Dumnezeu a creat veșnicia, pentru îngeri, mai înainte de a crea timpul (făcut pentru ca oamenii să ajungă, prin timp, în veșnicie). Deci, Dumnezeu există prin Sine Însuși, mai înainte de veșnicie, fiind mai presus de ea, iar îngerii au fost făcuți de Dumnezeu, mai înainte de începutul timpului. Astfel că nu ne mirăm că, după revelația lui Dumnezeu, prin Sfinții Părinți, Dumnezeu este Făcător al veacurilor, mai înainte și mai presus de veacuri, adică Pururea vecuitor, iar îngerii sunt doar veșnici, adică zidire întru veacuri. Însă, teologii mai noi, confundând între ele aceste noțiuni (poate unii din ei nu din rea voință) cred exact pe dos: Dumnezeu este doar veșnic, pe când îngerii sunt mai mult decât El, adică pururea vecuitori.
„Iar începînd Ziditorul a aduce întru săvîrșire și întru podoabă pe făptura cea întîi nevăzută și neîmpodobită, mai întîi a poruncit ca să răsară lumina din întuneric. Că precum un meșter în miezul nopții sculîndu-se voiește să lucreze ceva, aprinde mai întîi lumînarea ca să vadă pe cele din casa lui, așa și Preaînțeleptul Ziditor Dumnezeu, măcar deși este și a toate văzător, văzînd pe cele ce sînt întru întunecatul adînc ca pe cele ce se află în lumină, însă mai întîi ca o lumină în casă, a aprins lumina zilei, întru întunericul cel adînc, zicînd: «Să se facă lumină. Și se făcu lumină».
Aici unii socotesc a fi zidiți îngerii, ca și cum împreună cu lumina i-a zidit Dumnezeu și pe îngeri (Augustin în Cuvîntul 38 a lui Corneliu), și [în sensul de «însă» – n.n.] Sfîntul Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ambrozie la fel și Sfîntul Ioan Damaschin (Cartea 2 Pentru Credință), Grigorie (la Nașterea iui Hristos), Ieronim (la Isaia cap. 14), Becan și ceilalți (la tratatul 3 pentru îngeri), aceasta se scrie și în cartea «Toiag»: îi socotesc pe aceia a fi zidiți dintru început mai înainte de toată zidirea: «Pentru că se cădea (zice Damaschin) ca mai întîi ființa cea de gînd să se zidească, apoi cea simțitoare, și atuncea din amândouă omul».
Deci nu este cu necuviință ca și pentru îngeri să zicem puțin ceva, pentru cei mai simpli. Pentru zidirea îngerilor, Sfîntul Grigorie Teologul zice: «Cum că au ieșit din Dumnezeu, ca razele din soare, mai înainte de toată făptura». Și s-au alcătuit ei lumini a doua, slujitori lui Dumnezeu Luminii celei dintîi.[1]”
„prin Care și veacurile le-a făcut (Evr 1,2).
După ce a vorbit despre omenirea Fiului, ce s-a făcut în vremile mai de pe urmă, Pavel îl înalță acum pe ascultător la înălțimea dumnezeirii celei mai înainte de veacuri și zice că Dumnezeu-Părintele a făcut prin Fiul înseși veacurile. Unde sînt acum Arienii, care zic că a fost o vreme cînd Fiul nu era? Căci iată! – Pavel mărturisește că Fiul a făcut veacurile. Atunci, cum a fost veac cînd Fiul nu Se afla? Aceasta e cu neputință! – căci Făcătorul veacurilor nu Se cuprinde în veacuri. Și, fiindcă Părintele este pricinuitor al Fiului, El este prin urmare și pricinuitor al veacurilor ce s-au făcut de către Fiul. Însă al Fiului este pricinuitor firesc, iar al celor ce s-au făcut și se fac de Fiul este pricinuitor cu facere. Pentru aceasta a zis că Părintele a făcut veacurile «prin Fiul». Nota 1 Din zicerea aceasta, i se astupă și i se rănește gura nu numai lui Arie – precum am zis – ci și lui Savelie, căci aici se vorbește de două ipostasuri (fețe). Ci, din zicerea aceasta, primește rană de moarte și Pavel Samosatul, care zicea că Fiul S-a făcut de curînd și în vreme și că a început a fi din Fecioara Maria. Cu zicerea aceasta, se rănește și Arie – precum s-a zis – însă nu chiar de moarte, fiindcă el, în chip greșit, ia zicerea «prin Care» ca ajutor al eresului său și arată cu aceasta că Fiul este slujitor al Tatălui, iar nu împreună-lucrător. Iar cum se tîlcuiește aceasta (adică «prin Care») și că se zice și despre Tatăl, vezi la tîlcuirea și la subînsemnarea zicerii «și Prin care toate» (Evrei 2:10).
Nota 1 Iar înțeleptul Fotie tîlcuiește zicerea aceasta așa: «Apoi, zicînd că Fiul e moștenitor al avuțiilor părintești, tălmăcește și că prin Acesta ‘s-au făcut veacurile’. Adică veacurile sînt lucruri obștești ale Fiului și ale Părintelui, și atunci negreșit că și cele din veacuri le sînt obștești amândurora; căci, dacă veacurile sînt așa, cu mult mai vîrtos cele ce s-au făcut după veacuri, precum lumea și cele ce sînt într-însa.»
Iar ce sînt veacurile, răspunde marele Grigorie al Tesalonicului, zicînd că și veacurile sînt «zidiri gîndite» (capitolul 68 din cuvintele despre fire și teologice). Pentru aceasta zice și marele Vasilie că Dumnezeu, și lucrările, și puterile și desăvîrșirile Lui sînt dincolo de veacuri, anume așa: «Iar lucrările Duhului cum sînt? Sînt negrăite din pricina mărimii și nenumărate din pricina mulțimii! Căci cum să înțelegem cele de dincolo de veacuri? Care erau lucrările Lui mai înainte de făptura gîndită?» (Despre Sfîntul Duh, capitolul 19). Iar mai înainte-pomenitul dumnezeiesc Grigorie al Tesalonicului, luînd zicerea aceasta a marelui Vasilie, zice: «Așadar, mai înainte de făptura gîndită și dincolo de veacuri, nimeni nu a vorbit, nici nu a înțeles cîndva ceva zidit. Drept aceea, puterile și lucrările dumnezeiescului Duh sînt nezidite» (capitolul 68).
Unit cu acestea zice și dumnezeiescul Grigorie al Nissei: «Se socotește că ‘veacul’ și cele ce sînt într-însul este o măsură și un hotar al mișcării și socotinței omenești. Iar cele mai presus de acestea rămîn nepricepute și neajunse de socotință, curate fiind de tot ceea ce poate veni întru priceperea omenească. Fiindcă întru cele ce nu este nici chip, nici loc, nici mărime, nici măsură de vreme, nici alt ceva ce se poate gîndi din cele ce se pricep, puterea minții înțelegătoare, căutînd a înțelege ceva din ele, va căuta negreșit veacurile și zidirea dintr-însele în ceea ce este de o înrudire și o seminție cu sine, căci firea cea necuprinsă (adică dumnezeiască) e slobodă despre toate părțile» (cuvîntul întîi asupra lui Evnomie). Și se vede că dumnezeiescul Grigorie numește aici «zidire întru veacuri» pe aceea a Puterilor îngerești, căci și fratele său Vasilie, prin «cea veșnică», a numit zidirea îngerilor, zicînd: «[…] zidire care este mai veche decît facerea lumii, așezare cuvenită Puterilor celor mai presus de lume, cea covîrșitoare, cea veșnică, cea pururea vecuitoare» (cuvîntul întîi la Exaimeron). Același Grigorie [al Nissei] zice și în altă parte că «nici nașterea Celui unul născut n-a fost în veacuri, nici zidirea mai înainte de veacuri» (cuvîntul întîi asupra lui Evnomie). Însă, cu toate că Dumnezeu e mai înainte de veacuri și mai presus de veacuri – căci zice: «împărăți-va Domnul peste veacuri și asupra veacului» (Ieșirea 15:18), pe care purtătorul de Dumnezeu Maxim a tîlcuit-o așa: «Căci nu e slobod a zice că împărăția lui Dumnezeu s-a început sau s-a ajuns de veacuri sau de ani» (capitolul 86 al sutei a doua din cele teologice); și David zice: «Cel ce este mai înainte de veacuri» (Psalm 54:19); așadar, cu toate că Dumnezeu e mai înainte de veacuri și mai presus de veacuri, Sfînta Scriptură îl numește în multe părți pe Dumnezeu «veșnic», zicînd: «Și a chemat (Avraam adică) numele Domnului ‘Dumnezeu veșnic’» (Facerea 21:33). Și Suzana a strigat, zicînd: «Dumnezeul cel veșnic, cunoscătorul celor ascunse, Cel ce știe toate mai înainte de facerea lor» (Suzana 42). Despre aceasta a zis și Teologul Grigorie: «Cînd mintea privește la adîncul cel de sus, la nemărginirea cea neajunsă de aici, neavînd unde sta și a-și mărgini închipuirile despre Dumnezeu, ea îl numește ‘fără de început’. Iar cînd privește la adîncul cel de jos și la cele de aici, îl numește ‘fără de moarte și fără de stricăciune’. Iar cînd [vorbește] de Cel ce săvîrșește totul, îl numește ‘veșnic’, căci veacul nu este vreme, nici parte din vreme, căci nu e măsurat. Ci ceea ce este ‘anul’, măsurîndu-se de noi cu întoarcerea soarelui, pentru cele pururea-vecuitoare este ‘veacul’, care se întinde împreună cu cele ce sînt ca o oarecare mișcare și întindere de vreme» (în cuvîntul la Naștere).
Iar marele Vasilie nu voiește ca veacurile să se numească «pururea vecuitoare», fiindcă sînt făpturi, scriind așa în cuvîntul al doilea asupra lui Evnomie: «[Se numește] ‘pururea-vecuitor’ fiindcă e mai vechi decît toată vremea și veacul; de aceea, Fiul este și născut, și pururea-vecuitor. Iată însă că unii învrednicesc cu numirea ‘pururea-vecuitor’ și veacurile, dobîndind numirea aceasta dintru a fi pururea. Noi însă socotim că e aceeași greșeală și a mărturisi pururea vecuire pentru zidire (adică pentru veacuri), și a-L lipsi de această mărturisire pe Stăpînul zidirii.» De aceea, și Teodorit tîlcuiește zicerea aceasta așa: «L-a numit pe Fiul ‘făcător al veacului’ pentru a ne învăța să cunoaștem că El e pururea vecuitor și să arate că era de-a pururea, fiind mai presus de toată întinderea vremilor. Așa zice Sfînta Scriptură cea veche și despre Dumnezeu-Tatăl: ‘Cel ce este mai înainte de veacuri’, în loc de: ‘pururea fiind’.»
Însă tîlcuitorii mai noi iau veacul și pururea vecuirea altfel. Căci numesc «veac» ceea ce nu are nici început, nici sfîrșit; de aceea și vor a Se numi «veșnic» doar Dumnezeu, Cel fără de început și fără de sfîrșit. Iar «pururea vecuitor» zic că este ceea ce are început, nu însă și sfîrșit, precum sînt îngerii și sufletele cele cuvîntătoare, ce au nemurire. Așadar aceștia zic pe dos decît vechii și sfinții teologi, măcar că și marele Vasilie a numit «pururea vecuitoare» așezarea îngerilor – cum am zis mai sus. […] Vezi și la tîlcuirea zicerii «prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile» (Evrei 11:3). (n. aut.)
†
Cu credința înțelegem că s-au întemeiat veacurile cu glasul lui Dumnezeu, încît s-au făcut din cele ce nu se vedeau cele ce se văd (Evr 11,3).
De vreme ce credința e defăimată de cei care nu-i înțeleg puterea, care zic că e un lucru fără dovadă și o amăgire vădită, Apostolul arată aici cu totul dimpotrivă, anume că prin credință, iar nu prin silogisme, se isprăvesc lucruri prea-mari. Căci ce dovadă poate cineva să înfățișeze că Dumnezeu a făcut toate făpturile din cele ce nu erau doar cu cuvîntul Său? Cu adevărat, nici una! – ci numai credința. Deci prin credință înțelegem că s-au «întemeiat», adică s-au făcut, «veacurile», încît toate cele ce se văd s-au făcut din cele nevăzute, adică ființele s-au făcut din cele ce nu erau, aceasta avînd trebuință numai de credință, nu de silogisme. Sau, și așa se înțelege zicerea aceasta: Prin credință înțelegem că «veacurile» s-au întocmit cu cuvîntul lui Dumnezeu, rostit ca să se zidească ființele din cele ce nu erau. Iar cînd auzi de «veacuri», tu, cititorule, trebuie să înțelegi și lucrurile ce se cuprind în veacurile cele veșnice Nota 3. De asemenea, împreună cu «veacurile», trebuie să înțelegi anii și toate lucrurile ce se cuprind în an [«aion», în elinește, n. m.], adică toate zidirile și făpturile cele simțite, căci «veacurile» arată și anii [«eonii», n. m.]. Căci «veacul» este alt lucru decît anii, și este unul, iar nu multe.
Nota 3 Însemnează că unii din teologi zic că «veacul» ar fi fără de început și fără de sfîrșit și prin urmare nezidit; și că nici o făptură gîndită nu se numește «veșnică», ci numai Dumnezeu. Unii însă, auzindu-l pe Pavel zicînd că veacurile sînt zidite, fiindcă au luat început de a fi, căci zice: «[…] prin Care și veacurile le-a făcut» (Evrei 1:2), îl numesc pe Dumnezeu «mai înainte de veacuri», iar pe îngeri «veșnici», ca pe unii zidiți în veac și care nu au sfîrșit din pricina nemuririi. Unul dintre aceștia e și marele Vasilie, care zice așa: «A fost o oarecare așezare mai veche decît facerea lumii – una mai presus de vreme, veșnică, pururea-vecuitoare – cuvenită Puterilor celor mai presus de lume. În ea, Ziditorul și Făcătorul a toate a săvîrșit făpturi: lumea gîndită, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile cele cuvîntătoare și nevăzute și toată podoaba celor gîndite, toate cele ce covîrșesc mintea noastră, cărora nici numirile nu este cu putință a le afla» (cuvîntul întîi la Hexaimeron). Același lucru îl zice și fratele său, dumnezeiescul Grigorie al Nissei. Vezi și subînsemnarea pe larg a zicerii «prin Care și veacurile a făcut». (n. aut.)[2]”
[1] Sf. Ier. Dimitrie al Rostovului, Hronograf adică numărare de ani, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 22005, pp. 11-12.
[2] Sf. Ier. Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul (trad. în neogreacă și note din Sfinții Părinți), Tâlcuirea epistolei către Evrei a Slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, trad. de †ÎPS Veniamin Costachi, Mitropolitul și luminătorul Sucevei și Moldovei, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2011, pp. 14-16, 205-206.