Dumnezeu a creat veșnicia, pentru îngeri, mai înainte de a crea timpul (făcut pentru ca oamenii să ajungă, prin timp, în veșnicie). Deci, Dumnezeu există prin Sine Însuși, mai înainte de veșnicie, fiind mai presus de ea, iar îngerii au fost făcuți de Dumnezeu, mai înainte de începutul timpului. Astfel că nu ne mirăm că, după revelația lui Dumnezeu, prin Sfinții Părinți, Dumnezeu este Făcător al veacurilor, mai înainte și mai presus de veacuri, adică Pururea vecuitor sau Etern, iar îngerii sunt doar veșnici, adică zidire întru veacuri.
Acest lucru este foarte limpede, fără niciun fel de îndoială, fiindcă a fost revelat, de Bunul Dumnezeu, încă de la începutul Sfintei Biserici, și, din acest motiv, a fost susținută de toți Sfinții Părinți, prin insuflarea Sfântului Duh. De exemplu:
„Iar ca «Cel vechi de zile» (Dan. 7,22) e lăudat Dumnezeu pentru că este și veacul și timpul tuturor, și e înainte de zile și înainte de veac și de timp. Dar trebuie ca Εl să se numească și timp și zi și vreme și veac, în mod cuvenit lui Dumnezeu, ca fiind, în toată mișcarea, neschimbat și nemișcat și pentru că, mișcându-se pururea, rămâne în Sine însuși și Cauzatorul veacului și timpului și al zilelor. De aceea, și în sfintele și tainicele vedenii, ale arătării dumnezeiești, e închipuit și ca bătrân (cf. Dan. 7,9) și ca tânăr. Bătrân, îl arată și ca fiind de la început; tânăr, ca neîmbătrânind. Sau, amândouă ne învață că înaintează, de la început, prin toate, până la sfârșit; sau, cum zice dumnezeiescul nostru sfânt învățător, vechimea dumnezeiască le arată pe amândouă: ca Cel mai bătrân, e primul în timp, iar, ca Cel mai tânăr, e dinainte de numărul timpului. Fiindcă unitatea și ceea ce e propriu lui au fost mai vechi ca mulții ani care au urmat.
Dar trebuie să cunoaștem, precum socotesc, și natura timpului și a veacului, din Scriptură. Căci nu sunt absolut nefăcute și cu adevărat eterne, toate cele numite veșnice și incoruptibile și nemuritoare și neschimbate și la fel existente, așa cum zice: «Ridicați-vă porțile veșnice» și cele asemenea (Ps. 23,7,9).
Fiindcă, de multe ori, și cele foarte vechi sunt caracterizate prin numirea de veșnice; și, câteodată, și toată lungimea timpului nostru este declarată veac, întrucât este și o însușire a veacului, vechimea; și neschimbarea este și măsurarea, în general, a existenței. Iar timp, numește pe cel ce este supus facerii și coruperii (stricăciunii) și schimbării, și care e altfel pentru alții. De aceea, teologia (Scriptura) ne declară (numește) și pe noi, cei definiți prin timp, veac prin participare, când ajungem veacul nestricăcios și pururea la fel.
Dar Scriptura vorbește, uneori, și de un veac temporal și de timpul veșnic, deși știm prin ei că e mai propriu să fie numite și arătate «cele ce sunt» veac, iar «cele ce sunt în devenire» timp. Deci, nu trebuie să socotim, simplu, coeterne cu Dumnezeu, cel dinainte de veac, cele numite veșnice. Urmând, neabătut, prea veneratelor Scripturi, socotim veșnice și temporale, după modurile cunoscute în ele, pe cele ce sunt la mijloc și se împărtășesc în parte de veac, în parte de timp [adică sunt făcute în timp, dar participă la veșnicie, când ajung în «veacul nestricăcios și pururea la fel» – n.n.].
Iar pe Dumnezeu să-l lăudăm și ca veac și ca timp, ca cel ce e Cauzatorul a tot timpul și veacul; și ca Vechi de zile, ca Cel ce e înainte de vreme și mai presus de timp și ca Cel ce schimbă vremurile și timpurile. Și iarăși, ca fiind dinainte de veacuri, întrucât este și înainte de veac și mai presus de veac (cf. Apoc. 11,15) și împărăția lui este împărăția tuturor veacurilor. Amin.[1]”
De aici învățăm atât că Bunul Dumnezeu există mai înainte „de veac”, adică veșnicie (o stare dăruită cu incoruptibilitate, nemurire, neschimbare și existență la fel), și „de timp” (starea „supusă facerii și coruperii – stricăciunii – și schimbării”), cât și faptul că pricina probabilă a confuziei teologilor noi (care nu cunosc prea bine nici Sfânta Scriptură, nici Sfinții Părinți, ci doar comentarii despre Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți) este numirea în Sfânta Scriptură, uneori special ambiguă, a timpului, veșniciei și eternității:
„din Scriptură […] nu sunt absolut nefăcute și cu adevărat eterne, toate cele numite veșnice și incoruptibile și nemuritoare și neschimbate și la fel existente [… iar, – n.n.] de multe ori, și cele foarte vechi sunt caracterizate prin numirea de veșnice; și, câteodată, și toată lungimea timpului nostru este declarată veac, întrucât este și o însușire a veacului, vechimea (v. supra)”
pentru a sublinia faptul că timpul se va preface în veșnicie, iar veșnicia este o participare, prin har, la eternitatea dumnezeiască[2].
„Dar, după cum se pare, a fost și înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă prunci cu cunoștința.
Era o stare, mai veche decît facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare. În ea, Ziditorul și Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raționale și nevăzute, și toată podoaba celor spirituale, cîte depășesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putință să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută, după cum învață Pavel, zicînd: «în El s-au făcut toate, fie cele văzute, fie cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpînii, fie puteri» (Col. 1, 16), fie oștile îngerilor, fie dregătoriile arhanghelilor.
Cînd însă, trebuia adusă, între existențe, și lumea aceasta – mai întîi, ca o școală și ca un loc de învățătură a sufletelor omenești, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuință, potrivită tuturor celor supuși nașterii și stricăciunii – atunci, de aceeași natură cu lumea, cu viețuitoarele și plantele din lume, a adus la existență și scurgerea timpului, care se grăbește totdeauna, trece mai departe și nu-și oprește deloc drumul. Nu-i, oare, așa timpul, al cărui trecut a dispărut, al cărui viitor nu-i încă de față, iar prezentul fuge, înainte de a-l cunoaște bine? Așa este și natura tuturor celor din lume: sau cresc, sau se sfîrșesc, întemeiere și stabilitate nu-și pot arăta. Se cădea, dar, ca trupurile viețuitoarelor și ale plantelor, legate, în chip necesar, de scurgere și stăpînite, de mișcarea care le duce spre naștere și stricăciune, se cădea, deci, să fie cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse schimbării.[3]”
Asemenea cu Sf. sfințit Mc. Dionisie Areopagitul și Sf. Ier. Vasile cel Mare, ne învață și Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul: că Dumnezeu, având aseitatea, adică existența prin Sine sau propriu-zisă, nu are cum să fie veșnic, după cum nu poate fi nici temporal, fiindcă nici veșnicia, nici timpul, caracterizate prin „când” și existență începută, adică făcută (adică deosebită, după ființă, de existența lui Dumnezeu), nu sunt din eternitate (adică „din veci”).
„Începutul (principiul), mijlocul și sfârșitul sunt însușirile celor pe care le împarte timpul; ba, ar putea zice cineva, fără să greșească, că sunt ale celor privite la un loc, în veac. Căci timpul, având mișcarea măsurată, se circumscrie prin număr; iar veacul, fiind cugetat în existența lui, împreună cu categoria lui «când» (cu timpul), implică intervalul, întrucât își are un început al existenței. Iar, dacă timpul și veacul nu sunt fără de început, cu atât mai mult cele cuprinse în ele.
Dumnezeu este cu adevărat și pururea Unul și singur după fire, cuprinzând în Sine, în tot chipul, toată existența, propriu-zisă, ca Unul ce, propriu-zis, e mai presus chiar și decât existența. Iar, dacă e așa, Cel ce are existența propriu-zisă nu are nici când și nici unde, nimic din al celor ce se spun că există. Prin urmare, nimic din ceea ce este, după ființă, deosebit, nu poate fi cugetat, împreună ca El, din veci: nici veac, nici timp, nici ceva din cele ce se petrec în acestea. Căci nu se pot întruni laolaltă, niciodată, ceea ce este propriu-zis și ceea ce nu există în mod propriu.[4]”
Însă, teologii mai noi, confundând între ele noțiunile: timp, veac/veșnicie (adică mai înainte de timp), din veci/etern/pururea vecuitor (adică mai înainte de veac/veșnicie) – poate unii din ei nu din rea voință – cred exact pe dos: Dumnezeu este doar veșnic, pe când îngerii sunt mai mult decât El, adică pururea vecuitori.
„Iar începînd Ziditorul a aduce întru săvîrșire și întru podoabă pe făptura cea întîi nevăzută și neîmpodobită, mai întîi a poruncit ca să răsară lumina din întuneric. Că precum un meșter în miezul nopții sculîndu-se voiește să lucreze ceva, aprinde mai întîi lumînarea ca să vadă pe cele din casa lui, așa și Preaînțeleptul Ziditor Dumnezeu, măcar deși este și a toate văzător, văzînd pe cele ce sînt întru întunecatul adînc ca pe cele ce se află în lumină, însă mai întîi ca o lumină în casă, a aprins lumina zilei, întru întunericul cel adînc, zicînd: «Să se facă lumină. Și se făcu lumină».
Aici unii socotesc a fi zidiți îngerii, ca și cum împreună cu lumina i-a zidit Dumnezeu și pe îngeri (Augustin în Cuvîntul 38 a lui Corneliu), și [în sensul de «însă» – n.n.] Sfîntul Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ambrozie la fel și Sfîntul Ioan Damaschin (Cartea 2 Pentru Credință), Grigorie (la Nașterea iui Hristos), Ieronim (la Isaia cap. 14), Becan și ceilalți (la tratatul 3 pentru îngeri), aceasta se scrie și în cartea «Toiag»: îi socotesc pe aceia a fi zidiți dintru început mai înainte de toată zidirea: «Pentru că se cădea (zice Damaschin) ca mai întîi ființa cea de gînd să se zidească, apoi cea simțitoare, și atuncea din amândouă omul».
Deci nu este cu necuviință ca și pentru îngeri să zicem puțin ceva, pentru cei mai simpli. Pentru zidirea îngerilor, Sfîntul Grigorie Teologul zice: «Cum că au ieșit din Dumnezeu, ca razele din soare, mai înainte de toată făptura». Și s-au alcătuit ei lumini a doua, slujitori lui Dumnezeu Luminii celei dintîi.[5]”
„prin Care și veacurile le-a făcut (Evr 1,2).
După ce a vorbit despre omenirea Fiului, ce s-a făcut în vremile mai de pe urmă, Pavel îl înalță acum pe ascultător la înălțimea dumnezeirii celei mai înainte de veacuri și zice că Dumnezeu-Părintele a făcut prin Fiul înseși veacurile. Unde sînt acum Arienii, care zic că a fost o vreme cînd Fiul nu era? Căci iată! – Pavel mărturisește că Fiul a făcut veacurile. Atunci, cum a fost veac cînd Fiul nu Se afla? Aceasta e cu neputință! – căci Făcătorul veacurilor nu Se cuprinde în veacuri. Și, fiindcă Părintele este pricinuitor al Fiului, El este prin urmare și pricinuitor al veacurilor ce s-au făcut de către Fiul. Însă al Fiului este pricinuitor firesc, iar al celor ce s-au făcut și se fac de Fiul este pricinuitor cu facere. Pentru aceasta a zis că Părintele a făcut veacurile «prin Fiul». Nota 1 Din zicerea aceasta, i se astupă și i se rănește gura nu numai lui Arie – precum am zis – ci și lui Savelie, căci aici se vorbește de două ipostasuri (fețe). Ci, din zicerea aceasta, primește rană de moarte și Pavel Samosatul, care zicea că Fiul S-a făcut de curînd și în vreme și că a început a fi din Fecioara Maria. Cu zicerea aceasta, se rănește și Arie – precum s-a zis – însă nu chiar de moarte, fiindcă el, în chip greșit, ia zicerea «prin Care» ca ajutor al eresului său și arată cu aceasta că Fiul este slujitor al Tatălui, iar nu împreună-lucrător. Iar cum se tîlcuiește aceasta (adică «prin Care») și că se zice și despre Tatăl, vezi la tîlcuirea și la subînsemnarea zicerii «și Prin care toate» (Evrei 2:10).
Nota 1 Iar înțeleptul Fotie tîlcuiește zicerea aceasta așa: «Apoi, zicînd că Fiul e moștenitor al avuțiilor părintești, tălmăcește și că prin Acesta ‘s-au făcut veacurile’. Adică veacurile sînt lucruri obștești ale Fiului și ale Părintelui, și atunci negreșit că și cele din veacuri le sînt obștești amândurora; căci, dacă veacurile sînt așa, cu mult mai vîrtos cele ce s-au făcut după veacuri, precum lumea și cele ce sînt într-însa.»
Iar ce sînt veacurile, răspunde marele Grigorie al Tesalonicului, zicînd că și veacurile sînt «zidiri gîndite» (capitolul 68 din cuvintele despre fire și teologice). Pentru aceasta zice și marele Vasilie că Dumnezeu, și lucrările, și puterile și desăvîrșirile Lui sînt dincolo de veacuri, anume așa: «Iar lucrările Duhului cum sînt? Sînt negrăite din pricina mărimii și nenumărate din pricina mulțimii! Căci cum să înțelegem cele de dincolo de veacuri? Care erau lucrările Lui mai înainte de făptura gîndită?» (Despre Sfîntul Duh, capitolul 19). Iar mai înainte-pomenitul dumnezeiesc Grigorie al Tesalonicului, luînd zicerea aceasta a marelui Vasilie, zice: «Așadar, mai înainte de făptura gîndită și dincolo de veacuri, nimeni nu a vorbit, nici nu a înțeles cîndva ceva zidit. Drept aceea, puterile și lucrările dumnezeiescului Duh sînt nezidite» (capitolul 68).
Unit cu acestea zice și dumnezeiescul Grigorie al Nissei: «Se socotește că ‘veacul’ și cele ce sînt într-însul este o măsură și un hotar al mișcării și socotinței omenești. Iar cele mai presus de acestea rămîn nepricepute și neajunse de socotință, curate fiind de tot ceea ce poate veni întru priceperea omenească. Fiindcă întru cele ce nu este nici chip, nici loc, nici mărime, nici măsură de vreme, nici alt ceva ce se poate gîndi din cele ce se pricep, puterea minții înțelegătoare, căutînd a înțelege ceva din ele, va căuta negreșit veacurile și zidirea dintr-însele în ceea ce este de o înrudire și o seminție cu sine, căci firea cea necuprinsă (adică dumnezeiască) e slobodă despre toate părțile» (cuvîntul întîi asupra lui Evnomie). Și se vede că dumnezeiescul Grigorie numește aici «zidire întru veacuri» pe aceea a Puterilor îngerești, căci și fratele său Vasilie, prin «cea veșnică», a numit zidirea îngerilor, zicînd: «[…] zidire care este mai veche decît facerea lumii, așezare cuvenită Puterilor celor mai presus de lume, cea covîrșitoare, cea veșnică, cea pururea vecuitoare» (cuvîntul întîi la Hexaimeron). Același Grigorie [al Nissei] zice și în altă parte că «nici nașterea Celui unul născut n-a fost în veacuri, nici zidirea mai înainte de veacuri» (cuvîntul întîi asupra lui Evnomie). Însă, cu toate că Dumnezeu e mai înainte de veacuri și mai presus de veacuri – căci zice: «împărăți-va Domnul peste veacuri și asupra veacului» (Ieșirea 15:18), pe care purtătorul de Dumnezeu Maxim a tîlcuit-o așa: «Căci nu e slobod a zice că împărăția lui Dumnezeu s-a început sau s-a ajuns de veacuri sau de ani» (capitolul 86 al sutei a doua din cele teologice); și David zice: «Cel ce este mai înainte de veacuri» (Psalm 54:19); așadar, cu toate că Dumnezeu e mai înainte de veacuri și mai presus de veacuri, Sfînta Scriptură îl numește în multe părți pe Dumnezeu «veșnic», zicînd: «Și a chemat (Avraam adică) numele Domnului ‘Dumnezeu veșnic’» (Facerea 21:33). Și Suzana a strigat, zicînd: «Dumnezeul cel veșnic, cunoscătorul celor ascunse, Cel ce știe toate mai înainte de facerea lor» (Suzana 42). Despre aceasta a zis și Teologul Grigorie: «Cînd mintea privește la adîncul cel de sus, la nemărginirea cea neajunsă de aici, neavînd unde sta și a-și mărgini închipuirile despre Dumnezeu, ea îl numește ‘fără de început’. Iar cînd privește la adîncul cel de jos și la cele de aici, îl numește ‘fără de moarte și fără de stricăciune’. Iar cînd [vorbește] de Cel ce săvîrșește totul, îl numește ‘veșnic’, căci veacul nu este vreme, nici parte din vreme, căci nu e măsurat. Ci ceea ce este ‘anul’, măsurîndu-se de noi cu întoarcerea soarelui, pentru cele pururea-vecuitoare este ‘veacul’, care se întinde împreună cu cele ce sînt ca o oarecare mișcare și întindere de vreme» (în cuvîntul la Naștere).
Iar marele Vasilie nu voiește ca veacurile să se numească «pururea vecuitoare», fiindcă sînt făpturi, scriind așa în cuvîntul al doilea asupra lui Evnomie: «[Se numește] ‘pururea-vecuitor’ fiindcă e mai vechi decît toată vremea și veacul; de aceea, Fiul este și născut, și pururea-vecuitor. Iată însă că unii învrednicesc cu numirea ‘pururea-vecuitor’ și veacurile, dobîndind numirea aceasta dintru a fi pururea. Noi însă socotim că e aceeași greșeală și a mărturisi pururea vecuire pentru zidire (adică pentru veacuri), și a-L lipsi de această mărturisire pe Stăpînul zidirii.» De aceea, și Teodorit tîlcuiește zicerea aceasta așa: «L-a numit pe Fiul ‘făcător al veacului’ pentru a ne învăța să cunoaștem că El e pururea vecuitor și să arate că era de-a pururea, fiind mai presus de toată întinderea vremilor. Așa zice Sfînta Scriptură cea veche și despre Dumnezeu-Tatăl: ‘Cel ce este mai înainte de veacuri’, în loc de: ‘pururea fiind’.»
Însă tîlcuitorii mai noi iau veacul și pururea vecuirea altfel. Căci numesc «veac» ceea ce nu are nici început, nici sfîrșit; de aceea și vor a Se numi «veșnic» doar Dumnezeu, Cel fără de început și fără de sfîrșit. Iar «pururea vecuitor» zic că este ceea ce are început, nu însă și sfîrșit, precum sînt îngerii și sufletele cele cuvîntătoare, ce au nemurire. Așadar aceștia zic pe dos decît vechii și sfinții teologi, măcar că și marele Vasilie a numit «pururea vecuitoare» așezarea îngerilor – cum am zis mai sus. […] Vezi și la tîlcuirea zicerii «prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile» (Evrei 11:3). (n. aut.)
†
Cu credința înțelegem că s-au întemeiat veacurile cu glasul lui Dumnezeu, încît s-au făcut din cele ce nu se vedeau cele ce se văd (Evr 11,3).
De vreme ce credința e defăimată de cei care nu-i înțeleg puterea, care zic că e un lucru fără dovadă și o amăgire vădită, Apostolul arată aici cu totul dimpotrivă, anume că prin credință, iar nu prin silogisme, se isprăvesc lucruri prea-mari. Căci ce dovadă poate cineva să înfățișeze că Dumnezeu a făcut toate făpturile din cele ce nu erau doar cu cuvîntul Său? Cu adevărat, nici una! – ci numai credința. Deci prin credință înțelegem că s-au «întemeiat», adică s-au făcut, «veacurile», încît toate cele ce se văd s-au făcut din cele nevăzute, adică ființele s-au făcut din cele ce nu erau, aceasta avînd trebuință numai de credință, nu de silogisme. Sau, și așa se înțelege zicerea aceasta: Prin credință înțelegem că «veacurile» s-au întocmit cu cuvîntul lui Dumnezeu, rostit ca să se zidească ființele din cele ce nu erau. Iar cînd auzi de «veacuri», tu, cititorule, trebuie să înțelegi și lucrurile ce se cuprind în veacurile cele veșnice Nota 3. De asemenea, împreună cu «veacurile», trebuie să înțelegi anii și toate lucrurile ce se cuprind în an [«aion», în elinește, n. m.], adică toate zidirile și făpturile cele simțite, căci «veacurile» arată și anii [«eonii», n. m.]. Căci «veacul» este alt lucru decît anii, și este unul, iar nu multe.
Nota 3 Însemnează că unii din teologi zic că «veacul» ar fi fără de început și fără de sfîrșit și prin urmare nezidit; și că nici o făptură gîndită nu se numește «veșnică», ci numai Dumnezeu. Unii însă, auzindu-l pe Pavel zicînd că veacurile sînt zidite, fiindcă au luat început de a fi, căci zice: «[…] prin Care și veacurile le-a făcut» (Evrei 1:2), îl numesc pe Dumnezeu «mai înainte de veacuri», iar pe îngeri «veșnici», ca pe unii zidiți în veac și care nu au sfîrșit din pricina nemuririi. Unul dintre aceștia e și marele Vasilie, care zice așa: «A fost o oarecare așezare mai veche decît facerea lumii – una mai presus de vreme, veșnică, pururea-vecuitoare – cuvenită Puterilor celor mai presus de lume. În ea, Ziditorul și Făcătorul a toate a săvîrșit făpturi: lumea gîndită, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile cele cuvîntătoare și nevăzute și toată podoaba celor gîndite, toate cele ce covîrșesc mintea noastră, cărora nici numirile nu este cu putință a le afla» (cuvîntul întîi la Hexaimeron). Același lucru îl zice și fratele său, dumnezeiescul Grigorie al Nissei. Vezi și subînsemnarea pe larg a zicerii «prin Care și veacurile a făcut». (n. aut.)[6]”
[1] Sf. Ier. Dionisie Areopagitul (unul din cei 70 de Sfinți Apostoli – ?- 96), „Despre NUMIRILE DUMNEZEIEȘTI. Capitolul X Despre Atotștiitorul, Cel vechi de zile și despre veac și timp. §2-3”, în Sf. Ier. Dionisie Areopagitul (unul din cei 70 de Sfinți Apostoli – ?- 96), Opere complete, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, București, 1996 (varianta electronică, vândută chiar de Ed. Paideia), pp. 308-309.
[2] V. mai multe despre timp, veșnicie și eternitate în cap. ††, de la p. ††.
[3] Sf. Ier. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvîntări, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 75-76.
[4] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, „Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru”, trad. de Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 2, Ed. Apologeticum, s.l., 42005a, pp. 168-169.
[5] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 11-12.
[6] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolei către Evrei a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2011, pp. 14-16, 205-206.