotdeauna, există riscul, în cazul nostru, al celor pătimași, de a primi un cuvânt rău, ca bun, doar fiindcă ne place sau intră în rezonanță cu o patimă ascunsă a noastră, sau, dimpotrivă, să respingem un cuvânt bun, doar fiindcă ne mustră sau fiindcă nu înțelegem un aspect al acelui cuvânt.

Să nu judecăm pe nimeni dacă citește sau nu comentarii despre Sfinții Părinți, nici pe comentatori, ci doar să avem pentru noi înșine pază de mușcăturile șerpilor gândiți. Sfânta Scriptură ne învață: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Cor 6,12), iar Traian Bădărău, robul Domnului, pe care noi îl numeam Tătăică, după cum îl numea și nepotul său, un simplu miner mirean care a ajuns prin suferință la înălțimea înțelegerii tainelor Sfintei Biserici[123], un om patristic contemporan, fără să fie cărturar și să fi citit studii despre Sfinții Părinți, dar cu multă evlavie la scrierile lor și o cunoaștere vie, desprinsă din practicarea poruncilor din ele, ne învăța așa:

• „Un om bun, fie el chiar și preot, fie el chiar și mărturisitor, poate spune un cuvânt rău și un om rău poate spune un cuvânt bun; noi nu luăm omul, ci cuvântul. Băgăm cuvântul în laborator (și arăta spre cap) și, dacă este după Dumnezeu, îl păstrăm, iar dacă nu este după Sfinții Părinți, îl lepădăm.

Părintele A. nu se sfia să numească pe cei ce greșeau eretici, dar Tătăică zicea așa:

• Dacă auzim pe cineva vorbind de rău un preot sau un episcop să știm că e o șoaptă diavolească. Îi spunem «iertați!» și ne retragem fără a o mai asculta.

Vă dați seama ce pansament a fost pentru mine Tătăică în zilele noastre, când toți se străduiesc, care mai de care, să dărâme ceva și să critice pe cineva, până la autodistrugere, o reflexie a mentalității revoltate a nihilismului de care suntem cu toții afectați.

Ce medicament tare, ce vitamină duhovnicească să dai de cineva care îți arată, cu argumente duhovnicești, bunătatea lui Dumnezeu și a oamenilor, chiar în neputințele lor, fără însă a te îndemna la compromis, ci la o viață curată după Sfinții Părinți. De obicei îngăduitorii zic: «las că merge și așa», iar neîndurătorii zic: «cine nu face așa e satană». Echilibrul este în a spune că nu merge așa, dar oricine se poate pocăi și oricine poate greși în orice clipă. Așa apare o dragoste rațională față de om și o ură rațională față de păcat, ceea ce este duhul echilibrat al trăitorului ortodox înțelegător.[124]”

De aici trebuie să înțelegem că indiferent de pregătirea lor cărturărească, și în zilele noastre, există oameni patristici, care ne pot învăța cum să-i înțelegem cu adevărat pe Sfinții Părinți, fiindcă i-au trăit. Pentru a-mi arăta aprecierea față de comentatorii patristici autentici ai sfinților, aș dori să dau și un exemplu de mare Sfânt Părinte care a fost poate cel mai mare comentator, al tuturor timpurilor, al Sfinților Părinți, cu toate că nu a purtat vreun titlu academic sau onorific, numindu-se pe sine permanent „lepădătură” și lucrând în sine desăvârșirea monahală. Este vorba de Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul.

„Nicodim s-a născut la 1748 în una din insulele Ciclade, a studiat literatura elină în Smirna și la 1775 a îmbrățișat viața monahală în sf. Munte Athos. După câțiva ani petrecuți în ascultare pe la diferite mănăstiri din sf. Munte și din insulele vecine, voi să călătorească în Moldova spre a vedea pe starețul Paisie, care, pentru viața lui plină de fapte bune, se făcuse renumit în Sf. Munte încă de pe la 1762, când se afla acolo. Neputându-și îndeplini această dorință, din împrejurări mai presus de voința sa, în 1783 Nicodim s-a așezat în mănăstirea Pantocrator. Acolo petrecu până la moartea sa (1809), dedându-se cu cea mai mare râvnă la studiul sfintei Scripturi și al sfinților Părinți.

Sârguindu-se în gradul cel mai înalt la umilința monahală, petrecând necurmat în rugăciuni și studiu, Nicodim se numește pe sine mai în toate lucrările «o lepădătură» (către cititori) deși din scrierile sale se vede că posedă o întinsă cultură, nu numai bisericească, ci și profană; cunoștințe adânci filosofice, sociale, economice, medicale, astronomice, și chiar strategice dă el la iveală. Nicodim a desfășurat o mare activitate literară. În timp de 33 de ani a compus 27 de scrieri voluminoase, din care parte sunt traduse și tipărite și în limba noastră cu litere cirilice.[125]”

Cititorul său este impresionat de faptul că are o cunoaștere patristică vastă, putând să facă o sinteză din Sfinții Părinți, în duhul lor; este vizibil după duhul scrierilor sale că avea și curăția inimii, și iluminarea Sfântului Duh, și râvnă, și evlavie, și dorința de a nu trece peste hotarele Sfintei Predanii. Dar, mai mult decât atât, ajunsese la o mare libertate, prin darul discernământului putând să scoată și din scrierile păgâne, mahomedane, evreiești (literare și științifice) și din scrierile ereticilor ceea ce era bun, firesc, adevărat și să le aplice vieții creștinilor, pentru a-i rușina acolo unde păgânii, mahomedanii, evreii și ereticii arătau (pentru slava deșartă) fapte de viețuire morală, pe care creștinii de atunci le pierduseră. În același timp însă, nu se entuziasma de ele, cum fac cărturarii ecumeniști, care dezechilibrează tot ce ating, ci evidenția și ce era vătămător în acele scrieri, ferindu-ne de fascinația (de atunci și de azi) față de ele, îndemnându-ne, în toate, la studiul Sfinților Părinți împreunat cu lucrarea de pocăință. Este vizibil că știa să facă antidot din șerpii gândiți cei veninoși.

Iar, în aceasta, a procedat întocmai ca și Bunul Dumnezeu, când îi îndemna pe evrei să-și păstreze dreapta credință, după pilda păgânilor care nu renunțau la zeii lor, dar totuși, specificând și realitatea că aceia nu sunt dumnezei adevărați: „Să vă duceți în insulele Chitim și să vedeți; trimiteți în Chedar și cercetați cu de-amănuntul și aflați: Fost-a, oare, acolo ceva de felul acesta? Schimbatu-și-a oare vreun popor dumnezeii săi, deși aceia nu sunt dumnezei? Poporul Meu însă și-a schimbat slava cu ceea ce nu-l poate ajuta” (Ier 2,10-11). Ecumeniștii de azi ar fi  spus cam așa: „Să vă duceți în insulele Chitim și să vedeți; trimiteți în Chedar și cercetați cu de-amănuntul și aflați: Fost-a, oare, acolo ceva de felul acesta? Schimbatu-și-a oare vreun popor dumnezeii săi? Văzându-le pilda de credincioșie, pe care voi ați pierdut-o, tocmai fiindcă credeți doar într-un Dumnezeu, acceptații și zeii lor, că și ei sunt un fel de a vorbi despre mine, fiindcă și pe acei păgâni i-am insuflat tot eu să creadă în zei, că, doar știți, orice religie e de la mine!”.

În rândurile de mai jos, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul ne avertizează împotriva răstălmăcirilor metafizice ale datelor științifice și a răstălmăcirilor eretice ale revelației din comentariile nepatristice ale Sfinților Părinți (astfel încât s-a ajuns ca și știința, și analiza Sfinților Părinți să fie produse ale imaginației):

„Al doilea, află că cel ce a fost Lucifer, (luceafărul) întâiul între îngeri, la început fiind mai înalt decât imaginația irațională și în afară de orice formă, chip, simțire, cu minte rațională, imaterială, fără formă și fără trup, mai apoi imaginându-și și socotindu-și mintea egală cu Dumnezeu a căzut, după cum gândesc mulți teologi, în această mult divizată, grosolană și multiformă imaginație. Astfel, din înger fără formă, impasibil și imaterial a devenit diavol, oarecum material, în multe forme și pătimaș.

De aceea e numit de dumnezeieștii Părinți un pictor a toate, imitator și șarpe cu multe chipuri, mâncător al pământului pasiunilor, nălucire, și alte nume de acest fel.

Iar Dumnezeu însuși îl arată ca un dragon întrupat cu coadă, vine, coaste, spate, nas, ochi, gură, buze, piele, carne, și alte organe. Deci, învață din acestea, iubite, că diferite forme ale imaginației, după cum sunt o invenție și născocire a diavolului, tot astfel îi sunt foarte dorite lui. Pentru că, după unii sfinți, imaginația e podul pe care trec demonii ucigători și se amestecă în suflet și astfel îl fac loc de gânduri rele, urâte, de ocară și al tuturor patimilor necurate, sufletești și trupești.

Al treilea, să știi că, după concepția marelui teolog, sf. Maxim, Adam a fost creat fără imaginație. Mintea lui era curată, uniformă, statornică în aceeași activitate. De aceea nu-și închipuia nimic, nici nu se robea simțurilor și formelor lucrurilor ce decad sub simțuri. Ci fără a întrebuința puterea inferioară a fanteziei a-și imagina forme, culori, chipuri și distanțe, el privea cu puterea superioară a sufletului, care-i intelectul, cuvintele imateriale, limpezi și spirituale.

Oh! Dar diavolul cel ucigător de oameni, a făcut ca, după cum el a căzut prin închipuire, tot astfel și Adam să-și întortocheze mintea socotindu-se ca Dumnezeu și prin această închipuire să cadă. Astfel din acea viață rațională, îngerească, uniformă, unitară și statornică a fost aruncat de diavol în imaginația perceptibilă, multilaterală și nestatornică și în starea animalelor iraționale. Pentru că închipuirea e o însușire a animalelor iraționale, iar nu a celor raționali.

Omul odată căzut într-o astfel de stare, cine poate spune în câte patimi, răutăți și greșeli, n-a fost aruncat prin imaginație?

A umplut etica filozofică cu diferite amăgiri și fizica a umplut-o cu multe opinii neadevărate iar teologia cu dogme false.

Căci mulți vechi și noi, dorind să vorbească de Dumnezeu și să-l privească, să se ocupe îndeosebi de adevărurile înalte, adevărate și neimaginate ale lui Dumnezeu, unde slujește puterea cea mai înaltă a sufletului – mintea, chiar înainte de a-și curăți mintea de formele pătimașe și feluritele închipuiri ale lucrurilor ce se simt, în locul adevărului au găsit minciuna. Răul cel mare este că au îmbrățișat această minciună și o țin de adevăr. În loc de teologi apar ca niște fantasmagoriști, bazându-se pe iscusința minții, cum zice Apostolul.

Deci, frate, de dorești a te elibera degrabă de aceste răutăți și pasiuni; de voiești a fugi de diferite curse și meșteșugiri ale diavolului și de iubești a te uni cu Dumnezeu și a dobândi dumnezeieasca luminare; luptă, bate război din toate puterile tale, a-ți goli mintea de orice formă, culoare și distanță. În scurt, de orice imaginație și aducere amintea lucrurilor bune ori rele, pentru că toate sunt niște necurății și întinăciuni care întunecă curățenia, noblețea și strălucirea minții.[126]”

Sf. Cuv. Nicodim îl avertizează pe orice creștin care dorește să se elibereze de răutăți și patimi (pentru a dobândi unirea cu Dumnezeu și dumnezeiasca lumină a înțelepciunii) că trebuie să ducă război, pe viață și pe moarte, cu imaginația. Dar cum ar putea face asta, dacă și-ar hrăni mintea cu cărți scrise de comentatorii nepatristici, adică cu cărți provenite din imaginație și care înfierbântă imaginația, astfel încât sunt înecate pe terenul mlăștinos al minții „mult divizate, grosolane și multiforme” luciferice, care își închipuie că ar putea ști cum au trăit sfinții, fără să fie în pielea lor sau să le descopere Dumnezeu?

Despre ideea că respingerea comentariilor profane, nepatristice, despre Sfinții Părinți, ar anula valoroasele comentarii duhovnicești, patristice, ale Părinților filocalici, ale Pr. Dumitru Stăniloae și ale celor asemenea cu ei

A mai rămas un singur argument care poate deveni puternic pentru noi românii, fiindcă îl include pe cel mai mare teolog al secolului XX, care e conaționalul nostru, și, de aceea, trebuie și el combătut, lămurind ideea sugerată de el.

Acest argument este că nu putem anula studiile despre Sfinții Părinți, fiindcă i-am anula pe Părinții filocalici și pe Pr. Dumitru Stăniloae. În realitate, acesta este un „argument” similar cu a spune: de ce nu suntem de acord cu comentatorii Sfinților Părinți, fiindcă iată, și Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul e comentator. Însă, după cum am arătat, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul este un adevărat Sfânt Părinte, la fel și aproape toți Părinții filocalici, iar scrierile care nu sunt din Sfinții Părinți, ci scrise de alte persoane în Filocalie, totuși sunt selecționate și comentate de un Sfânt Părinte (Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul). În ceea ce-l privește pe Pr. Dumitru Stăniloae, Sfinția Sa nu numai că a avut o viață de Sfânt Părinte și a scris toată viața ca unul din ei, dar mai este și propus la canonizare, adică este chiar unul din Sfinții Părinți.

Probabil că acest argument este adus tocmai din ideea greșită că Sfinții Părinți din vechime erau mai Sfinți Părinți decât Sfinții Părinți de azi, ca și cum harul Sfântului Duh, de atunci, era mai puternic decât harul Sfântului Duh de acum, deci harul s-ar împuțina odată cu trecerea vremii, ca izotopii radioactivi. Dar aceasta este exact concepția romano-catolică a unui har creat. Este o legătură intimă între cei ce susțin valoarea dumnezeiască a rațiunii demonice și credința că harul se comportă ca o creatură. Este tocmai idolatria subtilă a celor ce pun preț dumnezeiesc pe căderea drăcesc-omenească.

Desigur că a subestima revelația Sfinților Părinți mai noi, chiar și încă necanonizați, ca și cum ar fi mai slabă, mai puțin credibilă, decât revelația Sfinților Părinți mai vechi, este o gravă eroare dogmatică, pe care am combătut-o în <Revelația, deși Una, deplină în Domnul nostru Iisus Hristos, este aceeași învățătură fără de greșeală, înnoită, după nevoile vremii, și în Sfinții Părinți de ieri, și în Cei de azi, și în Cei dintotdeauna, în vecii vecilor>, marți, 29 august 2023[127].

Dacă ne îngâmfăm și ne suim, mai presus de puterea noastră, și ne aruncăm în războiul de a citi comentarii nepatristice, la adresa Sfinților Părinți, și cădem în sminteală, din neputință, nu suntem, de fapt, vinovați, fiindcă am îndrăznit, de la noi înșine, să ne aruncăm într-o ispită peste puterea noastră? Nu vom fi oare pedepsiți pentru neatenție și îngâmfare? Cu siguranță că da, fiindcă Mântuitorul ne avertizează:

„Că cine dintre voi, vrând să zidească un turn, nu stă mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l termine, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: «acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi». Sau care rege, plecând să se bată în război cu alt rege, nu va sta întâi să se sfătuiască, dacă va putea să întâmpine cu zece mii, pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite solie și se roagă de pace. (Lc 14,28-32)”.

Atunci, de ce să riscăm?

E adevărat că și Sfinții Părinți au putut greși în scrierile lor, nu numai comentatorii nepatristici greșesc. Despre asta ne învață Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare:

„Deci fiindcă n-am voit sa vă las pe voi în asemenea gînduri iar pe de altă parte mi-era un chin să mă rog să mă lumineze în privința aceasta[128], prins între acestea două trebuințe am ales mai bine acest chin ca să vă scap pe voi de chin, amintindu-mi de cel ce a zis: «Purtați sarcinile unii altora» (Gal. 6, 2). Deci ascultați înștiințarea care mi s-a dat de la Dumnezeu înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toți Părinții, sfinții și drepții și robii adevărați ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine! Dar nu socotiți că, sfinți fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adîncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: «Din parte cunoaștem și din parte prorocim» (1 Cor 13,9), și iarăși: «Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta și nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul și același Duh» (1 Cor 12,4-11). Și cunoscînd Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sînt necuprinse, a strigat zicînd: «O, adîncul bogăției și înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu! Cît de necercetate sînt judecățile Lui și de neurmate căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?» (Rom 11,33-34). Străduindu-se deci ei însuși să fie învățători sau siliți de oameni să ajungă la aceasta stare, au înaintat foarte mult, ridicîndu-se și peste învățătorii lor și au alcătuit prin înștiințarea de sus noi învățături. Dar au rămas în același timp păstrînd predaniile învățătorilor lor, deci și învățături care nu erau drepte. Și după aceea înaintînd și ajungînd învățători duhovnicești, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privința învățătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfînt. Ci socotindu-i pe aceia înțelepți și cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susținute de ei. Și așa s-au amestecat învățăturile învățătorilor lor între învățăturile proprii. Și au grăit uneori din învățătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înțelegerea minții lor. Și așa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci luînd unele de la alții și înaintînd și îmbunătățind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfînt ceea ce au fost învățați prin El. Dar au grăit și din învățăturile primite de la învățătorii lor dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor, sau negîndind ca trebuie să ia înștiințare de la Dumnezeu prin cerere și rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Așa s-au amestecat învățăturile. Și pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor[129]. Cînd deci auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfînt ceea ce grăiește, aceasta e o înștiințare pe care trebuie s-o credem. Dar cînd grăiește[130] acele cuvinte, nu-l auzi spunînd aceasta. Căci nu e din înștiințarea de la Duhul, ci din învățătura dascălilor lui de mai înainte. Și din respect pentru cunoștința și înțelepciunea lor, nu l-a întrebat pe Dumnezeu despre acestea de sunt adevărate.

Iată mi-ați auzit toată prostia. Liniștiți-vă acum și ocupați-vă cu Dumnezeu și încetați grăirea deșartă. Luați aminte la patimile voastre, de care vi se va cere socoteală în ziua judecății; în vreme ce despre acestea nu vi se va cere pentru ce nu ați știut sau n-ați aflat de ele. Plîngeți deci și vă tînguiți. Umblați pe urmele Părinților noștri, Pimen și cei de după el, și «alergați ca să apucați» (1 Cor 9,34), în Hristos Iisus Domnul nostru Căruia se cuvine slava în veci. Amin.[131]”

Așadar, Sfinții Părinți au greșit tocmai și numai atunci când au luat drept bune învățăturile cărturarilor neinsuflate de Sfântul Duh, adică tocmai acele „drăgălașe” studii despre revelație, făcute fără revelație, după cugetele minții trupești, necurățite prin pocăință.

Adică, cu alte cuvinte, comentariile nepatristice, din învățătura lumească, i-au vătămat chiar și pe sfinți. Trebuie să înțelegem atunci de ce le combatem noi cu atâta îndârjire și stăruință. Nu este un lucru secundar și opțional. Dacă până și pe Sfinții Părinți i-au influențat în mod negativ, adică chiar și pe oamenii care dobândiseră iluminarea Sfântului Duh și darul discernământului desăvârșit, cum să nu ne influențeze pe noi toți, cei care nici măcar nu am pus început bun de pocăință și ne bălăcim în îngâmfarea cunoștinței care este o adevărată neștiință?!

Și atunci, apare întrebarea: dacă și în scrierile Sfinților Părinți se pot strecura erori ale șarpelui veninos, cu ce suntem avantajați dacă citim numai scrierile lor, față de citirea studiului comentariilor nepatristice despre ei? Diferența este enormă: nu numai că la ei se strecoară rar și puțin învățătura demonică și nu de la ei, ci tocmai de la scrierile cărturărești nepatristice pe care le-au citit, dar, în plus, restul învățăturii este din descoperire dumnezeiască. Așadar, la ei, învățătura pământească este accidentul citat sau parafrazat după dascălii dereglați, iar cea dumnezeiască este baza. Pe când, la studiile cărturărești din afară, învățătura demonică este baza, iar cea dumnezeiască doar citată accidental.

Nu numai atât, dar Dumnezeu, pe cei care vor să afle cugetele și voile dumnezeiești din scrierile Sfinților Părinți, nu numai că îi ocrotește și îi ajută să ajungă cu adevărat asemenea Lui, dar îi și miluiește atunci când greșesc, așa cum a făcut și cu Sfinții Părinți, trecând cu vederea erorile însușite din prea marea încredere în dascălii lor și sfințindu-i fără să țină cont de ele.

„Învrednicindu-mă, eu nevrednicul, de cercetarea tuturor, cu toată libertatea și sîrguința, am căutat să aflu începutul mîntuirii omului și al pierzării lui; și de mîntuiește orice îndeletnicire sau ocupație, ori nu; și ce caută toți; și cum au bineplăcut lui Dumnezeu cei vechi și cei noi, în bogăție și lipsă, în mijlocul multor păcătoși și în pustie, în căsătorie și în feciorie. Căci simplu grăind, în tot locul și în toată îndeletnicirea aflăm viața și moartea și pierzarea. […]

Și iarăși, cum s-au mîntuit mulți, în mijlocul atîtor rele, neputîndu-i împiedica nimic; și cum s-au pierdut mulți, fără să vrea Dumnezeu. […]

Toate acestea și altele mai multe, învățîndu-le cu osteneală din dumnezeieștile Scripturi, m-am simțit zdrobit în suflet și vărsîndu-mă ca o apă, adeseori am ajuns să nu mai știu ce să fac; și cu toate acestea nu am ținut mult în simțire cele spuse. Căci dacă le-aș fi ținut, nu aș fi putut să zăbovesc în viața aceasta, plină de răutate și de neascultare față de Dumnezeu, în care s-au născut toate necazurile în veacul de acum și în cel viitor.

Dar, totuși, dobîndind prin har dorul după cele căutate, am aflat de la Sfinții Părinți deosebirile lor. Așa că, începutul a tot binele este cunoștința naturală dată de la Dumnezeu, fie din Scripturi, prin oameni, fie prin îngeri, fie prin ceea ce se dă în dumnezeiescul Botez spre păzirea a tot sufletul, care se numește conștiință și amintire a dumnezeieștilor porunci ale lui Hristos, prin care se păstrează harul Sfîntului Duh în cel botezat, dacă va vrea să le păzească pe ele.

După cunoștință, e alegerea omului, iar aceasta este începutul mîntuirii. Ea constă în aceea că omul părăsește voile și cugetările sale și împlinește cugetările și voile lui Dumnezeu. Și de va putea să le facă acestea, nu se va afla în toată zidirea lucru sau îndeletnicire sau loc să-l poată împiedica să se facă așa cum a voit Dumnezeu la început să fie, după chipul și asemănarea Lui și, prin străduință, Dumnezeu după har, nepătimitor, drept, bun și înțelept, fie în bogăție, fie în sărăcie, fie în feciorie, fie în căsătorie, fie la conducere și întru libertate, fie întru supunere și robie, și, simplu vorbind, în orice vreme, loc și lucru. De aceea se găsesc mulți drepți și înainte de Lege și în vremea Legii și în vremea harului, pentru că au iubit mai mult cunoștința lui Dumnezeu și voia Lui decît cugetările și voile proprii. Și iarăși, în aceleași timpuri și îndeletniciri, găsim pe mulți care s-au pierdut, pentru că au iubit mai mult cugetările și voile lor, decît pe ale lui Dumnezeu. […]

Fiecare stă la mijlocul acestor două căi, adică a dreptății și a păcatului; și-și alege pe care-o vrea și pe aceasta înaintează. Și primindu-l pe el această cale și cei ce-l călăuzesc pe ea, fie îngeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci și oameni răi, îl duc pînă la capătul ei, chiar dacă nu vrea. Cei buni îl duc la Dumnezeu și la împărăția cerurilor; iar cei păcătoși, la diavolul și la munca veșnică. Și nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decît voia sa. Iar al mîntuirii este Dumnezeu, care a dăruit după existență și existența fericită, cunoștința și puterea, pe care nu le poate avea omul în afară de harul lui Dumnezeu. Nici diavolul nu poate ceva spre pierzania omului, de pildă să-i sădească o hotărîre potrivnică, sau neputință, sau neștiință fără voie, sau altceva, ca să silească pe om, ci îi strecoară numai amintirea răului. Deci cel ce lucrează binele trebuie să-I mulțumească lui Dumnezeu, ca Celui ce ne-a dăruit toate după existență. Iar cel ce alege și face cele potrivnice, să se învinovățească numai pe sine, pentru că nimeni nu-l poate trage cu sila, odată ce Dumnezeu l-a făcut liber, ca să se facă vrednic de laudă înaintea Lui, văzîndu-l că alege binele de bunăvoie și nu din necesitatea firii, cum se împărtășesc de bine cele necuvîntătoare și neînsuflețite, ci cum se cuvine unei ființe raționale, cum l-a cinstit Dumnezeu să fie. Dar noi alegem de bunăvoie și prin socotință proprie să facem răul, învățînd aceasta de la născocitorul păcatului. Nu ne silește Dumnezeu, Cel prisositor de bun, (la bine), ca nu cumva siliți fiind și neascultînd, mai mare osîndă să avem. Nici nu ia de la noi libertatea pe care ne-a dăruit-o cu bunătate.

Dar cel care vrea să facă binele, să ceară prin rugăciune de la Dumnezeu și îndată i se dă lui cunoștință și putere, ca să se arate că harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu. Căci ni s-ar putea dărui și fără rugăciune, ca și după rugăciune. Dar precum nu are laudă cel ce primește aerul ca să trăiască, știind că fără el nu poate trăi, ci mai vîrtos e dator să mulțumească Celui ce l-a făcut și i-a dat nările prin care-l primește, și sănătatea, ca să-l primească, așa și noi sîntem datori mai vîrtos să mulțumim lui Dumnezeu că a făcut și rugăciunea și cunoștința, și puterea și virtuțile și pe noi și toate cele din jurul nostru, după har. Ba nu numai atît, ci nu încetează să caute orice mijloc ca să biruiască răutatea noastră, a vrăjmașilor și a dracilor. […]

Căci și diavolul, pierzînd cunoștința lui Dumnezeu prin nerecunoștință și mîndrie, a ajuns cu necesitate neștiutor. De aceea nu poate ști de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mîntuiască și din aceasta învață viclenia și se silește să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră.

Deoarece urăște pe Dumnezeu și nu poate să se războiască cu El, se războiește cu noi, care sîntem după chipul Lui, închipuindu-și că prin aceasta înfrînge pe Dumnezeu. Iar pe noi ne află ascultători de voia lui, cum zice Gură de Aur: «Căci văzînd că Dumnezeu a făcut pe Eva spre ajutorul lui Adam, a făcut-o diavolul ajutătoare în neascultare și cădere. A dat Dumnezeu poruncă, ca păzind-o Adam, să-și păzească amintirea unor așa de mari daruri și să mulțumească pentru ele Binefăcătorului. Iar diavolul a făcut ca porunca însăși să fie pricină de neascultare și de moarte. Și a ridicat împotriva Proorocilor, prooroci mincinoși; împotriva Apostolilor, apostoli mincinoși; împotriva Legii, fărădelegea; împotriva virtuții, păcatele; împotriva poruncilor, călcările; împotriva a toată dreptatea, ereziile urîciunii». Și iarăși, văzînd pe Hristos că se coboară pentru bunătatea cea mai deplină la sfinții ucenici și la cuvioșii Părinți, arătîndu-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe altă cale negrăită, precum a zis, a început și diavolul să arate unora amăgiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Părinții înzestrați cu darul deosebirii, că nu trebuie primite unele ca acestea. Căci acela se silește să amăgească și în privința aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin vreo lumină, fie prin foc, fie prin altă amăgire, în vremea somnului, sau în chip sensibil. Iar de primim acestea, facem mintea ca, din închipuirea proprie și din neștiința cea mai de pe urmă, să-și zugrăvească niscai figuri sau culori, ca să creadă că este vreo arătare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba adeseori arată în vis, sau în chip sensibil și draci biruiți, zice-se, și încearcă, simplu grăind, orice meșteșugire pentru pierderea noastră, cînd ascultăm de el.

Dar diavolul făcînd acestea își pierde nădejdea dacă, precum zic Sfinții Părinți, în vremea rugăciunii ne facem mintea fără formă, fără chip, fără culoare, neprimind nimic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva, ci ne închidem cugetul cu toată puterea numai în cuvintele scrise. Căci cel ce se roagă numai cu gura, se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură. Deci oamenii «trebuie să se închine lui Dumnezeu în duh și în adevăr» (Ioan 4,24); sau cum s-a spus: «Vreau să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decît zeci de mii cu limba» (1 Cor 14,19). Deci, descurajîndu-se diavolul de toate acestea, ne aduce gînd de deznădejde, șoptindu-ne că altele erau vremurile acelea și alții oamenii în care a arătat Dumnezeu acele lucruri minunate ca să creadă; că acum nu e vremea în care să trebuiască să ne ostenim în felul acesta. Iată, creștini sîntem cu toții și purtăm botezul. Cel ce a crezut, zice, și s-a botezat, mîntui-se-va (Mc 16,16). Deci ce ne mai trebuie?

Dar de vom crede acestora și de vom rămîne așa, vom fi cu totul pustii, avînd numai nume de creștini, neștiind că cel ce a crezut și s-a botezat, e dator să păzească toate poruncile lui Hristos, și cînd le va împlini pe toate să zică: «slugă nevrednică sînt» (Lc 17,10). Căci a zis Domnul către Apostoli: «Învățîndu-i pe ei să păzească toate cîte v-am poruncit vouă» (Mt 28,20).[132]”

Cu alte cuvinte, în scrierile Sfinților Părinți se află calea vieții, fiindcă aceștia nu numai că au căutat și descoperit, ci au și împlinit voile și cugetele lui Dumnezeu în viața lor, așadar, cine le urmează ajunge asemenea lui Dumnezeu, iar în comentariile cărturărești despre Sfinții Părinți, în care autorul își expune propriile opinii, necercetate prin rugăciune, încrederea în și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, se află căile morții, pe care, dacă le urmează cineva, ajunge asemenea dracilor. Astfel încât a citi sau a nu citi comentarii nepatristice nu este ceva secundar, ci este tocmai hotarul dintre moarte și viață. Cine citește astfel de studii fără Dumnezeu despre Dumnezeu merge pe căile morții, care sfârșesc în brațele satanei, care este cu totul neștiutor, deși se consideră și pare atotștiutor.

Însă, atunci când citim doar din Sfinții Părinți, canonizați de Sfânta Biserică Ortodoxă, avem garanția Ei și tocmai această credință în infailibilitatea Ei ne deosebește pe noi, ortodocșii, de romano-catolici (care cred că papa e infailibil) sau de protestanți (care cred că orice cititor/scriitor, de o credință cu ei, e infailibil) sau de științo-latri (care cred că orice scriitor, autorizat academic și specializat într-un domeniu, e infailibil în domeniul său):

„Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic Luterocalvinii, ci Sf. Sin. Ecumenic, fiindcă Dumnezeiasca Scriptură, în multe locuri, neluminat [umbros – n.n.] vorbind și fiecare din eretici către al său eres strâmbând noima [înțelesul – n.n.] Scripturilor cel umbros, este nevoie de un tâlcuitor [fără de greșeală – n.n.] ca să explice adevăratul înțeles al Scripturii, care nu este altul, fără numai Sf. Sin. Ecumenic. Încă și alta, pentru că, pe lângă cărțile cele adevărate și sobornicești ale Sfintelor Scripturi, au îndrăznit ereticii să suprascrie cărțile lor eretice și neadevărate ca și cum ar fi canonice, Sf. Sin. Ecumenic alege care sunt cărțile adevărate și leapădă cărțile neadevărate și ascunse [apocrife – n.n.], precum a făcut Sf. Sin. Ecumenic I și VI […]. Din acest motiv și Sfințitul Augustin, știind aceasta, luminat a socotit zicând: «Nu aș fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii» (epistolia 154).

Drept aceea, din toate cele zise până aici, tragem concluzia că nimeni nu poate a se împotrivi Sf. Sin. Ecumenice și să rămână binecinstitor și dreptslăvitor; ci, cu toții și fără excepție fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, Celui ce grăiește prin Sf. Sin. Ecumenice, și se face eretic și anatematizat, fiindcă și Papa Dialogul (cap. 1, epis. 24) dă anatemei pe cei ce nu se supun Sf. Sin. Ecumenice. Și însele Sf. Sin. Ecumenice, pe cei ce nu se supun loruși, îi dau anatemei.

Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei față poartă Sf. Sin. Ecumenic. Că zice Domnul, «iar de nu va asculta de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș» [Matei 18, 17]. Fiindcă hotărârea și judecata, cea mai de pe urmă și mai desăvârșită, a Bisericii este Sf. Sin. Ecumenic, după Augustin (epistolia 162).[133]”

Este evident că, dacă până și în Sfânta Evanghelie, în care sunt consemnate faptele și cuvintele Mântuitorului, ne încredem numai pentru vrednicia de credință a Sfintei Biserici, cu atât mai mult, și în orice altă scriere, în care sunt consemnate faptele și cuvintele sfinților, ne încredem numai pentru vrednicia de credință a Sfintei Biserici, Care i-a canonizat, considerându-le viața și învățăturile de o ortodoxie neîndoielnică, iar nu în autoritatea unei universități seculare, care a abilitat pe nu se știe cine să scrie nu se știe ce scrieri științifice de specialitate.

Atunci când Sfânta Biserică canonizează pe cineva, recunoscându-i sfințenia, sunt îndeplinite următoarele condiții:

„În urma celor arătate pînă aici, a expunerii făcute pe temeiuri doctrinare și documentare, cu privire la canonizarea sfinților, în Biserica Ortodoxă, sîntem îndreptățiți să conchidem că, pentru a se putea proceda, în zilele noastre, la acte de canonizare, trebuie să fie date următoarele condiții de fond:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată pînă la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă.
2. Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

• Puterea de a suferi moartea martirică, pentru dreapta credință;
• Puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru mărturisirea dreptei credințe pînă la moarte;
• Puterea de a-și închina eroic viața, celei mai desăvîrșite trăiri morale și religioase;
• Puterea de a săvîrși minuni, în viață sau după moarte, sau în fine,
• Puterea de a apăra sau a sluji cu devotament eroic, credința și Biserica Ortodoxă.

1. Răspîndirea miresmei de sfințenie, după moartea lui, și confirmarea acesteia prin cultul spontan, pe care i-l acordă poporul credincios, numărîndu-l în rînd cu sfinții. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestîndu-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfînt. De la îndeplinirea acestei cerințe pot face excepții numai mucenicii dreptei credințe.

Existența condițiilor de fond, și anume existența neîndoielnică a primei și a celei de a treia (care poate lipsi numai în cazul martirilor), ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptățește autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.[134]”

Așadar, ca cineva să fie canonizat, există o singură condiție obligatorie, peste care niciodată nu se poate trece: „Ortodoxia neîndoielnică a credinței”, fiindcă a treia condiție („răspîndirea miresmei de sfințenie”) poate lipsi în cazul martirilor, iar celelalte pot lipsi la toți. Și este firesc, fiindcă un sfânt canonizat va fi model sau canon, adică îndreptar, pentru ceilalți, iar dacă are o credință alterată, cei care îl vor cinsti își vor altera credința și ei. Astfel încât, având credința, întemeiată și întărită, că Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit este „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică” Cea fără de greșeală, este evident că numai criteriile Ei de discernământ sunt cele mai sigure. Atunci când se canonizează un sfânt se dă girul că și scrierile sale sunt Ortodoxe și sigure.

Cine a citit cu atenție cele de mai sus a observat însă că Sfânta Biserică Infailibilă este exprimată prin Sf. Sin. Ecumenice. Asta înseamnă că Sfinții Părinți, numiți ca atare la Sf. Sin. Ecumenice sunt cu siguranță sfinți și, cu toate acestea, după cum am văzut mai sus, chiar și ei pot greși, fiind oameni. În plus, canonizările de sfinți se fac de către Sfintele Sinoade Ortodoxe locale, iar despre Ele nu numai că nu spune Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul că sunt infailibile, dar, cercetând istoria bisericească ortodoxă, vom vedea că de multe ori au greșit, iar uneori au fost chiar și eretice. Ce ne facem atunci, pe de o parte, cu greșelile Sfinților Părinți recunoscuți ca atare de Sf. Sin. Ecumenice și, pe de alta, cu greșelile celor care, să zicem, poate au fost în mod eronat canonizați (noi nu cunoaștem vreun asemenea caz, dar am putea ipotetic să-l admitem, pentru a vedea ce este de făcut).

În acest caz facem ceea ce ne învață Sf. Cuv. Vincențiu de Lerin:

„În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți… Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturisește pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat sfinții înaintași și Părinții noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă.[135]”

Cu toate astea, vedem, până la urmă, că și așa putem noi înșine greși, fiindcă „Tot omul este mincinos!” (Ps 115,2), luând vreo eroare drept ortodoxia din vechime, în consens și universal. Dar, chiar și în acest caz, cu condiția să fi aplicat, din dragoste de adevăr, toate filtrele de mai sus, dacă totuși Bunul Dumnezeu nu ne-a descoperit eroarea, nu trebuie să deznădăjduim, fiindcă atunci cu siguranță El ne miluiește, văzând intenția noastră bună. Numai în acest caz, când greșim (nu din rea voință), Dumnezeu, prin pogorământ, ne consideră ca și cum am face cu adevărat voia Lui și am urma cu adevărat cugetele Lui, chiar și atunci când El nu voia așa și nu cugeta așa.

„Iar dacă nu se află cineva cu darul deosebirii între oamenii de acum, pentru că lipsește smerenia care îl naște, sîntem datori să ne rugăm cu stăruință înaintea fiecărei fapte, cum zice Apostolul. Și chiar dacă sîntem lipsiți de mîini cuvioase, sau de curăția sufletului și a trupului, să fim măcar în afară de pomenirea răului și de gînduri pătimașe. Căci aceasta vrea să spună cuvîntul apostolic, care poruncește să ridicăm «mîini cuvioase, fără mînie și fără gînduri gîlcevitoare» (I Tim. II, 8). Și dacă cugetăm ceva potrivit cu Dumnezeu, să facem aceasta fără patimă, chiar dacă nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastră și pentru voința de a-l face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am făcut, ca bun, dacă nu s-a făcut din patimă, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie și numai pentru bunătatea lui Dumnezeu.[136]”

Dar acest pogorământ nu se aplică la cei care fac sau citesc comentarii nepatristice, bazate pe cugetele și voile omenești, fiindcă aceștia nu au făcut tot ce le-a stat în puteri să nu se abată de la voile și cugetele dumnezeiești, ci au riscat, aruncându-se în primejdie, sau chiar slujind cu îngâmfare voilor și cugetelor diavolesc-omenești. Oricine are în mână un astfel de comentariu nepatristic al Sfinților Părinți, și e tentat să-l citească, fiind dus de diavolul în Sfânta Cetate a Cunoașterii, pe aripa Templului înalt al Discernământului, ca să-i propună să se arunce cu capul în jos, într-o luptă peste reala sa putere de a deosebi între ce este adevăr patristic și minciună a comentatorului, să țină minte că se repetă cu el ispita Mântuitorului, astfel încât este dator să se ferească de astfel de scrieri amestecate cu înșelăciuni diavolești, ca să nu-L ispitească pe Dumnezeu: „Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, și I-a zis: «Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este, ‘Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău’». Iisus i-a răspuns: «Iarăși este scris, ‘Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău’»” (Mt 4,5-7).

Din ce cauză? Fiindcă comentatorii nepatristici ai Sfinților Părinți nu pot afla care sunt voile, cugetele și descoperirile lui Dumnezeu, nici măcar din scrierile Sfinților Părinți:

„Dar unde se caută voia proprie și nu a lui Dumnezeu, acolo este îngîmfare, și Dumnezeu nu-și arată bunăvoința, nici nu-și descoperă sfatul Său, ca nu cumva cunoscînd cineva și nefăcînd, să se osîndească și mai mult. Pentru că toate cîte ni le dă Dumnezeu și toate cîte nu ni le dă, spre folosul nostru o face, chiar dacă noi, ca niște prunci, nu ne dăm seama. Nu trimite Sfîntul Lui Duh celui ce nu s-a curățit pe sine de patimi prin fapte trupești și morale, ca nu cumva să încline acesta din obișnuință spre patimi și să se facă vinovat față de Duhul Sfînt venit în el. Dar după ce a stăruit cineva vreme îndelungată în nevoință și și-a curățit întîi trupul de păcatul cu lucrul, mic și mare, apoi sufletul de toată pofta și de tot felul de mînie, iar purtările și le-a înfrumusețat printr-ο bună obișnuință ca să nu mai facă nimic fără voia minții prin cele cinci simțuri, nici omul dinăuntru să nu mai încuviințeze ceva din acestea, și tot omul s-a supus lui Dumnezeu, atunci și Dumnezeu îi va supune lui toate cu harul Duhului Sfînt prin nepătimire. Căci întîi trebuie să se supună el legii lui Dumnezeu și apoi își va supune ca ființă rațională cele ce sînt date sub mîna lui, ca – cugetînd – să împărățească precum i s-a rînduit de la început, printr-o stăpînire înțeleaptă, neprihănită, bărbătească și dreaptă.[137]”

Și cum ar putea un om, numai prin studii scolastice, fără pocăință și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu din credință, să ajungă la să cunoască înălțimea gândurilor dumnezeiești ale Sfinților Părinți, când nu se poate cunoaște nici măcar pe sine? Mai ales că toate cuvintele au multiple sensuri, astfel încât orice cuvânt are nevoie de discernământ pentru a-l înțelege, iar discernământul se dobândește prin curățirea de patimi, fiind cel mai mare dar al lui Dumnezeu, ajungându-se la el de abia atunci când „cînd va împărăți smerenia în mădularele sale”, iar nu înălțarea academică a minții.

„De fapt și eu am pățit adeseori că, întrebînd sau fiind întrebat, cînd am înțeles cum trebuie un cuvînt, m-am mirat pe urmă cum cuvintele sînt la fel, dar înțelesurile sînt departe unul de altul. Așa și în toate celelalte, avem lipsă de discernămînt, ca să aflăm cum trebuie să facem ca să împlinim voile lui Dumnezeu. Fiindcă El cunoaște firea noastră întocmai, ca Făcător al tuturor, și a avut în vedere folosul nostru și a rînduit nu lucruri străine de firea noastră, ci cele proprii ale ei. […]

Dar fiindcă sîntem în neștiință, nu numai de noi înșine și de cele făcute de noi, ci și de scopul lor, și de ceea ce se caută prin toate, de aceea ni se par dumnezeieștile Scripturi și cuvintele sfinților, adică ale bărbaților vechi, ale proorocilor, ale drepților și ale sfinților Părinți celor noi, că nu conglăsuiesc. Ni se pare că vrînd aceștia să se mîntuiască, nu conglăsuiesc întreolaltă [iată cum Sf. sfințit Mc. Petru ne dezvăluie o altă meteahnă a criticilor Sfinților Părinți: au tendința să-i pună să se certe între ei, fiindcă, din cauza propriei lor gândiri conflictuale, critice, au impresia că și Sfinții Părinți au fost așa, după asemănarea lor. Acești savanți atunci când văd că un Sfânt Părinte accentuează o latură a paradoxului cunoașterii dumnezeiești, își imaginează că ar fi în conflict cu un alt Sfânt Părinte, care accentuează cealaltă latură a antinomiei Ortodoxe – n.n.]. Dar aceasta nu este adevărat. Să vedem, de aceea, prin puține cuvinte, din firea lucrurilor, cum orice om, dacă vrea să se mîntuiască, nimeni nu-l poate împiedica, nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea. Numai să nu se folosească de un lucru pe care vrea să-l facă, împotriva firii lui, și să-și îndrepte orice cugetare cu dreaptă socoteală, după scopul dumnezeiesc. Fiindcă nu cele ce se fac sînt de trebuință, ci gîndul prin care se fac [de aici se vede și necesitatea de a citit direct de la sursă Sfinții Părinți, fiindcă e atât de important gândul cu care facem toate. – n.n.]. Nici nu păcătuim fără de voie, dacă nu consimțim mai înainte de bună voie cu gîndul și nu cădem în robie. Atunci acela duce pe cel luat în prinsoare, chiar fără voie, la păcat. La fel greșelile făcute întru neștiință, vin din cele întru cunoștință. Căci dacă nu se îmbată cineva, fie de vin, fie de poftă, nu ajunge la neștiință. Iar de la îmbătare începe să se întunece mintea și de aici vine căderea. Iar de la aceasta, moartea. Așadar moartea nu a venit în chip neștiut, ci îmbătarea întru cunoștință a adus moartea întru neștiință ^{Nota 73}. Și de multe ori poate afla cineva, mai ales în gînduri, că din cele de bună voie cădem în cele fără de voie și de la cele în cunoștință, la cele dintru neștiință. Iar fiindcă cele dintâi ne par ușoare și dulci, de aceea venim la cele de al doilea, fără de voie și în neștire. Căci dacă am fi voit să păzim poruncile de la început și să rămînem cum am fost botezați, nu am fi venit la acestea și n-am fi avut nevoie de ostenelile și durerile pocăinței.

Totuși, dacă vrem, harul cel de al doilea al lui Dumnezeu, sau pocăința, poate să ne ridice iarăși la frumusețea străveche. Dar dacă nu avem grijă nici de aceasta, vom merge neapărat, ca și dracii care nu se pocăiesc, la muncile veșnice, împreună cu ei, mai mult vrînd decît nevrînd. Dumnezeu nu ne-a zidit spre mînie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătățile Lui și să ne arătăm cu mulțumire și cu recunoștință față de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaște darurile Sale ne-a adus la trîndăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mina uitării, de la care a împărățit peste noi neștiința.

Iar cînd vrem să punem începutul, ca să ne întoarcem de unde am căzut, avem nevoie de multă osteneală, fiindcă nu vrem să părăsim voile noastre, ci socotim că împreună cu ale lui Dumnezeu le putem împlini și pe ale noastre. Aceasta însă este cu neputință. Căci însuși Domnul a zis: «Nu fac voia Mea, ci a Tatălui care M-a trimis» (Ioan VI, 38), cu toate că una este voia Tatălui, a Fiului și a Duhului, precum una este ființa nedespărțită. Dar pentru noi a zis acestea, și despre voia trupului. Căci dacă nu e copleșit trupul și nu ajunge întreg omul purtat de Duhul lui Dumnezeu, nu face voia lui Dumnezeu decît cu sila. Dar cînd împărățește harul Duhului în noi, atunci nu mai avem voia noastră, ci tot ce se face e voia lui Dumnezeu. Atunci dobîndim pacea. Iar unii ca aceștia, fiii lui Dumnezeu se vor chema. Căci voiesc voia Tatălui, ca și Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Dar pe aceasta nu o poate afla cineva fără păzirea poruncilor, prin care vine tăierea oricărei plăceri sau voinței proprii și răbdarea oricărei dureri ce se ivește din pricina aceasta […].

Celui ce se cunoaște pe sine i se dă cunoștința tuturor. Și cel ce se supune lui Dumnezeu, supune sieși tot cugetul trupesc, iar după aceasta i se vor supune lui toate, cînd va împărăți smerenia în mădularele sale. Căci cel ce se cunoaște pe sine, cum zic Sfinții Vasile și Grigore, că este la mijloc între măreție și smerenie, ca cel ce are suflet înțelegător și trup muritor și pămîntesc, niciodată nu se înalță, nici nu deznădăjduiește, ci rușinîndu-se de partea mintală a sufletului, se întoarce de la toate cele de rușine, iar cunoscîndu-și neputința sa, fuge de toată îngîmfarea. Cel ce-și cunoaște, așadar, neputința sa din multele ispite și din patimile sufletești și trupești, a văzut puterea nesfîrșită a lui Dumnezeu, cum izbăvește pe cei smeriți, care strigă către El prin rugăciune stăruitoare din inimă.

^{Nota 73} (Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, marele nostru comentator patristic, întru toate – viață și învățături – asemenea Sfinților Părinți). E vorba sau de o falsă știință, sau de orgoliu, care uită de marginea științei dobândite. Prin amîndouă se pierde simțul realității, se ajunge în știința periculoasă.[138]”

Cunoașterea sinelui, a tuturor și, cu atât mai mult a înțelesurilor vieții și cuvintelor Sfinților Părinți, nu se poate dobândi fără experierea luptei lăuntrice, care nu se poate obține fără stăruința de a împlini poruncile lui Dumnezeu, adică voile și cugetele Lui. Și cum s-ar putea cunoaște pe sine vreun savant, atunci când nici nu vrea să audă despre smerenie, ci se gândește doar cum să fie original și să-i critice pe alții? Este o mare legătură între smerenie și dreapta socoteală, ca să poți cu adevărat să cunoști ceea ce a vrut să spună un Sfânt Părinte în cuvintele sale, atunci când nu spune lucrurile direct, ci doar sugerează ceva. Mai mult, e atât de mare îngâmfarea savanților lingvistico-istorico-critici, încât ajung chiar și dea un alt sens ideilor transmise în mod direct de sfinți, ca să fie mai pe gustul lor. De aceea, știința lor nu este folositoare, ci periculoasă. De aceea, cu toții suntem datori să fugim de ei și să alergăm, pentru a lua sfat, direct la Sfinții Părinți, ca să nu ne înșelăm.

„Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeu, darul deosebirii din multă smerită cugetare, e dator să păzească acest dar cu toată puterea, ca să nu facă nicidecum ceva fără dreaptă socoteală. Ca nu cumva aflîndu-se în cunoștință, să greșească din neglijență și să-și pricinuiască sieși o mai mare osîndă. Iar cel ce n-a luat darul acesta, încă e dator să nu aleagă nici un gînd sau cuvînt sau lucru fără întrebare, credință tare și rugăciune curată, fără care nu poate să ajungă în chip nemincinos la dreapta socoteală. Căci aceasta se naște din smerita cugetare. Iar ea naște în cel ce o are, puterea de a străvedea, cum zice Moise și Scărarul, încît cel ce o are, prevede uneltirile ascunse ale vrăjmașului și retează pricinile lor înainte de vreme, cum zice David: «Și a văzut ochiul meu întru vrăjmașii mei» (Psalm. LIII, 7).

Semnele darului deosebirii sînt: a cunoaște în chip nemincinos cele bune și cele contrare; pe urmă a ști voia dumnezeiască în toate cele întreprinse. Iar a puterii de a străvedea: a-și cunoaște cineva greșelile sale înainte de a porni la faptă, și cele ce se fac de draci prin furarea atenției; apoi și tainele cele ascunse în dumnezeieștile Scripturi și în făpturile sensibile. Dar și maica acestora, smerenia, are un semn, cum s-a zis mai înainte despre ea. Și ce se cunoaște din aceasta ? Dacă este cineva smerit cu cugetul, trebuie să aibă toată virtutea și să creadă că este cu adevărat mai prejos decît toată făptura, ca unul ce datorează mai mult. Iar de nu are simțirea aceasta, însăși aceasta este dovada, că e mai rău decît toată făptura, chiar dacă s-ar părea că are petrecere întocmai ca îngerii. Fiindcă îngerul adevărat nu a putut să placă Făcătorului fără smerenie, măcar că avea atîtea virtuți și înțelepciune. Deci ce are să spună cel ce-și închipuie că este înger, fără smerenie, care e pricina tuturor bunătăților ce sînt și vor fi ? Din ea se naște darul deosebirii care luminează sfîrșiturile și fără de care toate sînt întunecoase. Căci ea se și zice lumină și de aceea avem lipsă de această lumină înaintea oricărui cuvînt și faptă, ca văzînd celelalte, să ne minunăm.[139]”

Așadar, lumina cunoașterii și a discernământului, se poate afla la acei îngeri pământești, împodobiți cu toate, dar mai ales cu smerenia, fără de care toate sunt întunecoase. Chiar dacă în scrierile sfinților, pot exista totuși și păreri omenești greșite, după cum ne învață Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare, Dumnezeu va vedea dorința noastră de a nu ne abate de la voile și cugetele Lui, ne va ierta și ne va mântui, chiar dacă vom fi induși, fără voia noastră și a lor, în eroare: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda” (1 Cor 10,13), dar aceasta nu este valabil dacă noi înșine ne băgăm în ispite mai presus de puterea noastră. Altfel nu ar exista liber arbitru.

Repetăm, am pomenit de erorile strecurate în cuvintele Sfinților Părinți nu ca să scădem încrederea în ei, fiindcă numai la ei găsim nealterat adevărul, pe cât este cu putință unui om, ci ca să ne sporim smerenia și luarea aminte. Dacă și Sfinții Părinți au putut greși, urmând învățăturile dascălilor lor eretici, cu atât mai mult noi trebuie să ne ferim, care nu avem niciun pic de discernământ, trăire sau cunoaștere duhovnicească, neputând deosebi lupul de oaie, și cărturarul fariseu de învățătorul care Îl urmează pe și ne îndrumă spre Hristos. De aceea, nu ne este nouă recomandat să citim surse secundare, ci numai pe cele primare, adică pe Sfinții Părinți înșiși.

Recapitulând, există și excepții notabile de oameni care au încercat toată viața lor (deși au folosit limbajul și aparatul critic modern, pentru a birui balaurul protestant istorico-critic chiar cu armele lui) să nu se abată nici la stânga, nici la dreapta de la cuvintele și viețuirea Sfinților Părinți. Unul dintre ei (dar nu singurul) este Pr. Dumitru Stăniloae, care probabil, de fapt, este unul din Sfinții Părinți, doar că încă nu este canonizat, ci doar propus la canonizare.

Pentru a nu ne vătăma, trebuie ca scriitorul comentariilor despre Sfinții Părinți să nu fie doar un bun cunoscător al Ortodoxiei, ci și un autentic trăitor al Ei. Numai așa iluminarea harică a lui Dumnezeu ne poate feri de demonii care amestecă binele și răul.

Dacă și Sfinții Părinți au greșit atunci când nu s-au rugat, ci au luat drept bune învățăturile greșite ale dascălilor lor, cum vom putea noi să nu greșim, dacă nu ne selecționăm, cu cea mai mare luare aminte, dascălii? Fiindcă unii „în zadar Mă cinstesc, învățând învățături care sunt porunci omenești” (Mc 7,7). Acestora și noi trebuie să le răspundem ca „Petru și Ioan [care – n.n.] au zis către ei: «judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu»” (FA 4,19). Doar în felul acesta vom urma și noi primilor creștini care „erau mai buni la suflet decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele, cercetând Scripturile, dacă ele sunt așa” (FA 17,11).

Știu că este un paradox ca într-un studiu despre învățăturile Sfinților Părinți să recomand a nu se citi studii despre Sfinții Părinți. Este ca și cum ne-am tăia craca de sub picioare. Dar noi nu dorim ca nimeni să ne citească studiile, ci toți să-i citească doar pe Sfinții Părinți. Dacă îi vor citi nu numai că nu vor avea nevoie de studiile noastre sau de studiile altora, dar nu vor mai putea fi duși de nas de nicio descentrare de la Adevăr. Studiul de față se vrea doar un puternic semnal de alarmă pentru a ne întoarce la Creștinismul original în care au rămas numai ortodocșii care nu se abat de la învățăturile autentice ale sfinților.

Singurul rost al citirii studiilor despre Sfinții Părinți este ca să se găsească în ele, în problemele pe care le dezbat, locurile în care Sfinții Părinți au tratat acele probleme și citatele lor, puse la îndemână, laolaltă, într-o sinaxă armonioasă de cuvinte, pentru ca să fim ușurați în căutarea noastră. Dar, și în acea situație, trebuie să mergem la sursa indicată de acel studiu și, eventual, și la altele de care știm sau putem afla, ca nu cumva citatele să fie greșite, traduse prost sau scoase din context, pentru a li se denatura sau parțializa înțelesurile (cu voie sau fără voie), mai ales în locurile neclare și/sau de care nu am mai auzit și/sau ni se par noi și/sau în discordanță cu învățătura Ortodoxă, în general, și a celorlalți Sfinți Părinți, în special, adică în legătură cu înțelesurile în care nu suntem siguri că sunt surprinse cu exactitate voile și cugetele lui Dumnezeu descoperite de Dumnezeu prin sfinții Săi.

În acest sens recomand și parcurgerea acestor lucrări[140], nu pentru a afla propriile noastre voiri și cugetări, de care vă rugăm să vă feriți sau folosiți cu pază, ca de tot ce este omenesc, ci doar pentru a vă folosi de sursele originale (pe care le-am aflat printr-o îndelungă căutare), unde Sfinții Părinți au tratat problemele dezbătute de noi în acest studiu amplu, scutindu-vă, așadar, de osteneala de a le găsi chiar dumneavoastră în marea mulțime de cărți și articole care s-au scris în legătură cu acest subiect.

Deznădejdea oamenilor de știință sau a comentatorilor Sfinților Părinți când se întâlnesc cu cuvintele sfinților despre cunoașterea adevărului

Cel mai impresionant și, într-un fel, tragic eveniment prin care am trecut în alcătuirea, prezentarea și apărarea tezei noastre de doctorat, a fost deznădejdea pe care a suferit-o un om de știință integru, minunat, pildă de smerenie academică, aflat la vârful carierei cărturărești. Atât de mult a pus la inimă și a crezut în cuvintele Sfinților Părinți, în legătură cu cunoașterea adevărului, lucru posibil doar prin revelație naturală și supranaturală, încât și-a pus problema că toată viața lui a fost zadarnică, toate ostenelile lui deșarte și, nu numai că nu a putut cunoaște adevărul, dar va fi și osândit de Dumnezeu, fiindcă a slujit științei cu nume mincinos. „O, Timotei, păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință. Harul fie cu tine! Amin” (1 Tim 6,20-21).

Ce se poate face cu astfel de oameni de știință, mai ales dacă toată viața lor s-au străduit să-i slujească lui Dumnezeu, făcând, cu râvnă, studii despre Sfinții Părinți, dar fără să știe că trebuie, neapărat, pentru a se mântui, să țină cont neclintit și fără compromis de hotarele revelației?

„Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ceea ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea, deci, să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice (Pilde XXII, 28) și nedepășind dumnezeiasca predanie”[141]. „Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinții tăi” (Pilde 22,28).

Este foarte simplu: există pocăință. Se pot transforma, din oameni de știință și comentatori nepatristici, în oameni de știință și comentatori patristici. Mai mult, după mărturia Sfinților Părinți, un om de știință care lucrează pocăința, este cu mult mai bun, în orice știință, decât cei care nu o lucrează. Iar nu toți (de fapt, puțini în zilele noastre) sunt chemați pentru o viață de strictă nevoință, ruptă de orice fel de cultură sau de activitate cărturărească, pentru o mai mare apropiere de Dumnezeu, ci unii sunt chemați să-i slujească lui Dumnezeu și prin știință, nu numai teologică, ci de orice fel.

„Întrebat de câteva ori, de către tineri, ce cale să-și aleagă în viață, Starețul răspundea felurit. Pe unii îi sfătuia să învețe theologia, pentru o slujire preoțească în Biserică; pe alții îi «binecuvânta» să învețe, dar în așa fel încât învățătura să se îmbine cu rugăciunea și cu o înfrânare monahală; iar pe alții îi sfătuia să nu năzuiască spre cultură, ci toată puterea să și-o dea rugăciunii și nevoinței duhovnicești. Sfatul cel de pe urmă îl dădea cel mai rar, căci Starețul Siluan socotea că venise vremea, pe care o prezisese Părintele Stratonic, când mulți «învățați» vor fi monahi în lume; el găsea că, îndeobște, condițiile pentru un monahism, așa cum fusese în vechime, devin neprielnice, dar năzuința și chemarea pentru monahism vor rămâne întotdeauna.

Am observat la Stareț o puternică încredințare că viața duhovnicească, adică a rugăciunii cu nevoință, pornită dintr’o credință adâncă, este mai presus decât orice altă formă de viață, și deci, cel căruia îi este dată, trebuie să se depărteze de orice altceva pentru ea, până și de «carte», ca pentru un mărgăritar de mult preț.

Socotea că, dacă un om duhovnicesc se va întoarce către știință, părăsind viața nevoinței, el va dovedi un potențial mai mare pentru știință, decât cel care este mai puțin dăruit duhovnicește; sau, cu alte cuvinte, omul înzestrat, din punct de vedere mistic, care trăiește duhovnicește, trăiește într’un plan mai înalt și de o mai mare vrednicie decât cel al științei, al sferei gândirii logice; și, având o formă de viețuire mai înaltă, pogorându-se pe un plan mai jos, în acel plan va dovedi o mai mare înzestrare, decât omul neduhovnicesc, chiar dacă nu dintru început. Εl spunea că «fiii veacului cestuia mai înțelepți sânt decât fiii luminii» (Lc. 16: 8), nu pentru că ei «și în realitate» sânt mai înțelepți, ci pentru că «omul duhovnicesc se grijește de Dumnezeu, și puțin îl preocupă lucrurile lumii». [142]”

Problema existențială pe care și-o punea, cu multă seriozitate, cunoscutul meu, față de care am cea mai mare admirație, este cum ar putea el însuși să se curețe cu totul de patimi, ca să ajungă la iluminarea harului, astfel încât să fie un autentic om de știință doxologic, adică al lui Dumnezeu, care să nu mai interpreteze datele științifice, pe care le studiază, după voile și cugetele omenești-diavolești, ci numai prin descoperire dumnezeiască, ca să nu descentreze realitatea și să urmeze întru totul voile și cugetele lui Dumnezeu, astfel încât să se poată mântui.

Răspunsul Sfinților Părinți, la această problemă care nu e deloc secundară, ci una pe viață și pe moarte, este simplu și accesibil tuturor. Pentru a fi un om de știință și comentator al Sfinților Părinți patristic (iar nu profan), adică doxologic (iar nu hulitor), după voia lui Dumnezeu, iar nu împotriva Lui, nu e nevoie să se ajungă la nepătimire (adică a avea „în loc de suflet […] pe Duhul Sfînt”[143]), ci doar ca să nu sufere „de nepătimire părută sau de multa împătimire”[144] („închipuindu-și că au nepătimire”[145]).

Așadar, cel mai important lucru pentru a deveni om de știință patristic, indiferent de domeniul studiat, este ca interpretarea datelor studiate (fie despre natură, fie despre istorie, fie despre învățături și vieți ale Sfinților Părinți), să nu se facă după propriile principii metafizice, răstălmăcindu-le după propriile voiri și cugetări (sau culese de prin tot felul de eresuri), ci respectând, pe cât se poate omenește, principiile ortodoxe și voile și cugetele lui Dumnezeu, care pot fi însușite de oricine, indirect, de la Sfinții Părinți, fără să aibă nevoie, neapărat, de descoperiri directe de la Dumnezeu, care nu se dau decât în etapa înaltă, de iluminare harică ce se dăruiește abia după ce omul s-a curățat de tot de patimi, ajungând, așadar, nepătimitor.

„Și simplu grăind, cel luminat privind frumusețea fiecărui lucru și întrebuințarea lui, fără patimă, iubește pe Făcător. Acela ia seama la toate cele sensibile, la făpturile de sus și de jos, adică la cer, la soare, la lună, la stele, la nori, la ploi, la zăpadă, la grindină, minunîndu-se cum îngheață apa în atîta arșiță, apoi la tunete, la fulgere, la vînturi și la aer, la schimbarea acestora, la ani, la anotimpuri, la zile, la nopți, la ceasuri, la minute, la pămînt, la mare, la viețuitoarele fără număr, la dobitoacele cele cu patru picioare, la fiare și tîrîtoare, la neamurile multe ale păsărilor, la izvoare, la rîuri, la nesfîrșitele feluri ale pomilor și buruienilor, la cele blînde și la cele sălbatice. Căci în toate vede rînduiala, buna așezare, mărimile, frumusețile, întocmirea, legătura, armonia, folosul, conglăsuirea, felurimea, desfătarea, starea, mișcarea, culorile, formele, chipurile, întoarcerea la aceleași, rămînerea în cele stricăcioase. Și luînd aminte simplu la toate făpturile cele sensibile, se uimește minunîndu-se de Ziditor, cum din cele ce nu sînt, numai cu porunca, a adus la ființă cele patru elemente (stihii) și cum, prin înțelepciunea lui Dumnezeu, cele ce-și sînt potrivnice nu se păgubesc una pe alta; de asemenea, cum din acestea a făcut toate pentru noi [aceasta este revelația naturală, care se referă la cele sensibile, care sunt studiate de științe. După cum vedem, ea are loc la cei nepătimitori – n.n.]. Și încă acestea sînt mici pe lîngă coborîrea lui Hristos, cum zice Teologul, și pe lîngă bunătățile viitoare [iar aceasta este revelația supranaturală, deși ele se împletesc – v. supra – n.n.].

Deci, cunoscînd bunătatea lui Dumnezeu cea ascunsă în făpturi, și înțelepciunea, puterea și purtarea Lui de grijă, cum însuși a zis către Iov (Cap. XXXVIII), să privim pe urmă la cea din arte, din cuvinte și din litere, cum prin puțină cerneală neînsuflețită, ne-a descoperit nouă taine așa de mari prin sfintele Scripturi [la această revelație supranaturală, care se referă și la natură, nu numai la Făcător, avem și noi și orice fel de om de știință acces, dar indirect, prin Sfinții Părinți – n.n.]. Și e într-adevăr lucru minunat, că Sfinții Prooroci și Apostoli [cei nepătimitori – n.n.] au ajuns, de-abia după multă osteneală și dragoste către Dumnezeu [direct – n.n.], la aceste bunătăți, iar noi [cei pătimitori – n.n.] le aflăm numai prin citire [indirect – n.n.]. Căci Scripturile ne grăiesc în chipul cel mai minunat, de parc-ar fi cuvîntătoare.

Cunoscînd deci acestea, credem că nu este în zidire ceva fără rost, nici răul, ci cele ce se fac fără voia dumnezeiască, Dumnezeu le preface în chip minunat în bunătăți. De pildă, căderea diavolului [manifestată și prin scrieri profane, denaturări pseudo-științifice și comentarii nepatristice la Sfinții Părinți – n.n.] nu a fost după voia lui Dumnezeu, dar iată că s-a făcut spre folos celor ce se mîntuiesc. Căci i se îngăduie să ispitească pe cei ce se hotărăsc liber, după puterea fiecăruia [deci, cei ce citesc scrieri de știință hulitoare și/sau comentarii nepatristice la Sfinții Părinți, trebuie să fie atenți la puterea lor: oare, atunci când se apucă să intre în luptă cu diavolul, din astfel de scrieri, sunt suficient de pregătiți patristic, ca să poată birui? Nu cumva se angajează la o luptă peste puterea lor, astfel încât Dumnezeu să-i lase să cadă, ca să-și dea seama, din smerire, cât s-au înălțat mai presus de sine, părându-li-se că stau? „De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Cor 10,12).  – n.n.], cum zice Sfîntul Isaac, ca să fie făcut de rîs de către oamenii întocmai cu îngerii [Sfinții Părinți. De aceea, cei care vor să biruiască în lupta cu diavolul, pentru a cuceri cunoașterea adevărului, nu trebuie să se aștepte la ajutor din partea lui (sau a slugilor lui, cu înțelepciune pământească-demonică), ci numai din partea Sfinților Părinți (ca să poată tâlcui corect natura și Scriptura), fiindcă numai ei îl pot face de râs, numai ei fiind ca îngerii, iar nu oamenii nepregătiți patristic și fără experiență în lupta lăuntrică, cum suntem noi, majoritatea cititorilor – n.n.]. Și e biruit cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai de bărbați, ci și de foarte multe femei, prin răbdare și credință în Cel ce privește lupta, de la Care primesc cununile nestricăciunii, prin harul și iubirea Lui de oameni. Pentru că El este Cel ce a biruit și biruiește pe șarpele cel nerușinat și ucigaș de oameni.

Așadar cel ce a luat darul cunoașterii duhovnicești, cunoaște că toate sînt bune foarte. Iar cel ce este încă la începutul cunoașterii lui Dumnezeu este dator să cunoască întru smerenie, că nu cunoaște, zicînd la orice lucru: nu știu, cum zice Gură de Aur: «Dacă ar zice cineva despre înălțimea cerului că este atîta și eu aș zice că nu știu, desigur că eu am spus adevărul, și acela se amăgește socotind că știe, sau nu știe cum trebuie, după Apostol».

De aceea sîntem datori să primim cu credință tare și prin întrebare de la cei încercați [deci nu de la oricine, care are numai specializare și autoritate lumească în vreun domeniu, chiar și în cel dogmatic sau patristic, fiindcă ar fi spus prin „întrebare de la cei învățați”, dar a spus „de la cei încercați”, în contextul luptelor cu diavolul, descrise mai sus, așadar întrebarea se face la cei care, având ca experiere lucrarea lăuntrică, pot înțelege – n.n.] dogmele Bisericii și dreptele judecăți ale dascălilor despre dumnezeieștile Scripturi și despre făpturile cele simțite și cele cugetate [așadar aceasta e valabilă nu numai în cazul cunoașterii teologiei sau a adâncimilor revelației supranaturale, ci și în cazul cercetării creației văzute, de care se ocupă știința – n.n.], ca nu cumva, încrezîndu-ne în priceperea noastră, să cădem degrabă, cum zice Sfîntul Dorotei. În toate sîntem datori să ne descoperim neștiința noastră, încît căutînd cineva și necrezînd cugetărilor sale, să dorească a învăța, și întru cunoștință multă nepricepînd, să-și cunoască neștiința din înțelepciunea fără de margini a lui Dumnezeu. Pentru că mintea înțelegătoare, zice, primește, fără îndoială, o simțire înțelegătoare, cînd se curățește pe sine lui Dumnezeu, cum zice Teologul.

Dar sîntem datori să avem cunoștința spre o mai mare temere, ca nu cumva să se afle ascunsă în suflet vreo dogmă vicleană, ce poate să-l piardă fără alt păcat, zice marele Vasile. De aceea nu trebuie să alerge omul spre această vedere înainte de vreme, din nepăsare și dintr-o rîvnă pentru slava deșartă, ci să împlinească după rînduială poruncile lui Hristos și vederile mai înainte pomenite, fără să se înalțe, și cu răbdare. Și, spălîndu-și sufletul cu lacrimile multe ale temerii și cu plînsul, și venind la vederea cea după fire și la deprinderea acestora, mintea ajunge de la sine la această vedere, călăuzită duhovnicește de îngeri.

Iar dacă se află vreunul mai îndrăzneț și vrea să vină la cele de al doilea înainte de a fi la cele dintîi, să știe că nu numai că nu poate ajunge la scopul de a bineplăcea lui Dumnezeu, ci își va ridica și multe războaie împotriva sa, mai ales din vederea privitoare la om, cum am auzit despre Adam. Căci nu folosește nimic celor ce sînt încă pătimași [comentatorii nepatristici – n.n.], să facă lucrurile celor nepătimași [Sfinții Părinți – n.n.], sau să aibă înțelegerile lor, precum nici celor ce sînt încă prunci nu le este de folos mîncarea tare, măcar că este foarte folositoare celor desăvîrșiți. Ci unul ca acela e dator să le dorească cu multă dreaptă socoteală și să se înfrîneze, ca un nevrednic, și nici să nu lepede harul cînd vine, din deznădejde și lenevire, nici să nu caute ceva cu îndrăzneală înainte de vreme. Ca nu cumva, căutînd cele ale unei vremi înainte de vreme, cum zice Scărarul, să nu le dobîndim nici la vremea lor, ci, amăgindu-ne, să nu aflăm nici îndreptare de la vreun om sau de la Scriptură.

Pentru că dacă urmărește cineva un scop după Dumnezeu, întru smerenie și răbdarea ispitelor ce-i vin asupra, și caută un lucru din neștiință și se rătăcește cu privire la el, poate găsi dezlegare la Dumnezeu și așa se întoarce, cu multă rușine și bucurie înapoi, căutînd calea Părinților. Fiindcă ceea ce se face, după Dumnezeu și nu după altceva, cum zice Scărarul, ni se socotește ca bine prin har, chiar dacă n-ar fi deloc bine ceea ce se face. Dar dacă nu e așa și nu are nici răbdare, nici smerenie multă, va pătimi cele ce le-au pătimit mulți, care s-au pierdut prin nebunia lor, crezînd înțelegerilor proprii și închipuindu-și că umblă pe calea cea bună fără povățuitor, sau fără experiența ce se dobîndește prin răbdare și smerenie.[146]”

Dacă asta e valabil cu autorii cărturari, care cunosc multe informații în domeniile lor, dar nu lucrează voile și cugetele lui Dumnezeu, în ce amăgire de neîndreptat vor ajunge cititorii lor naivi și lipsiți de experiență, care nu au nici pe departe cunoștințele acumulate de ei, deci n-au nicio șansă să reziste la tentația de a-i urma. Primii au doar o ignoranță practică, cei de-al doilea și practică și teoretică, din cauza dublei amăgiri: nu numai că nu au aplicat ce au cunoscut de la Sfinții Părinți, dar nici nu au cunoscut nimic de la Sfinții Părinți.

Pentru aceasta, orice om de știință lucid sau comentator al Sfinților Părinți echilibrat, trebuie să citească, să înțeleagă și pururea să facă referință (să revină de fiecare dată când are nevoie și a uitat ceva) la o carte mică, dar esențială, care cuprinde în sine mai toată învățătura creștină, despre dogme (natură și istorie) și credință (Scriptură, teologie – Sfânta Treime – și iconomie – Întrupare): Dogmatica Sf. Cuv. Ioan Damaschin[147]. Este imposibil ca un om de știință sau comentator al Sfinților Părinți, atât de versat în prelucrarea a tot felul de informații, având mintea atât de ascuțită de la studiile științifice, de multe ori având, și prin ele, un stil frumos de explicare și redare a ideilor sale, să nu poată să citească și să înțeleagă (având la dispoziție și toate dicționarele de acum), o carte pe cât de mică, pe atât de clară și atotcuprinzătoare, vindecătoare de minte și de inimă.

Astfel încât, oamenii de știință ortodocși nu trebuie să deznădăjduiască fiindcă Dumnezeu nu le dă nepătimirea (și, din această cauză, nu pot cunoaște direct revelația lui Dumnezeu), căci nu tuturor le este ea de folos. Esența e ca ei să se pocăiască permanent, la fiecare greșeală de care își dau seama, cât de mică, și așa să studieze, pe cât pot și știu ei în legătură cu voile, cugetele și înțelesurile revelate dumnezeiești (pe care le-au cunoscut indirect, de la Sfinții Părinți), căci pocăința e a tuturor, dar nepătimirea (care însoțește iluminarea harică și revelația directă de la Dumnezeu), nu o pot atinge decât câțiva.

„Căci precum cei războiți de multe patimi sufletești și trupești, dacă le rabdă și nu renunță la libertate, din negrijă, nici nu deznădăjduiesc, se încununează, așa și cel ce a aflat nepătimirea cu eliberarea și ușurarea ei, cade degrabă, dacă nu dă pururea mulțumită, prin aceea că nu judecă pe nimeni. […]

Fiindcă dacă nu se face cineva nepătimitor, nu-și trimite Sfîntul Dumnezeu Duhul Său Cel Preasfînt, ca nu cumva să se afle încă atras din obișnuință spre patimi și să se facă vinovat în fața Duhului Sfînt celui sălășluit în el și mai mare osîndă să aibă. Dar cînd deprinderea virtuții îl face să nu mai aibă prietenie cu vrăjmașii, nici să mai fie atras de obișnuința patimilor, se împărtășește de har, și așa rămîne neosîndit, primind darul. […]

Patima e supusă, fără îndoială, la toți, fie pocăinței care îi este potrivnică, fie osîndei viitoare, cum zice Scărarul (Cuv. XV: Pentru curăție, 43). Acesteia din urmă pentru că nu ne pocăim, nu pentru că ne războiește, căci dacă ar fi așa, noi cei mulți n-am putea primi iertarea, neavînd nepătimirea desăvîrșită. Fiindcă a zis tot Scărarul, că nu e cu putință să ajungă toți nepătimitori, dar nu e cu neputință ca toți să se mîntuiască, toți să se împace cu Dumnezeu.[148]”

Iar dacă un astfel de om de știință sau comentator patristic ortodox va greși, după ce s-a străduit să nu se abată nici la stânga, nici la dreapta de la învățătura creștină, dacă va face toate cele de mai sus și, în plus, încercând să trăiască pe viu o viață creștină autentică, cu spovedanie, post și rugăciune, participare la Sfânta Liturghie continue, cu siguranță că Dumnezeu îl va ierta și îi va și lumina mintea să ajungă, să vorbească și să-i învețe și pe alții despre adevăr, atât cât este cu putință unui om care nu este Sfânt Părinte, dar care totuși Îi cinstește și Îi respectă pe Sfinții Părinți.

„Iar dacă nu se află cineva cu darul deosebirii între oamenii de acum, pentru că lipsește smerenia care îl naște, sîntem datori să ne rugăm cu stăruință înaintea fiecărei fapte, cum zice Apostolul. Și chiar dacă sîntem lipsiți de mîini cuvioase, sau de curăția sufletului și a trupului, să fim măcar în afară de pomenirea răului și de gînduri pătimașe. Căci aceasta vrea să spună cuvîntul apostolic, care poruncește să ridicăm «mîini cuvioase, fără mînie și fără gînduri gîlcevitoare» (I Tim. II, 8). Și dacă cugetăm ceva potrivit cu Dumnezeu, să facem aceasta fără patimă, chiar dacă nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastră și pentru voința de a-l face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti, prin har, ceea ce am făcut, ca bun, dacă nu s-a făcut din patimă, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie și numai pentru bunătatea lui Dumnezeu.[149]”

Dacă nu se împlinesc aceste condiții, atunci omul de știință sau comentatorul nepatristic devine slujitor al minciunii și este ucis de tatăl ei. Însă, dacă se străduiește să le împlinească nu la modul absolut, ci în măsura în care poate el, silindu-se (luptând împotriva trândăviei duhovnicești), dar neforțându-se (neîncercând să treacă peste hotarele firii sau ale propriei sale capacități), atunci devine slujitorul iubit al lui Hristos, Adevărul absolut, și va căpăta cunoașterea Tatălui Său.

La întrebarea pe care mi-a pus-o acel om de știință înțelept, dar deznădăjduit, i-am răspuns că nici noi și poate nimeni (chiar din cei mai buni cunoscători ai Sfinților Părinți) din generația noastră nu poate să facă asta, însă dacă avem buna intenție (lucrătoare) de a cunoaște și a urma în toate Sfinților Părinți, chiar dacă vom greși neîncetat (și fie ne vom pocăi neîncetat, fie poate chiar nici nu vom ști că am greșit), Dumnezeu ne va ierta neîncetat și ori ne va rezolva aici neștiința (aducându-ne în față vreo scriere – necunoscută de noi până atunci – a vreunui Sfânt Părinte), fie ne va lăsa așa, dar ne va da cunoașterea totală în veacul viitor (pe care o vom dobândi din dorința noastră sinceră – chiar dacă neîmplinită – de a urma în toate voilor și cugetelor Lui).

De care lucru să se învrednicească, prin rugăciunile și lacrimile Maicii Domnului, orice scriitor profan, păgân, iudeu, mahomedan și eretic, prin convertire la Ortodoxie; și orice om de știință și comentator al Sfinților Părinți, prin convertire la pocăință, și acum, și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

[1] Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Apărarea tezei de doctorat L.U.C.A. – o analiză științifică și patristică despre înnoirea omului (documentar video), Prod. Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea (<https://www.youtube.com/watch?v=py2tZBSZgYk>, vineri, 18 august 2023), 01H:26m:46s.

[2] <https://traianbadarau.files.wordpress.com/2019/01/ioan-damaschin-dogmatica.pdf>, vineri, 18 august 2023.

[3] <https://traianbadarau.files.wordpress.com/2013/01/patericul-egiptean.pdf>, vineri, 18 august 2023.

[4] „Prefață la ed. II-a, p. 13.”  – n.a.

[5] „Analele Academiei Române. Seria II, tom. XL (1919-1920), partea administrativă și desbaterile. p. 47”  – n.a.

[6] „Prefața la ed. II-a p. 13”  – n.a.

[7] „Ibid. [sic! Ibid. – n.n.]”  – n.a.

[8] „Arhiva… din Iași, IV, (1893) p. 553”  – n.a.

[9] Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu (1923-1942 – ed.), „Prefață la ediția a III-a”, în Prof. Univ. Acad. Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920), Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu (1923-1942 – ed.), Dacia ante-romană și Dacia romană – 513 înnainte [sic! înainte – n.n.] de Hr.-270 după Hr., coll. Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 1, Ed. Cartea Românească, București, ³1925-1930, pp. 1-4.

[10] Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu (1923-1942 – ed.), „Prefață la ediția a III-a”, în Prof. Univ. Acad. Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920), Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu (1923-1942 – ed.), Dacia ante-romană și Dacia romană – 513 înnainte [sic! înainte – n.n.] de Hr.-270 după Hr., coll. Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 1, Ed. Cartea Românească, București, ³1925-1930, pp. 3-4.

[11] Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu (1923-1942 – ed.), „Prefață la ediția a III-a”, în Prof. Univ. Acad. Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920), Conf. Univ. Dr. Ion Vlădescu (1923-1942 – ed.), Dacia ante-romană și Dacia romană – 513 înnainte [sic! înainte – n.n.] de Hr.-270 după Hr., coll. Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 1, Ed. Cartea Românească, București, ³1925-1930, p. 4.

[12] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 29-30.

[13] SF. IER. TEODOR AL EDESEI, „Cuvânt despre contemplație”, trad. de Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru STĂNILOAE, coll. Filocalia, vol. 4, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, pp. 242, 245-247.

[14] „Arhimandritul Sofronie, Stareț Siluan, Paris, 1952, partea a Il-a, p. 118 (în lb. rusă). (Cf. ed. rom., Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 43)” – n. trad.

[15] „Ibid., p. 119. (Ed. rom., p. 47)” – n. trad.

[16] „Ibid., p. 148. (Ed. rom., p. 110)” – n. trad.

[17] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 32, 40.

[18] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 64-

[19] Sf. Cuv. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință”, coll. Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977a, pp. 211-212.

[20] Sf. Cuv. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință”, coll. Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977a, pp. 267-269.

[21] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Scară Nouă, Ed. Ρηγοπουλου [Rigopoulou – n.n.], Tesalonic, 1976, pp. 332-335.

[22] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), pp. 89-90.

[23] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), p. 22.

[24] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), pp. 17, 23-24.

[25] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), p. 24.

[26] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), pp. 15-16.

[27] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), pp. 24-26.

[28] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Scară Nouă, Ed. Ρηγοπουλου [Rigopoulou – n.n.], Tesalonic, 1976, pp. 332-335.

[29] Hariton, Egumenul Sfintei Mănăstiri Valaam, Sbornicul, Culegere despre rugăciunea lui Iisus – culegere din învățăturile Sfinților Părinți și din îndrumările oamenilor încercați, care au pus rugăciunea în lucrare, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1993, pp. 122-123, din ed. electronică: <http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/Sbornicul-Culegere-despre-rugaciunea-lui-Iisus.pdf>, duminică, 26 noiembrie 2017.

[30] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Scară Nouă, Ed. Ρηγοπουλου [Rigopoulou – n.n.], Tesalonic, 1976, pp. 332-335.

[31] „Drept aceea, omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” (Col 3,5-6)

[32] Sf. Ier. Teofan Zăvorâtul, „Cuv. 2, pag. 12”, în Hariton, Egumenul Sfintei Mănăstiri Valaam, Sbornicul, Culegere despre rugăciunea lui Iisus – culegere din învățăturile Sfinților Părinți și din îndrumările oamenilor încercați, care au pus rugăciunea în lucrare, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1993, pp. 306-307, din ed. electronică: <http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/Sbornicul-Culegere-despre-rugaciunea-lui-Iisus.pdf>, duminică, 26 noiembrie 2017.

[33] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Scară Nouă, Ed. Ρηγοπουλου [Rigopoulou – n.n.], Tesalonic, 1976, pp. 332-335.

[34] Sf. Ier. Kalist Katafighiotul, „Filocalia greacă, cap. 34, p. 1135”, în Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Scară Nouă, Ed. Ρηγοπουλου [Rigopoulou – n.n.], Tesalonic, 1976, pp. 332-335.

[35] Sf. Ier. Grigorie de Nazianz (Teologul), „Cuvântarea a doua despre Dumnezeu. VII”, în idem, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, Ed. Tipografia Eparhială, Curtea de Argeş̦, 1947-²2008 (ed. electronică), p. 38 și <Sf.-Grigorie-de-Nazianz-Cele-cinci-Cuvantari-despre-Dumnezeu.pdf (tineretulortodox.md)>, duminică, 26 martie 2023.

[36] Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, „Omilia XX”, în idem, Comentariile sau explicarea epistolei I cătră Corintheni, Ed. Atelierele grafice SOCEC &. Co., București, 1908, pp. 256-257.

[37] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 166-169.

[38] Sf. Ier. Ignatie Briancianinov, „Capitolul XLIX  – Despre faptul că trebuie păzit ochiul sufletului de tot ceea ce-l poate pângări”, în idem, Fărâmiturile Ospățului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1996, pp. 106-108.

[39] Arhim. Cleopa Ilie, Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 17, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2010, pp. 57-60.

[40] Despre asta am discutat mai pe larg în <https://edituramariam.ro/teologie/revelatia-desi-una-deplina-in-domnul-nostru-iisus-hristos-este-aceeasi-invatatura-fara-de-greseala-innoita-dupa-nevoile-vremii-si-in-sfintii-parinti-de-ieri-si-in-cei-de-azi-si-in-cei-dintotde/>, vineri, 18 august 2023.

[41] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 113-114.

[42] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și Cuvîntări, PSB 17, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986, pp. 456-460.

[43] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 253-255.

[44] Sf. Cuv. Varsanufie și Ioan, „Scrisori duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 11, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor – Apologeticum, Roman – România, ¹1990 – ³2005, pp. 672-675.

[45] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 113-114, 255-256.

[46] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 63-64, 332, 357, 130, 239.

[47] Sf. Ier. Grigorie Palama, Scrieri, vol. I, Tomosuri dogmatice, Viața, Slujba, Editura Deisis, Sibiu, 2009, pp. 509-510.

[48] Pr. Dr. (medic) Drd. (Th.D) Alexandru Anastasiu, afiliat la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Întru început – Sfinții Părinți și oamenii de știință despre cunoaștere și evoluționism, Ed. Mariam, Călimănești, 2020, pp. 59-60.

[49] „Episod relatat de Palama însuși la sfârșitul vieții, în ultima sa scriere (Contra lui Gregoras I, 14), ca petrecut pe când avea 17 ani, adică în jurul anului 1313”  – n.a.

[50] Sf. Ier. Grigorie Palama, Scrieri, vol. I, Tomosuri dogmatice, Viața, Slujba, Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 469.

[51] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[52] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 47-48.

[53] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[54] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[55] „Numenie de Apamea, în F. Thedinga, De Numenio Philosopho, Bonn 1875, p.13. Clement Alexandrinul, Pedagogul, 3, 11, ΒΕΠΕΣ 7, p. 214” – n.a.

[56] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[57] Există, în comentariile profane ale Sfinților Părinți, un duh pregnant de dispreț al celorlalți și de impunere, cu orice preț (neargumentat sau cu argumente forțate), a propriilor păreri despre Sfinții Părinți, ca și cum ar ști mai bine chiar și decât Sfinții Părinți ce au vrut să spună. Acest șarpe gândit, greu de ucis, e foarte dăunător și contagios, lăsând corpi străini în mintea și inima celor care îi citesc.

[58] De câte ori, din păcate, nu se întâlnesc, în astfel de comentarii „patristice”, ignoranță și/sau descentrare cu privire la Sfânta Treime, Întrupare, lumea nevăzută și creația celei văzute – adevărate basme evoluționiste care alterează subtil, dar eficient, învățătura ortodoxă și deformează înțelesurile transmise de Dumnezeu prin Sfinții Părinți.

[59] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[60] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[61] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[62] Sf. Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei – însemnări duhovnicești, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, ⁴2001, pp. 266-267.

[63] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[64] Marie-Hélène Congourdeau, Embrionul și sufletul lui la Sfinții Părinți și în izvoarele filozofice și medicale grecești (secolele VI î.Hr.-V d.Hr.), trad. de Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2014.

[65] Marie-Hélène Congourdeau, Embrionul și sufletul lui la Sfinții Părinți și în izvoarele filozofice și medicale grecești (secolele VI î.Hr.-V d.Hr.), trad. de Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, p. 415.

[66] „Adică cunoașterea prin revelație vs. cunoașterea prin rațiunea autonomă căzută”  – n.a.

[67] „Traducerile, înțelesurile date cuvintelor, nuanțele sugerate (cu știință sau fără știință), explicațiile și, mai ales, concluziile trase despre diferite subiecte: diferitele amănunte ale firii sau revelație și roadele ei. Toate subiectele acestea pot fi cunoscute cu adevărat, fără de greșeală, doar prin revelație, dar dacă cineva nu cunoaște nici măcar ce este revelația, cum să aibă parte de ea?”  – n.a.

[68] Sf. Cuv. Dorotei din Gaza, „Învățăturile lui Ava Dorotei”, în coll. Filocalia, vol. 9, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, ³1980, p. 533.

[69] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994.

[70] „Cfr. Diac. Ioan I. Ică jr., «‘Îndumnezeirea’ omului, P. Nellas și conflictul antropologiilor», în Nellas, 1994, p. xx”  – n.a.

[71] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994.

[72] „Cfr. Diac. Ioan I. Ică jr., „‘Îndumnezeirea’ omului, P. Nellas și conflictul antropologiilor», în Nellas, 1994, pp. xxii-xxiii”  – n.a.

[73] „Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, «Cuvânt despre cartea intitulată Zoon theoumeon (Viețuitor îndumnezeit)», în Nellas, 1994, coperta IV”  – n.a.

[74] Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Teză de doctorat: L.U.C.A. – o analiză științifică și patristică despre înnoirea omului, conducător de doctorat Pr. Conf. Univ. Dr. Habil. Nicolae Moșoiu, ULBS – Școala doctorală de Teologie, Domeniul de doctorat: Teologie, Sibiu, 2022, pp. iii-v.

[75] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și, Cuvîntări, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 567-582.

[76] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și, Cuvîntări, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 567-582.

[77] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și, Cuvîntări, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 567-582.

[78] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și Cuvîntări, PSB 17, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986, pp. 569-570.

[79] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și Cuvîntări, PSB 17, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986, pp. 569-570.

[80]  Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Valea Plopului, ³1999, can. 2046.

[81] Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, ²2006, pp. 537-538.

[82] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Faptelor Sfinților Apostoli, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, ²2007, p. 91.

[83] Sf. Cuv. Paisie de la Neamț Velicikovski, Autobiografia și Viețile unui stareț urmate de Așezăminte și alte texte, Ed. Deisis, Sibiu, ³2015 adăugită, pp. 125-128.

[84] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 33.

[85] Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, ²1996, pp. 9-10.

[86] Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, ²1996, pp. 22-23.

[87] Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, ²1996, pp. 21-22.

[88] Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, ²1996, p. 20.

[89] Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, ²1996, pp. 20-21.

[90] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, „Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru”, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 2, Ed. Apologeticum, s.l., ⁴2005a, p. 93.

[91] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 3, Ed. Apologeticum, s.l., ⁴2005b, p. 116.

[92] Hariton, Egumenul Sfintei Mănăstiri Valaam, Sbornicul, Culegere despre rugăciunea lui Iisus – culegere din învățăturile Sfinților Părinți și din îndrumările oamenilor încercați, care au pus rugăciunea în lucrare, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1993, p. 104.

[93] Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, Omilii La Facere (I), coll. PSB, vol. 21, Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 153-154.

[94] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, în Maxime Egger, „Arhimandritul Sofronie, călugăr pentru lume”, în Pr. Cătălin Pălimaru (ed.), S-a dus să-L vadă precum este – 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov, trad. de Aniela Siladi, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 72.

[95] Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, „Cele 225 de capete teologice și practice”, coll. Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977a, pp. 191-195, 198.

[96] Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog, „Cele 225 de capete teologice și practice”, coll. Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977a, pp. 191-195, 198.

[97] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tîlcuirea Epistolelor Către Tesaloniceni, Timotei, Tit Și Filimon, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία, București, 2014, pp. 320-322.

[98] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 166-169.

[99] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolelor către Corinteni a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sf. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005a, pp. 170-172.

[100] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolelor către Corinteni a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sf. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005a, pp. 170-172.

[101] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Hristoitia (bunul moral al Creștinilor), Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 177-178.

[102] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[103] Sf. Ier. Grigorie Palama, Cuvinte în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, coll. Sf. Grigorie Palama Opere Complete, vol. 3, trad. de Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristian Chivu, Ed. Gândul Aprins, București, 2015, pp. 41-97.

[104] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tîlcuirea Epistolelor Către Tesaloniceni, Timotei, Tit Și Filimon, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία, București, 2014, p. 53.

[105] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 3, Ed. Apologeticum, s.l., ⁴2005b, pp. 390-391.

[106] „Negreșit, au fost făcute odată cu cerul și pămîntul și cele ce sînt între cele două extreme”. Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și Cuvîntări, PSB 17, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986, p. 78.

[107] „Esența teoriei evoluționiste”  – n.a.

[108] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și Cuvîntări, PSB 17, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986, p. 71.

[109] Cfr. Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și Cuvîntări, PSB 17, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986, p. 72.

[110] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și Cuvîntări, PSB 17, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986, p. 84.

[111] Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Teză de doctorat: L.U.C.A. – o analiză științifică și patristică despre înnoirea omului, conducător de doctorat Pr. Conf. Univ. Dr. Habil. Nicolae Moșoiu, ULBS – Școala doctorală de Teologie, Domeniul de doctorat: Teologie, Sibiu, 2022, pp. vii-viii.

[112] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și Cuvîntări, PSB 17, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1986, p. 71.

[113] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii La Hexaimeron, Omilii La Psalmi, Omilii și, Cuvîntări, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 456-460.

[114] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), carte care se poate cumpăra sau descărca cu ușurință de pe internet de aici: <https://traianbadarau.files.wordpress.com/2019/01/ioan-damaschin-dogmatica.pdf>, joi, 24 august 2023.

[115] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Predania, București, ²2011, p.15.

[116] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), pp. 156-157.

[117] Sf. Ier. Grigorie Teologul, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, Ed. Tipografia Eparhială, Curtea de Argeș, 1947, p. 60.

[118] V. cap. ††, de la p. ††.

[119] Sf. Ier. Grigorie Teologul, „Poeme autobiografice. Către sine însuși și despre episcopi, II, I, 12 – coll. PG (37, 1066-1227) – Poem compus în 381”, trad. de Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr., în Prof. Emerit Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz – Teologul şi epoca sa (330-390), trad. de Cristian Pop, Ed. Deisis, 2002, pp. 333-348. V. și <https://www.aparatorul.md/sf-grigorie-teologul-cum-de-invatatura-noastra-a-ajuns-sa-fie-asa-de-usor-vanduta/>, luni, 3 iunie 2019.

[120] Sf. Ier. Ioan Gură De Aur, Despre feciorie, apologia vieții monahale, despre creșterea copiilor, Ed. IBMBOR, București, 2001, pp. 102-138.

[121] Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, coll. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 21-22, 412-413, 125-126.

[122] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului et al., Arhim. Ioanichie Bălan (ed.), coll. Viețile Sfinților, vol. 1-12, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor (septembrie-aprilie) – Ed. Episcopiei Romanului (mai-august), Roman, ziua a VI-a, luna aprilie (06.04.).

[123] Caracterizat de †ÎPS Varsanufie a fi „«nou Iov» care acceptă fără cârtire lucrarea lui Dumnezeu, dobândind virtutea blândeții, depășind orice tulburare interioară. Pentru aceasta a rămas în permanenta pomenire și rugăciune a tuturor celor care l-au cunoscut, întrucât «omul virtuos strălucește ca și cum ar fi scăldat de razele soarelui, ba încă mai strălucitor chiar decât razele soarelui; că nu-și trimite numai pe pământ lumina sa, ci depășește chiar cerurile», după cum învață Sfântul Ioan Gură de Aur (Sf. Ier. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, coll. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, Omilia a XV-a, p. 188)” – Pr. Dr. (medic) Drd. (Th.D) Alexandru Anastasiu, Traian, robul Domnului, omul Bisericii și teologul durerii, Ed. Mariam, Călimănești, 2020, p. 6.

[124] Pr. Dr. (medic) Drd. (Th.D) Alexandru Anastasiu, Traian, robul Domnului, omul Bisericii și teologul durerii, Ed. Mariam, Călimănești, 2020, p. 122.

[125] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Hristoitia (Bunul Moral Al Creștinilor), Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p. 5.

[126] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Ed. Egumenița, Galați, ^?2018?, pp. 88-99.

[127] V. cap. ††, de la p. ††.

[128] „812b Varsanufie socotește că nu trebuie să se ocupe cu asemenea întrebări teoretice, ci să-și vadă de curăția lui de patimi. Chiar a cere lui Dumnezeu să-l lumineze în asemenea întrebări, socotește ca e un chin pentru el, căci prin ele îl supară oarecum pe Dumnezeu, arătîndu-se preocupat mai mult de teorie decît de curățirea sa”. Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Nota 812b”, în coll. Filocalia, vol. 11, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor – Apologeticum, Roman – România, ¹1990 – ³2005, p. 672.

[129] „813 Așa încearcă sa explice Varsanufie rămășița unora din teoriile lui Origen la Sf. Grigorie de Nisa și de Nazianz. Ei au respectat pe Origen ca pe un dascăl de la care au învățat multe. Datorită celor învățate de la acela, ei au putut înainta în cugetarea lor și astfel au putut îndrepta cele mai multe din acelea, fiind călăuziți în aceasta mai ales de Duhul Sfînt. Dar au rămas la ei unele mici fărîme din mulțimea greșită a învățăturilor origeniste. Aceasta pentru că nu totdeauna au rugat pe Dumnezeu să le spună dacă și acele mici fărîme sînt adevărate sau nu. În esență, Varsanufie face o distincție între învățăturile proprii ale Sf. Grigore de Nazianz și de Nisa și între unele cuvinte luate de la Origen, pe care le consideră însușite de ei de la el. Căci de cele drepte spuse de ei declară că le au de la Duhul Sfînt. Dar de cele greșite rămase de la Origen, nu spune aceasta. În orice caz Varsanufie învață lămurit veșnicia chinurilor (Răspuns 607). Sf. Maxim Mărturisitorul va arăta în «Ambigua» că și în acele fărîme care par învățături origeniste la Sf. Grigorie de Nazianz, sînt mai mult influențe de limbă, inconsecvent menținute de la Origen, decît rămășițe de conținut.” Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Nota 813”, în coll. Filocalia, vol. 11, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor – Apologeticum, Roman – România, ¹1990 – ³2005, p. 674.

[130] „814 Preexistența, apocatastaza”. Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Nota 814”, în coll. Filocalia, vol. 11, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor – Apologeticum, Roman – România, ¹1990 – ³2005, p. 674.

[131] Sf. Cuv. Varsanufie și Ioan, „Scrisori duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 11, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor – Apologeticum, Roman – România, ¹1990 – ³2005, pp. 672-675.

[132] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 28-38.

[133] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Nota 113” [transformată (de noi) din limbaj arhaic în limbaj contemporan, pentru o mai ușoară înțelegere – n.n.], în Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, ²2007, pp. 139-142.

[134] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 182.

[135] Sf. Cuv. Vincențiu de Lerin [prăznuit la 24 mai – n.n.], Commonitorium, trad. de Pr. Dr. Mircea Florin Cricovean, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 139 (PL 50, 640).

[136] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 229-230.

[137] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 230.

[138] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 38-43.

[139] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 130-131.

[140] Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Teză de doctorat: L.U.C.A. – o analiză științifică și patristică despre înnoirea omului, conducător de doctorat Pr. Conf. Univ. Dr. Habil. Nicolae Moșoiu, ULBS – Școala doctorală de Teologie, Domeniul de doctorat: Teologie, Sibiu, 2022.

Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, Catehism despre Știință vs. Evoluționism – întrebări și răspunsuri, Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 2023.

Pr. Dr. (ThD) medic Alexandru Anastasiu, coll. Tetralogia omului nou – Sfinții Părinți și oamenii de știință despre originea, căderea și înnoirea omului, vol. 1 (Părinții evoluționismului), vol. 2 (Știința vs. Evoluționismul), vol. 3 (Să facem om) și vol. 4 (Ortodoxismul și Evoluționismul), Ed. Mariam, Râmnicu Vâlcea, 2023-2025?.

[141] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), p. 11.

[142] Sf. Cuv. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pp. 74-75.

[143] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 239.

[144] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 118.

[145] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, p. 64.

[146] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 105-108.

[147] Sf. Cuv. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR-Apologeticum, București, ²1943-2004, (PG 94), carte care se poate cumpăra sau descărca cu ușurință de pe internet de aici: <https://traianbadarau.files.wordpress.com/2019/01/ioan-damaschin-dogmatica.pdf>, joi, 24 august 2023.

[148] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 133, 142, 187.

[149] Sf. Sfințit Mc. Petru Damaschin, „Învățături duhovnicești”, coll. Filocalia, vol. 5, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1976, pp. 229-230.