Tot harul lui Dumnezeu ne vine de la Hristos, prin Maica Sa

Tot harul lui Dumnezeu, după Întrupare, vine de la Hristos, dar prin Maica Domnului, fiindcă El este Capul Sfintei Biserici, iar Ea este Gâtul

Ca ortodocși, am fost întotdeauna învățați adevărul de Dumnezeu, prin Învățătura noastră autentic Creștină. Și, în acest caz, știm, prin revelație, că numai Dumnezeu este adorat, pe când Maica Domnului este preacinstită, iar sfinții sunt doar cinstiți. Monarhia dumnezeiască, ierarhia cerească și ierarhia bisericească, din care face parte ierarhia sfinților, sunt o realitate importantă, care ne aduce sfințenia tocmai fiindcă sunt ierarhice, iar nu anarhice, oligarhice sau omogenizante – de tip egalitarist comunist.

Comunismul nu e totuna cu comunitarismul, și nici una din aceste ideologii nu sunt, nici pe de parte, cât de cât asemănătoare cu sfânta comuniune a Sfintelor Persoane (totale în unire Unele Altora, prin iubire, dar diferite și necontopite, prin modul lor deosebit de a iubi) Care este Împărăția Cerurilor.

„Alta este închinarea cu slujire, alta cu atârnare și ținere [cu împărtășire – n.n.], alta fără atârnare și ținere [fără împărtășire – n.n.].

Închinarea cu slujire se dă numai lui Dumnezeu [latrie, adorare – n.n.], și lui Hristos Însuși, și Pâinii și Vinului, prefăcute, la Dumnezeiasca Euharistie, în Trupul și Sângele lui Hristos. Că cel ce se închină lui Hristos se închină împreună […] Însuși Tatălui și Duhului celui Sfânt, adică Firii celei Una în Treime, și, închinându-se lui Hristos, se închină Lui, ca lui Dumnezeu și Stăpânului, pentru Sine și nu pentru altul […]. Fiindcă slujirea aceasta înseamnă chiar robirea, […] și cuprinde credința și nădejdea mântuirii noastre.

Sfintei Icoanei lui Hristos, nu ne închinăm cu slujire, adică nu ne închinăm întocmai Icoanei, ca întâiului prototip cel însemnat într-însa; nu slujim Sfintelor Icoane ca unor Dumnezei, după cum ne prihăneau luptătorii de Icoane, să nu fie; că acest lucru este străin de Bisericeasca predanie. Pentru aceasta și acest Sfânt Sinod [Sf. Sin. Ecumenic VII – n.n.], în hotărârea sa, a zis: «Și Sfintelor Icoane să le dăm sărutare și închinare de cinstire [dulie, venerare – n.n.]», nu însă slujirea cea adevărată [latrie, adorare – n.n.], după credința noastră, care se cuvine numai dumnezeieștii Firi. Și însuși Dumnezeu a zis: «Domnului Dumnezeului tău te vei închina, și Lui unuia vei sluji» [A doua lege 6,13; Matei 4,10; Luca 4,8]. Vezi că închinăciunea a lăsat să se dea și altuia, dar slujirea nu o au iertat să se dea altcuiva, decât numai
Sieși Unuia. Așa și Anastasie al Teupolei, preabine a tâlcuit zicerea aceasta. Că despre oricare altcineva se zice slujirea, este doar o vorbă întâmplătoare, care nu înseamnă chiar adorarea. Precum este Troparul pentru Vasilie, în care se zice: «O Vasilie, înțelepte și slujitorule al Născătoarei de Dumnezeu». (Pentru aceasta și închinarea care se face către Dumnezeieștile Taine, după prefacere, fiindcă este una cu slujire, se cuvine a se face cu închinare până la pământ, robească, care este diferită de cea care se face, mai înainte de prefacere, Cinstitelor Daruri[1]).

Închinarea fără împărtășire [fără atârnare și ținere – n.n.] a icoanei este atunci când cineva se închină cineva numai celui ce se închipuiește în icoană, dar nu și icoanei lui. Dar această închinare nu se dă Sfintelor Icoane; ci, multor icoane și închipuiri neînchinate, care sunt numai niște pomeniri oarecare ale unor persoane (de exemplu toate zidirile sunt închipuiri ale Ziditorului).

Închinarea cu atârnare și cu ținere [cu împărtășire – n.n.], de mijloc fiind, între cea cu slujire și cea fără împărtășire, se dă Sfintelor Icoane. Se zice însă cu atârnare, fiindcă Icoana (adică chipul), nu ține de sine, ci atârnă de prototipul său; fiindcă icoana este chip al celui ce se închipuiește. Din această cauză, pentru că atârnă și ține de cel ce se închipuiește în ea, adică prin asemănarea Ipostasului [Persoanei – n.n.] închipuite, și după numele lui [ei – n.n.] scris pe ea, se cinstește și ne închinăm ei împreună cu cel închipuit pe ea. Dar, deși ne închinăm și ei și celui închipuit pe ea, totuși ne închinăm în mod diferit ei, decât celui închipuit pe ea, deși se împărtășește și ea de cinstea ce se aduce lui. […]

Că lui Hristos, Celui închipuit, ne închinăm cu slujire, dar chipului Lui ne închinăm [doar cu împărtășire, adică – n.n.] cu atârnare, pentru ținerea ei de Acela;
tot așa, ne închinăm Sfinților și trupurilor lor [Sfintelor Moaște – n.n.], ca unor slujitori și robi ai lui Hristos, cu închinare cuviincioasă slugii [nu cu slujire/ adorare/ latrie, ci cu cinstire/ venerare/ dulie – n.n.], pentru apropierea lor cea către Hristos, iar Icoanelor lor cu atârnare ne închinăm, pentru ținerea ce au ele către dânșii, din asemănarea Ipostasului lor, și din numele lor, cel scris pe ele […];
la fel, și însăși Născătoarei de Dumnezeu, cu prea slujitorească cinste ne închinăm [preacinstire/ supravenerare/ hiperdulie – n.n.], ca Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, dar, chipului Ei, ne închinăm cu atârnare.

Însemnează însă că, deși se zice în praxa [actul/ documentul – n.n.] a 4-a a acestui Sinod, că cinstitele Icoane sunt deopotrivă la cinste cu Evanghelia și cu cinstita Cruce, fiindcă adică toate acestea se închină cu atârnare, cu toate acestea, după rânduiala închinăciunii, mai întâi ne închinăm Sfintei Evanghelii (poate, precum zice Hrisostom, pentru că cele zise de Sfinți sunt închipuiri ale sufletelor lor, și, prin urmare, și cuvintele Sfintei Evangheliei sunt închipuiri ale sufletului și a inimii Domnului). Pentru aceasta li se și dă întâietate, iar, de abia apoi, Crucea, apoi Icoana lui Hristos, Icoana Născătoarei de Dumnezeu, și, după aceea, Icoanele Sfinților, după cum se arată în aceeași praxă (din cuvântul Sfântului Maxim). Cu alte cuvinte, rânduiala închinării Sfintelor Icoane se face după rânduiala și vrednicia prototipurilor pe care le reprezintă [după ierarhia Persoanelor pictate – n.n.], fiindcă Sfintelor Icoane nu se închină oamenii pentru materie, ci pentru asemănarea pe care o au cu cel închipuit pe ele […] căci, după cele hotărâte de acest Sinod, Icoana, adică chipul, se aseamănă cu acela al căruia este chipul, ci și se sfințește, atât de la caracter [trăsăturile feței și trupului Sfântului, îmbibate de sfințenie – n.n.], cât și de la numele cel închipuit.[2]”

Observăm, așadar, că Sfânta Ierarhie a sfințeniei este mult mai detaliată decât ierarhia cerească și cea bisericească, implicând grade de închinare diferite:

Dumnezeu și Sfintele Taine Se adoră;
Maica Domnului Se preacinstește;
Sfinții și Sfintele Moaște se cinstesc;
Sfânta Evanghelie și cuvintele sfinților se cinstesc cu atârnare de sufletele și inimile Domnului nostru Iisus Hristos și, respectiv, ale sfinților, dar mai mult decât
Sfânta Cruce și Sfintele Icoane, care se cinstesc cu atârnare de asemănarea trupurilor Domnului nostru Iisus Hristos și, respectiv, sfinților, iar trupurile sunt inferioare, ierarhic, sufletelor;
dar chiar și acestea se cinstesc nu otova, ci în ordinea ierarhică a persoanelor însemnate fie în scris, prin cuvintele și numele lor, fie în imagine, prin asemănarea fețelor și trupurilor lor, prin care țâșnește harul Sfântului Duh și sfințenia.

Ierarhia închinării, mai simplă și cunoscută de mai mulți, este dată de Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă:

„352. Dar rugăciunea și închinarea nu se cuvin numai lui Dumnezeu? Nu dăm, așadar, oamenilor ceva ce se cuvine numai lui Dumnezeu?

Nu. Căci alta e rugăciunea și închinarea ce se dă lui Dumnezeu. Sfinților ne rugăm numai ca să mijlocească la Dumnezeu. Chiar când ne dau și ei ceva, ne dau prin puterea lui Dumnezeu, care e în ei, și potrivit cu voia lui Dumnezeu, pe care ei o împlinesc, când ne dau acel bun, așa cum Apostolii au făcut minuni cu puterea și cu voia lui Dumnezeu. Deci, când le cerem Sfinților mijlocirea (Fapte 9, 32-42; 20, 9-11; 28, 3-9) sau ajutorul, tot pe Dumnezeu Îl slăvim. Pe Dumnezeu Îl rugăm ca El însuși să ne dea, de la Sine, tot ce cerem, că Acela care este izvorul tuturor bunurilor.

Cât privește cinstirea sfinților, deși se numește uneori și închinare, ea se deosebește de închinarea dată lui Dumnezeu. Când vrem să arătăm și în cuvinte deosebirea, spunem că pe sfinți îi cinstim (dulie, venerare), iar lui Dumnezeu Îi slujim (latrie, adorare, închinare). Pe sfinți îi cinstim, ca pe niște oameni care ne-au dat pildă de slujire lui Dumnezeu, și, pentru aceasta, Dumnezeu i-a cinstit și stau aproape de Dumnezeu. Lui Dumnezeu Îi slujim ca Aceluia ce e Stăpânul atotputernic și Făcătorul nostru, de la Care avem totul, primim totul și atârnăm întru totul. […]

Avem temeiuri în Sânta Scriptură, pentru aceste cereri de mijlocire și pentru cinstirea sfinților?

Da, avem. Am văzut că însuși Sfântul Apostol Pavel cere, în nenumărate rânduri, creștinilor să se roage pentru el. Cu atât mai mult vom cere noi sfinților astfel de rugăciuni, pentru noi.

Cât despre cinstire, în Faptele Apostolilor, se spune ca temnicerul din Filipi «cerând Lumina, s-a repezit înlăuntru și, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel și a lui Sila» (16, 29). În Vechiul Testament, citim că ucenicii proorocilor, în urma unei minuni a lui Elisei, au zis: «Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei. Și au venit înaintea lui Elisei și i s-au plecat până la pământ» (IV Regi 2, 15). Închinarea ce se dă, în aceste locuri, sfinților se datorește faptului că puterea lui Dumnezeu sălășluiește în ei. Deci, tot spre Dumnezeu se înalță cugetul celui care se închină.

Dacă e cu dreptate să li se dea o asemenea cinstire sfinților, cât sunt pe pământ, cu atât mai mult li se cuvine aceasta după ce, prin moarte, sunt sălășluiți în preajma și în lumina Împăratului tuturor. O spune însuși Sfântul Apostol Pavel: «Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința» (Evr. 13, 7).

Un temei pentru cinstirea sfinților din ceruri e și cinstirea ce li se dă Îngerilor, asemenea cu care au ajuns sfinții. «Și a căzut Iosua, cu fața la pământ, și s-a închinat Lui și a zis: Stăpâne, ce poruncești slugii Tale?» (Iosua 5, 14). Iar când părinții lui Samson au adus o jertfă, «Și când a început a se înălța flacăra, de la jertfelnic spre cer, îngerul Domnului s-a ridicat, cu flacăra, de pe jertfelnic. Văzând aceasta, Manoe și femeia lui au căzut cu fața la pământ» (Jud. 13, 20). […]

Pe Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, o cinstim la fel ca pe sfinți?

Nu. Pe Maica Domnului o cinstim mai mult decât pe toți sfinții și îngerii. Dar, totuși, nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numește prea-cinstire (supravenerare). Ei i se cuvine această prea-cinstire, pentru că e Maica lui Dumnezeu, nu numai o «prietenă» a Lui, ca ceilalți sfinți. De aceea, se spune în cântarea bisericească (Axionul): «Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii».

Că e mai presus de sfinți și de îngeri se arată de acolo că și îngerii, și oamenii i se închină. Așa i s-a închinat îngerul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28-29). La fel i s-a închinat Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 40-43). Însăși Sfânta Fecioară spune despre sine ca o vor ferici toate neamurile, așadar și sfinții, care se înalță din neamuri: «Că iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel puternic» (Luca 1, 48-49).[3]”

Văzând această cinstire ierarhică care se de sfinților să nu rămânem aici căci, din păcate, mulți nu înțeleg ce înseamnă, de fapt, adorarea și preacinstirea. Mulți nu pot să se abțină să O considere, într-un fel, pe Maica Domnului mai neînsemnată decât este, doar pentru că nu e și Ea adorată, ci doar preacinstită. Ei nu înțeleg ce înseamnă, în realitate, Preacinstirea Maicii Domnului și nici măcar îndumnezeirea tuturor oamenilor, prin care „omul se află, întreg și în chip integral, într-o întrepătrundere cu Dumnezeu întreg, devenit tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă”[4].

Desigur că această realitate uimitoare – a fi tot ce este Dumnezeu, dar prin har (dar), iar nu prin fire, este a tuturor sfinților, de aceea îi și cinstim. Dar ce O face pe Maica Domnului atât de diferită de ei, astfel încât nu doar să O cinstim, ci să O preacinstim, aducându-I, în felul acesta, o închinăciune aflată oarecum la mijloc între cinstirea sfinților și adorarea lui Dumnezeu?

După Sfinții Părinți, harul atotcuprinzătoarei asemănări cu Dumnezeu, care îi face pe sfinți să fie „tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă”, se dă numai de către Dumnezeu, pe care Îl adorăm, dar, totuși, el nu se mai dă altfel, după Întruparea Sa, decât prin Maica Domnului. De aceea, pe Ea o preacinstim.

Desigur că nu suntem de acord cu romano-catolicii care O adoră pe Maica Domnului aproape ca pe Dumnezeu și mai puțin decât pe papă (pe care-l adoră mai mult decât pe Dumnezeu[5]), însă nu suntem de acord nici să O înjosim, așa cum fac protestanții care au virat în extrema opusă.

Am combătut extrema latinilor, în această carte, în capitolul dedicat imaculatei concepții[6]. Aici este locul să combatem cealaltă extremă, introdusă ca un bumerang, printr-o gândire inversă și perversă, de tip protestant, prin papism și protestantism. De aceea, ne vom strădui să arătăm, de la Sfinții Părinți, cuvinte care ne arată ce înseamnă Preacinstirea Maicii Domnului.

Mai întâi, trebuie să știm, pe scurt, că erezia imaculatei concepții este contrară revelației dumnezeiești și o mare hulă la adresa Maicii Domnului pe care O coboară la nivelul unui obiect purtat de har, lipsit de liberul arbitru (capodopera creației), deci de rațiune, deci de chipul lui Dumnezeu, fiindcă Maica Domnului nu a participat în mod activ, în concepția lor, la dobândirea harului Sfântului Duh, care a curățat-O de păcatul strămoșesc și a ajutat-O să nu aibă păcat personal. Ca și cum Ea nu ar împreună-lucra (nu ar fi în sinergie) cu harul, cum fac toți sfinții, ci doar harul ar lucra prin Ea.

Această idee ar face-O pe Ea să nu mai fie „mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare decât serafimii”, prin asemănarea cu Dumnezeu prin virtuți, ci „mai înjosită decât demonii”, fiindcă tot ce ar fi făcut Ea, în acest caz, ar fi nu numai lipsit de orice virtute-asemănare dumnezeiască (căci virtutea fără posibilitatea alegerii nu e virtute, ci executare automată), ci și de liberul arbitru, deci de chipul dumnezeiesc. Astfel că Născătoarea de Dumnezeu, e redusă, ideologic, de latini, sub nivelul îngerilor și oamenilor, ba chiar și sub nivelul demonilor și al oamenii răi, care sunt răi fiindcă măcar au posibilitatea alegerii, respingând binele atunci când puteau să-l aleagă, dar fiind, prin firea lor rațională, care are putere de decizie între mai multe variante, superiori animalelor fără de minte, care, din această cauză, sunt fără de libertate.

Maica Domnului este hulită ca și cum nici nu ar mai fi om, fiind lipsită de alegere, care caracterizează rațiunea, omul fiind definit ca suflet rațional cu trup. Ori Maica Domnului, nemaiputând să aleagă să nu facă voia lui Dumnezeu, nu mai poate să aleagă deloc, ci spune, forțată de har, numai „da” lui Dumnezeu, astfel încât, pierzându-Și posibilitatea lui „nu”, a pierdut și posibilitatea alegerii și, prin ea, și rațiunea, ajungând la rangul unei făpturi necuvântătoare (care nu poate alege ce să facă, ci este purtată de instinct).

Astfel încât, harul Sfântului Duh, care, în realitate, a lucrat împreună cu Ea, este redus de papiști, ca lucrare, la nivelul instinctului animalic sau, cel puțin, la harul care proniază animalele care nu au vreun cuvânt de spus. Maica Domnului, în loc să lucreze activ cu harul Sfântului Duh, este redusă la rangul unei ființe pasive, purtată involuntar de har.

Această erezie, foarte gravă și foarte hulitoare la adresa Maicii Domnului, a fost combătută, cu multă vigoare, de Sfinții Părinți.

„Dar, așa cum repetă Cabasila, Fecioara a realizat aceasta și a atins sfințenia și puritatea maxime fără să primească absolut nimic în plus față de Adam și ceilalți oameni – deci fără nici un «privilegiu» extraordinar, cum susține mariologia Imaculatei Concepții –, pentru că, altfel, Dumnezeu ar fi fost părtinitor și nedrept. A evitat singură păcatul și a rămas mereu aproape de Dumnezeu, valorificând exclusiv puterile, spre bine, sădite în natura umană.[7]”

„Fecioara realizează omul activând liber doar puterile naturii

Cum a putut aceasta? Folosindu-se de ce gânduri? Sau, mai mult: cum i-a venit de la început acest gând […] și s-a înflăcărat să alerge această întrecere, pe care nu auzise să o fi câștigat cineva, dintre cei de un neam cu ea? Spre ce călăuze privind? Cine i-a dat nădejdi de biruință? De unde a luat îndrăznirea? Căci natura zăcea la pământ și nu se poate spune cât de mare era ticăloșia, cu care se hrănea majoritatea oamenilor; cei buni erau puțini, iar aceștia aveau nevoie de oameni care să stea în picioare; până într-atât erau departe de a fi de folos altora.

Așadar, ce anume a lucrat biruința Fecioarei, care nu intrase, în viața aceasta, nici înaintea tuturor oamenilor, încât să fi primit natura curată de orice răutate, nici după Omul cel Nou și înclinarea pornită de la El? Căci nu ar fi fost nimic nou, dacă Adam ar fi dominat păcatul, întrucât nu era nimic care să nu-l împingă spre virtute și să nu-l abată de la rău. Avea un loc plin de plăcere, pentru plimbări, o viață liberă de osteneli, un trup fără experiența stricăciunii și un suflet care nu gustase nici o răutate; mai mult, el nu avea drept început al neamului un om, ci-L știa, în chip nemijlocit, pe Dumnezeu, însuși atât părinte al naturii, cât și pedagog și legiuitor, iar pe el însuși armonizat, pentru orice fel de comuniune cu El, așa încât era logic […] să păzească nestinsă afecțiunea […] sa față de Dumnezeu. Iar, dacă cei ce s-au născut după har, după împăcări și Victima cea Nouă, după revărsarea Duhului și nașterea negrăită, în ape, și după Masa înfricoșătoare a Tainelor, și astfel s-au bucurat, de ajutoare supranaturale, s-ar abține de la orice rău, n-ar arăta nimic minunat. Dar acum, când e atât de greu și anevoios, ca omul să stea în picioare, până la sfârșit, împotriva păcatului, încât primul om a fost și primul care să calce porunca și, cu atâtea arme, cu care să lupte pentru bine și virtute, a căzut, de îndată, și n-a rezistat atacului; și, dacă chiar și la cei de după baie [Botez] și har, adică la cei care s-au arătat mai sârguitori decât ceilalți și au deprins viața înțeleaptă […] ultimă. ajungând stăpâni pe ei înșiși, sunt rele de care nu sunt cu totul nevinovați, și, de aceea, au nevoie, în fiecare clipă, de curățiri necontenite, faptul că, fără să aibă nevoie de nici un ajutor, Ea a săvârșit ceea ce nimeni din cei pregătiți, în orice chip, n-a săvârșit, fără ca Ea să fi intrat în viață, mai înainte de a fi intrat în aceasta neputința comună, nici după ce a venit Medicul comun, ci în amiaza relelor, în însăși înflorirea lui, în locul osândei, într-o natură care învățase să fie biruită, în fiece clipă, într-un trup robit morții, când toți cei ce puteau ajuta răutății îi erau în preajmă, în chip covârșitor, iar toți cei care știau să lupte erau absenți, după care și-a păstrat sufletul curat, de orice răutate, simplu om, prin sigură înțelepciunea ei, care rațiune l-ar putea cunoaște și care limbă l-ar putea lăuda după vrednicie?

Căci, fie că înainte de împăcările comune, mai înainte de a fi venit pe pământ, Meșterul păcii a desființat, anume pentru Ea, vrăjmășia, a deschis cerul, a atras harul și a primit puterea, împotriva păcatului – o minune mai presus de orice cuvânt, căci ce lucru supranatural atât de mare a oferit Ea, încât să le egaleze pe cele ale unei atât de mari Victime? –, fie că, deși natura era vrăjmașă și deși zidul despărțitor rămânea, alegerea ei a fost atât de puternică, încât s-a unit cu Dumnezeu, iar zidul care separa lumea întreagă, de Dumnezeu, n-a rezistat înflăcărării unui singur suflet, ce lucru e mai uimitor decât acesta? Fiindcă Dumnezeu n-a făcut-o îndeosebi capabilă de o viață înțeleaptă […], nici n-a învrednicit-o pe ea, care-i aducea aceleași lucruri ca și ceilalți, de ajutoare mai mari decât pe ceilalți, ci Ea a câștigat această nouă și supranaturală biruință, folosindu-se numai de Ea însăși și de imboldurile spre virtute, date în comun tuturor.

Necesitatea vitală a contribuției libere la realizarea virtuții

Fiindcă a socoti că Dumnezeu creează virtutea, în obiceiurile oamenilor, ca orice altceva din cele meșterite de El, e un lucru contrar, întâi de toate, înseși definiției virtuții, care e un bine voit și o operă a alegerii noastre [aici Sf. Cuv. Nicolae Cabasila combate, prorocește, erezia predestinării protestante, pe care romano-catolicii, fără să-și dea seama, au perpetuat-o, înaintea protestanților, prin imaculata concepție, ca pe un fel de grație supraadăugată și excepțională, Maicii Domnului – n.n.]. Căci cei a căror «existență» […] stă în a se folosi de rațiune și de autonomia voinței […], au în folosirea bună a rațiunii și autonomiei voinței […] și «existența bună/fericită» […]. Fiindcă nici «binele» nu ar putea vătăma «existența», nici faptul de a deveni mai buni n-ar putea să ne lipsească de ceva, din cele ce sunt în noi și cărora li se cuvine să sporească. Astfel încât, ar fi absurd dacă, prin cele pe care le facem bine, am strica natura însăși, ceea ce suntem, desființând libertatea, prin sporirea virtuții.

Apoi, a admite aceste lucruri ar fi originea a două absurdități; fiindcă atunci e necesar fie ca nimeni să nu datoreze nici o condamnare, pentru răutatea lui, nici cei buni să se învrednicească, pe drept cuvânt, de premii, ca unii care nu s-ar conduce pe ei înșiși, nici n-ar fi stăpâni pe voința […] lor, fie, dacă nu admitem aceasta, ar trebui să credem că Dumnezeu e nedrept, întrucât, distingând, în cele din urmă, între cei pe care-i încununează și cei pe care-i pedepsește, nu face nici una din acestea, cu un motiv anume. Și ar fi cu totul ticălos dacă, putând să-i arate buni pe toți oamenii și putând să dea acestea în mod egal tuturor, mai apoi ar refuza să o facă [dacă ar depinde doar de Dumnezeu, fără contribuția făpturilor, să dea harul de a nu mai păcătui și nu ar face-o decât cu Maica Domnului, prin imaculata concepție, ar fi, după cum ne învață Sf. Cuv. Nicolae Cabasila, cu totul ticălos, introducând favoritisme doar fiindcă Ea este Maica Lui, deci un fel de nepotism – n.n.].

Și atunci cum ar mai putea sta în picioare faptul că Dumnezeu nu se uită la fața omului [Ga 2, 6] și vrea ca toți să se mântuiască [1 Tim 2, 4] și că este Binele cel mai comun, dintre toate cele bune, și că, pe cât de mult se revarsă soarele și lumina și cele de care se împărtășesc toți, pe atât mai mult se revarsă, și e mai lipsit de orice invidie, acest Bine [cf. Mt 5, 45]? Dar acest lucru nu e doar o presupunere și un raționament. Fiindcă este evident că pentru o viață înțeleaptă […] Dumnezeu i-a socotit pe toți oamenii vrednici de o contribuție maximă; iar, dacă pe toți i-a socotit vrednici, de o contribuție maximă, pe toți i-a socotit vrednici de aceeași contribuție [adică toți oamenii ar fi trebuit să fie fără păcat, la fel ca Maica Domnului – n.n.]. Căci e un lucru cu neputință a ne imagina și foarte absurd a socoti că există un bine mai mare și care duce spre o virtute mai mare, decât viața în trup a Mântuitorului, decât conduita, moartea și învierea Lui și toate cele ce vin de acolo și de care se poate bucura întreaga lume. Prin urmare, ajutorul cu care a ajutat-o pe Mama Lui, n-a fost cu nimic mai mare, decât cel mai mare dintre toate, pe care l-a pus înainte, în comun, tuturor oamenilor [fiindcă «viața în trup a Mântuitorului, […] conduita, moartea și învierea Lui și toate cele ce vin de acolo» au fost date tuturor, nu numai Maicii Sale – n.n.].

Fecioara realizează frumusețea originară a naturii umane

Astfel, Atotnepătata și-a împletit Ea însăși cununa aceasta, din dreptățile ei și de la sine însăși, și, deși avea de la Dumnezeu ajutor, la fel cu ceilalți, prin cele pe care le-a adăugat de la ea i-a covârșit pe ceilalți [pelagianismul susține că virtuțile se pot dobândi fără contribuția harului Sfântului Duh, deci, Sf. Cuv. Nicolae Cabasila nu numai că nu este pelagian, după cum sugerează ereticii, ci, dimpotrivă, desființează această erezie, fiindcă susține că harul lui Dumnezeu nu o ajută numai pe Maica Domnului, lăsându-i pe ceilalți fără ajutor (după cum sugerează teoria imaculatei concepții și a grației supraadăugate de tip romano-catolic – v. infra[8]), ci îi ajută pe toți, la fel, fiecare luând, însă, din ajutorul Său, doar atât cât împreună-lucrează cu el. Maica Domnului împreună-lucrând cel mai mult cu harul, a luat și cel mai mare har – n.n.], astfel încât nu numai că a biruit, în toate cele, în care aceia au fost înfrânți, dar a biruit încă și într-un chip atât de strălucit, încât biruința ei să-i fie de ajuns, atât ei înseși spre cinste, cât și celorlalți, ca și cum toți ar fi lucrat această biruință. Căci, n-a arătat mai rău neamul omenesc, trecând numai pe lângă el, ci l-a împodobit. Nici nu l-a făcut să privească în jos, ca unul care fusese înfrânt, ci l-a arătat mai strălucit; nu a demascat rușinea celor de o seminție cu ea, prin aceea că s-a făcut frumoasă foarte, ci a pus în el o frumusețe; iar, prin faptul că a apărat, prin ea însăși, îndeajuns natura umană, mutând asupra fiecăruia, în parte, cauza simplă a păcatului, n-a făcut mai adânci răspunderile oamenilor, ci, câștigând stima lor, într-un chip nou, a demascat și biruit păcatul, ca să-i elibereze de orice răutate, pe cei demascați și înfrânți; și a păstrat, curată de cele contrare, frumusețea dăruită naturii, nu numai pentru Ea însăși, ci, pe cât se putea, și pentru toți oamenii.

Fecioara n-a avut păcat care să împiedice coborârea lui Dumnezeu în ea

Și cineva, care observă, ar putea găsi multe și strălucite dovezi, ale acestor lucruri. Căci, mai întâi, nimic n-a împiedicat pe Dumnezeu să coboare peste Ea, atunci când a trebuit, și Care n-ar fi putut coborî, dacă între ei ar fi fost înălțat zidul, care să împiedice aceasta. Ar fi fost însă acest lucru, dacă în Ea ar fi fost ceva înrudit cu păcatul; căci «păcatele voastre», zice [Scriptura], «stau între Mine și voi» [Is 59, 2]. Fiindcă nu trebuie să credem nici că zidul stătea în picioare și că Dumnezeu a surpat acest zid, prin El însuși, atunci când S-a coborât în Ea. Căci mijlocul prin care hotărâse să surpe această despărțitură – Sângele și Pătimirea Sa – nu erau încă atunci, când coborâse; fiindcă numai prin acestea trebuia să desființeze păcatul, întrucât și la cei ce trăiau în Lege, în care erau icoanele harului, «desființarea păcatului nu era fără vărsare de sânge» [Evr 9, 22].

Dovada e că în locul blestemului primește bucurie

Apoi, cine nu știe că judecățile lui Dumnezeu, privitoare la Ea, o arată că n-a gustat nici un păcat? Căci Același Judecător, Care nu Se uită la fața omului [Lc 20, 21], când le-a judecat pe amândouă, pe [Eva] mama comună a oamenilor și pe Fecioara, pe una o condamnă, ca pe una care a păcătuit, să-și ducă viața în întristare [Fc 3, 16], dar pe Fecioara o socotește vrednică să se bucure [Lc 1, 28]; de unde este evident că întristarea se cuvine celor ce au păcătuit, iar, celor ce n-au nimic în comun cu păcatul, li se cuvine să se bucure. Căci, de aceea, nici unui om, din veac, înaintea Fecioarei, nu i-a spus Dumnezeu să se bucure, întrucât erau încă vinovați și împărtășeau soarta veche și nenorocită a tuturor.

Fecioara n-a fost curățită de păcat doar la Buna Vestire

Dar, acest lucru devine evident și pentru cei ce contemplă pregătirea Fecioarei, pentru această taină; căci, întrebând Ea, care anume e modul nașterii celei noi și ce anume, devenind, și ce anume, pătimind, va naște Ea pe Dumnezeu, Gabriel a înștiințat-o despre Duhul și Puterea Celui Preaînalt și unele ca acestea, dar nici una dintre bunele lui vestiri n-au privit, cumva, vreo desființare a învinuirilor și o iertare a păcatelor. Deși, dacă era nevoie de ceva, înainte de altele, tocmai de această pregătire era nevoie. Căci dacă Isaia, care a fost trimis doar ca vestitor al unei taine, care nu se arătase încă, a avut nevoie să fie curățit, și încă prin foc [Is 6, 6-8], Cea, care urma să fie slujitoare a înseși realităților venite și avea să ofere suflet, trup și toate cele, nu numai limba, cum nu a arătat limpede, prin relele de care n-a cerut eliberare, că nu avea în Ea nimic vrednic de respins? Iar, dacă unii dintre sfințiții dascăli spun că Fecioara a fost curățită, în prealabil, de Duhul, trebuie crezut că, aici, curățirea vrea să spună un adaos de daruri ale harului, dat fiind că, aceiași, spun că și îngerii, în care nu e nimic rău, sunt curățiți, în acest mod.

Aceste lucruri pare a le spune Mântuitorul, după negrăita Sa naștere, atunci când, dând mărturie despre mama Sa, într-o adunare publică, spune: «Mama Mea și frații Mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, și-l fac pe el» [Lc 8, 21]. Fiindcă, a spus acestea, vrând să-i împodobească, nu atât pe aceia, cât pe mama Lui, întrucât spune că aceia sunt vrednici să se numească mamă și frați ai Lui, prin aceea că poartă de grijă de Legea dumnezeiască. Prin aceea că, pe Ea, nu numai a cinstit-o cu numele de mamă, nici n-a chemat-o simplu mama Lui, ci o avea cu adevărat drept mamă, a arătat că Ea întrecea toată covârșirea sfințeniei. Căci dacă, pe aceia pe care i-a învrednicit numai de numele de «mamă», îi știa păzitori ai Legii, cum nu era evident că Aceea, căreia i-a dat și să-I fie Mamă, nu fusese, nicicând și în nici un fel, în dezacord cu voile și legile Lui, ci că i-a recunoscut o dreptate, pe atât mai înaltă decât orice dreptate omenească, pe cât faptul, de a fi cu adevărat, e mai presus decât acela, de a fi doar numit, iar realitățile sunt mai presus de nume. Fiindcă așa cum nu L-a putut naște, mai bine decât L-a născut, nici n-a putut fi, mai adevărat, Mamă a Lui decât a fost, ci, în relație cu El, Aceasta a ajuns la definiția ultimă a autenticității, tot așa, n-a putut să aibă mai multă înțelepciune, decât aceea în care a trăit, de la început și până la sfârșit.

Dovada e viața Fecioarei în Sfânta Sfintelor

Iar un semn limpede, că fericita Fecioară a fost eliberată, de orice răutate, e și faptul că a intrat în lăcașul cel mai sfânt [Sfânta Sfintelor], unde nu putea intra nici căpetenia preoților, fără să se fi curățit, mai înainte, de orice păcat, așa cum se puteau curăța, pe atunci, păcatele. Căci, prin faptul că n-a avut nevoie, aici, de oarecare ispășiri și curățiri, a arătat că nu avea nimic de curățat. Fiindcă Ea nu a intrat numai în chip uimitor aici, dar și a locuit acolo, de copilă mică, până ce a ajuns fată, și n-a fost nevoie de jertfe, nici când și-a început viața, nici când a ajuns la vârsta aceea. Iar lucrul cel mai uimitor e că, celor de pe timpurile acelea, nimic nu li s-a părut a fi în dezacord, cu nici unul din așezămintele sfinte: ca arhiereul să tremure și să-i fie frică, de intrarea aceea, și să îndrăznească să intre, doar o dată pe an și nu fără sânge curățitor, iar Fecioara să se folosească de sanctuarul de nepătruns ca de o casă, să guste hrană, să doarmă și să-și ducă viața ei aici, măcar că Ea se împărtășea, de cele omenești, într-un mod superior celui omenesc, întrucât, și la hrană, n-avea nevoie de mâini omenești, din pământ, și autorul mesei ei era un înger.

Și, cum se pare, faptul că era mai presus de orice învinuire și că era mult prea curată, ca să aibă nevoie de riturile Legii, era evident nu numai pentru Văzătorul celor nevăzute, dar și pentru ochii oamenilor; așa era de strălucită și de mare virtutea Ei, încât nu putea să se ascundă. Și, deși vârsta, neamul și purtările ei nu puteau vesti virtutea Ei, mai ales celor orbi și cufundați într-un întuneric adânc, întrucât Soarele dreptății nu Se arătase încă, totuși, nimic nu împiedica acea lumină să strălucească, iar frumusețea sufletului ei să străbată toate obstacolele, în calea ei și să dea și orbilor simțirea razei venite. Și pe drept cuvânt. Căci ce ar fi putut fi atât de mare, încât să învăluie măreția vieții filozofice a Aceleia care, potrivit profetului, a ascuns și cerurile [Avc 3, 3]? Căci, cea care era așa de stăpână peste toată răutatea, încât o desființa toată, ușor, de îndată ce se arăta, cum ar fi putut fi învăluită de ceața ei?[9]”

Mult se înșală ereticii când acuză acest text de pelagianism, fiindcă toți Sfinții Părinți nu doar combat această erezie, dar, în același timp, nu renunță nici la mărturisirea virtuții Fecioarei: „«Vrând să evidențieze virtutea personală a Fecioarei, Cabasila pare să compromită gratuitatea absolută a harului și independența suverană a lui Dumnezeu, în distribuirea lui» și se apropie de o poziție eronată doctrinar, unele din considerațiile sale părând să aibă «o savoare semipelagiană, sau chiar pelagiană» ([Martin Jugie, L’Immacule Conception dans l’Ecriture Sainte et dans la tradition orientale, Ed. Academia Mariana, Roma, 1952, – n.n.] p. 248-249).[10]”

Specificul ereziilor este să nu vadă decât extremele care se resping și să nu înțeleagă polurile opuse ale cunoașterii, care se completează. Când renunți la unul din acești poli, cazi direct într-o extremă, adică într-o erezie. În cazul de față, dacă renunți la gratuitatea harului, cazi în extrema pelagianismului, dar, dacă renunți la virtutea Maicii Domnului, necesară pentru a O pregăti să primească harul, în mod deplin, maxim și gratuit, dai în extrema imaculatei concepții, adică în obiectualizarea și lipsa de libertate (deci de rațiune) a Fecioarei, și a nepotismului lui Dumnezeu.

Culmea este că romano-catolicii susțin și pelagianismul (prin doctrina meritelor) și lipsa de vrednicie a Fecioarei (prin imaculata concepție, un fel de protestantism predestinaționist, aplicat numai Ei), din cauza justițiarismului lor și a nevoii lor ca papa să rezolve totul autonom, pentru ei, în locul lui Dumnezeu și împotriva Lui. Dacă papa e autonom, de ce n-ar fi și supușii lui, prin el (mai puțin Maica Domnului, pe care nu o cred nici autonomă, nici teonomă, ci cu totul paralizată duhovnicește).

Mulțumim lui Dumnezeu, pentru mila Lui, că ne-a revelat, prin Sfinții Părinți, adevărul echilibrat al Ortodoxiei mariologice, care ne apără și de extrema pelagiană, romano-catolică, și de cea a predestinației, protestantă (care se referă la toți) sau romano-catolică (care se referă doar la Maica Domnului), și aceasta tocmai atunci când ne arată că, după Întruparea lui Dumnezeu, tot harul ni se dă tuturor, numai prin Ea:

„Fecioara, împărat, domn și dumnezeu al celor îndumnezeiți

Iar dacă am voi să o lăudăm și supraînălțăm pe cea supralăudată, plecând și de la numele și realitățile dumnezeiești, nu ne vom arunca negreșit departe de scopul nostru, nici nu vom părea că sărim, cum se spune, peste cele săpate; căci dacă, spune [Apostolul], «Dumnezeu e Cel ce îndreptățește, cine va mai condamna?» [Rm 8, 34] [sic! Rom 8,33 – n.n.], Așadar, dacă Fiul Ei și Dumnezeu a supraînălțat-o și i-a dăruit, prin participare, Numele Său, mai presus de orice nume, [Flp 2, 9], cine vom fi noi, să nu vrem să lăudăm și să slăvim, cele ce i-au fost date, în fapte și în chip foarte îmbelșugat, de către Dumnezeu, și aceasta atunci când, prin Ea, străbat, până la noi, aceste daruri și lucruri bune? De aceea, Ea trebuie lăudată în imne și drept «dumnezeu», «împărat» și «domn». Căci chiar «dacă sunt unii numiți dumnezei fie în cer, fie pe pământ, precum sunt dumnezei mulți și domni mulți» [1 Co 8, 5], adică mulțimile îngerilor și sfinților, ajunși acestea prin instituire și har, Ea trebuie să fie lăudată și slăvită de noi, în chip extraordinar și excepțional, drept «dumnezeu» […] și «domn» […], ca una care a ajuns părtașă, mai presus de toți ceilalți, a acestor minunate nume și realități.

Iar dacă toată îndumnezeirea celor îndumnezeiți iese din Ea, ca dintr-un izvor tearhic și rezervor al întregii plinătăți a lui Dumnezeu, și, tot din Ea, cei îndumnezeiți devin și sunt numiți «dumnezei», prin har, și «împărați», coregenți împreună cu Hristos, și «domni», atunci, pe bună dreptate, ar putea fi numită «desăvârșitor» și «tată», la fel și «dumnezeu» […] al tuturor acestor dumnezei, ca îndumnezeitor […] al lor și «domn al domnilor» și «împărat al împăraților», «căci, în Hristos Iisus, zice [Apostolul Pavel], nu mai e parte bărbătească și parte femeiască» [Ga 3, 18] [sic! Gal 3,28 – n.n.], încă și «stăpânitor fericit», după Cel prin natură Dumnezeu, împărat, Domn și singur Stăpânitor fericit [1 Tim 6, 15], ca una care, ca Mamă a lui Dumnezeu, a fost ridicată, în chip strălucit, prin har, la împărăția, stăpânirea și domnia a toate. Și, dacă Moise a fost numit și proclamat, de Dumnezeu, un dumnezeu al lui Faraon și al egiptenilor [Iș 7, 1], ca unul care a putut transforma, prin cuvânt și toiag, stihiile din Egipt, iar, prin aceasta, a dobândit puterea vieții și morții lor, nu mai puțin, ar putea fi Ea hirotonită, de dreapta Celui Preaînalt, Fiul ei, drept «dumnezeu» al celor îndumnezeiți de Ea, nu ca una ce poate să-i omoare și să facă vii, ci care poate un lucru mult mai uimitor decât aceasta: să-i facă, în chip asemănător, alți dumnezei, prin har […].

Dar poate că cineva ar fi nedumerit și ar spune: La naturile inteligente și raționale, participarea la Bine și asemănarea deiformă cu Dumnezeu, vine, în chip natural, dintr-o alegere liberă. Căci, de aceea, au și fost cinstite, de înțelepciunea creatoare cu libertate, pentru ca, devenind cineva bun, de bunăvoie, iar nu supunându-se necesităților naturii, asemenea animalelor, lipsite de rațiune, mai cu seamă în aceasta, să fie asemenea lui Dumnezeu, a Cărui proprietate și semn distinctiv e stăpânirea de sine și libertatea bunătății și virtuții Lui. De aceea, proporțional cu înclinarea fiecăruia spre divin și ambiția alegerii celor mai bune, e învrednicit fiecare, de către egalitatea și dreptatea lui Dumnezeu, de cinstirile căutate, și, la Dumnezeu, nu este părtinire [cf. Rm 2, 11].

Pentru aceasta trebuie căutat: din ce motiv Mama Domnului a fost învrednicită, de El, de o atât de mare demnitate, încât nu numai să fie, prin demnitate și prin rang, incomparabil mai presus decât primele naturi [firile îngerești – n.n.], din jurul lui Dumnezeu, dar și să dobândească, în chip cuvenit lui Dumnezeu, domnia […] întregii naturi create, și să devină, cum s-a spus, receptacul al întregii plinătăți a lui Dumnezeu. Căci, chiar dacă s-a făcut așa pentru că L-a născut, pur și simplu, pe Acesta, după trup, s-a zis însă și că la El nu este părtinire, fiindcă, de aceea, când cineva a zis, odată, că mama și frații Lui stau afară și caută să vorbească cu El, i-a definit drept mamă și frați ai Lui, pe cei ce fac voia Tatălui Său [Mt 12, 47[-50 – n.n.]].

Dar altcineva ar putea spune iarăși, mai întâi, că acest lucru e o răsplată generoasă, cu adevărat domnească și cuvenită lui Dumnezeu, a acelei gravidități și nașteri supranaturale și a creșterii Lui; apoi, dat fiind că, din pricina iubirii de oameni, Dumnezeu trebuia, cu toată necesitatea, să Se facă om și să Se nască din femeie, vasul în care urma să se lucreze taina negrăită a plăsmuirii lui Dumnezeu, ca să vorbim potrivit sfințitului Dionisie^[11], trebuia, negreșit, să fie făcut capabil să conțină natura divină, într-un alt mod decât locuirea divină, în îngeri și oameni, unul mai supranatural și negrăit, astfel încât, Cel ce va locui în ea, luând o parte din carnea ei și unindu-se cu ea, potrivit ipostasei, să iasă din ea ca un fiu al ei, Același Dumnezeu și om; iar această locuire a lui Dumnezeu și participarea la Bine, ce decurge de aici, să-i dea Aceleia superioritatea, incomparabilă față de toate celelalte. Prin urmare, nu ca răsplată a virtuții și a curățirii ei, mai presus decât toți ceilalți, i s-a dat să-L nască pe Dumnezeu, după trup, căci e cu neputință să se găsească, la oameni sau la îngeri, o virtute și o sfințenie echivalente, unei asemenea răsplătiri. Și ce mai trebuie vorbit despre aceasta, când și îndumnezeirea, dăruită sfinților, nu e o răsplată proporțională cu sudorile virtuții lor. Căci zice mult-iscusitul, în cele dumnezeiești, Maxim^[12], că îndumnezeirea nu e dată sfinților, în schimbul faptelor lor drepte, ci o dovadă a generozității Creatorului, care, pe cei ce îndrăgesc cele bune, îi va face, prin instituire […], ceea ce se va arăta El însuși, prin natură […].

Dar taina aceasta a fost prehotărâtă […], înainte de veci, pentru înnoirea întregii creații, numai din bunătatea Celui ce a vrut să o înnoiască. Deci, întrucât această binefacere trebuia să aibă loc, cum s-a spus, în acest mod, și anume: Cel de neîncăput lăsându-Se încăput, plămădit și format, ca și noi, într-un pântec femeiesc, și, de aici, să iasă Același, Dumnezeu și om, de aceea, Cea care a slujit unei astfel de taine îndumnezeitoare, a fost, în chip necesar, făcută moștenitoare a slavei și a demnității supranaturale, ce decurg de aici.

Dar, la acestea, cineva ar putea replica, spunând: prin urmare, întrucât taina trebuia săvârșită, pentru mântuirea universului, și unuia, dintre toți, trebuia să i se dea să slujească întrupării și nașterii lui Dumnezeu Cuvântul, iar acest lucru îi oferea aceluia o slavă, incomparabil mai presus de toate celelalte, aceasta trebuia să fie dată, de dreptatea dumnezeiască, celui mai bun dintre toți. Căci chiar dacă, precum s-a zis, măreția unui astfel de dar se dă prin har, la slujirea acestei taine, trebuia să fie luat cel mai bun dintre toți, pentru ca, primind demnitatea covârșitoare, care vine de aici, că [sic! să – n.n.] poarte întâietățile […] în toate.

Pe lângă acestea deci, spunem, cu ajutorul lui Dumnezeu, că acest motiv este cel mai adevărat și cel mai drept, de aceea, nici n-a fost judecat și făcut altfel, de dreptatea dumnezeiască; căci cum ar fi fost drept ca acela, demn de un ordin de jos, să ajungă, dintr-odată, dincolo de primul, iar cel care, prin ordinul său, e făcut să fie purificat, luminat și desăvârșit de altul, să devină deodată, numai prin har, purificator, luminător și desăvârșitor a toate? Căci, zice dumnezeiescul Dionisie: «Nu se va roti un ordin peste alt ordin, ci fiecare va fi în ordinul și în slujirea sa»^[13]. Fiindcă acelea sunt lucruri ale unui favor omenesc și al judecății lor iraționale, dar unele ca acestea sunt departe de Dumnezeu și de dreptatea Lui, și cel mai bun nu va fi scos, niciodată, din întâietățile lui, pentru unul mai mic, pentru că unele ca acestea sunt măsurate și cântărite, cu cântarele și măsurile drepte ale lui Dumnezeu. Prin urmare, tainei supranaturale a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu trebuia să-i slujească cel mai curat dintre toți, și cel mai sfânt dintre toți trebuia să se facă receptacul al Naturii [Firii – n.n.] de necuprins. Deci, întrucât nu era cu putință, nici drept, ca echitatea și dreptatea lui Dumnezeu să facă altfel, de aceea s-a făcut precum se și cădea, și [omul] cel mai sfânt dintre toți, a fost ales, înainte de veci, și hirotonit slujitor al tainei și vrednic, cum e și plauzibil, de slava, cu dumnezeiască cuviință, ce urmează de aici. […]

Deci, întrucât lucrurile acestea stau astfel și Dumnezeu știa, din veșnicie, cine va fi cel mai sfânt dintre toți, alegând liber, lucrurile cele mai bune, de aceea, din veșnicie, l-a prehotărât […] să slujească înfricoșătoarei taine a întrupării Cuvântului, ca, așa cum, prin înclinarea intensă și de bunăvoie spre Dumnezeu, a putut purta, drept cunună, semnele de biruință asupra tuturor, așa să se facă și slujitor al acestei taine și, făcându-se moștenitor al covârșitoarei slave, care urmează de aici, să dobândească, și în aceasta, o superioritate incomparabilă; fiindcă dreptatea nu îngăduia ca lucrurile să se facă altfel. Dar, pentru că acela care urma să servească întrupării Cuvântului, trebuia să vină la existență cu un trup, ca, de aici, să-i ofere Cuvântului realitatea asumată de Acesta, dar și în formă de femeie, din pricina gravidității și nașterii supranaturale și a alăptării uimitoare, pentru ca lucrul săvârșit să nu fie cu totul străin și înstrăinat de natura noastră, de aceea și Acesta, mai sfânt decât toți, vine în viața noastră aceasta, cu trup într-un corp de femeie, slujind înfricoșătoarei economii [sic! iconomii – n.n.] a Cuvântului, la vremea hotărâtă, înainte de veci.[14]”

Am văzut, până acum, cum Sf. Ier. Teofan al Niceei ne arată cum se unesc, în chip desăvârșit, darul dumnezeiesc cu împreună-lucrarea, atotvirtuoasă și lipsită de orice păcat, a Maicii Domnului, fără a cădea în:

predestinarea de tip romano-catolic (mariologică) și protestant (generală) sau
în pelagianismul, de orice fel de natură (inclusiv meritologia romano-catolică),

definind astfel dogmatic, atât în cazul Fecioarei, cât și în cazul tuturor făpturilor raționale, prehotărârea lui Dumnezeu (nu întâmplătoare, ci în funcție de preștiința Sa despre cum va alege și ce virtuți va avea cel ales prin prehotărâre – ceea ce este întocmai sinergia ortodoxă).

De aici încolo, Sf. Ier. Teofan al Niceei, în simfonie cu restul Sfinților Părinți care au grăit despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ne învață că niciun dar dumnezeiesc, nicio harismă, dar nici măcar harul mântuirii sau orice alt fel de har, nu se mai dă de Bunul Dumnezeu, după întruparea Sa, decât prin Maica Domnului, fiindcă „precum și Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este” (Efes 5,23) și noi „suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui” (Efes 5,30), și „sunt multe mădulare, însă un singur trup. Și nu poate ochiul să zică mâinii: «N-am trebuință de tine»; sau, iarăși capul să zică picioarelor: «N-am trebuință de voi»” (1 Cor 12,20-21), cu atât mai mult niciun mădular nu poate să zică că nu are trebuință de gât, fiindcă numai prin gât se face legătura dintre trup și cap, iar gâtul este, în Sfânta Biserică, Maica Domnului.

„Fecioara, Gâtul prin care Hristos Capul transmite Corpului Său tainic toate harurile și prin care toate cele din Corp urcă spre Capul lor

Iar mijlocitor […] și ca un inel de legătură […] între acest Cap și Corp, care leagă între ele toate ca un «gât» […], e binele supranatural, elogiat de noi acum, podoaba supranaturală a Bisericii, Mama lui Iisus, Ea, care poartă, în chip nemijlocit, Capul cel mai presus de întregul corp, iar, prin rang, e direct a doua, după Cap. Și așa cum acest Cap șade singur, deasupra întregului Corp, neavând părtaș egal al poziției lui, dar conține întreg Duhul de viață făcător, pe care-L măsoară și împarte, în chip proporțional, tuturor membrelor Lui, [… și «din El, tot trupul bine alcătuit și bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, și se zidește întru dragoste» (Efes 4,16) – n.n.], tot așa și acest Gât, plăcut lui Dumnezeu și scânteind de dumnezeiescul Duh, singur mai presus de tot corpul, nu are ceva de același rang și poziție cu el, ci e, precum s-a zis, al doilea în rang, îndată după Cap, mijlocitor și inel de legătură între Cap și Corp . De aceea, pentru că n-are nimic de același rang, cum spuneam mai înainte, devine și el receptacul, capabil să primească […] toată plinătatea dumnezeiască și făcătoare de viață, care, prin el, se dăruiește, din Cap, tuturor membrelor Corpului.

Dar, pentru că, după acesta, multe sunt membrele de același rang și de o poziție egală, care primesc procurarea Duhului vital, în chip nemijlocit, de la dumnezeiescul Gât, Acesta Care e, prin natură, lipsit de părți, Se împarte, fiind codivizat de alteritatea membrelor și legând, într-un corp, cele multe și diferite. De aici urmează că nici un membru nu poate să ajungă, la împărtășirea puterii de viață care coboară din Cap, nici să se unească cu Capul, altfel decât prin Gâtul dumnezeiesc, așa cum nu poate veni la Capul lui Hristos, la Dumnezeu și Tatăl, decât prin Hristos, Capul nostru. De aceea, așa cum [Hristos], Capul întregii puteri și stăpâniri și al Bisericii noastre, e singura cale […] care duce la Tatăl, tot așa, numai acest sfânt Gât este o altă cale […] care-i urcă pe toți, la Capul tuturor. Admirând și lăudând frumusețea, foarte pură, simplă și adevărată, a acestui excepțional gât al Miresei, Mirele îi zice Miresei, în Cântarea Cântărilor: «Gâtul tău ca niște lănțișoare» [Cânt 1, 9]: nu este împodobit gâtul tău, dinafară, cu podoabe străine, cu colane și lănțișoare de aur, asemenea femeilor iubitoare de podoabe, căci, potrivit dumnezeiescului David, «slava ei este dinăuntru» [Ps 44, 14] [sic! Ps 44,15 – n.n.]. Drept pentru care, Ea însăși este un lănțișor, ce scânteiază și strălucește dinăuntru, cu sclipirile Duhului, astfel încât, gâtul și lănțișorul să fie, pentru sine însăși și pentru restul trupului, frumusețea cea adevărată lăudată și fericită, precum spune și Mireasa despre Mirele, Capul ei, că este [… «aur curat» (Cânt 5,11) – n.n.]: nu altă podoabă de aur luminează acest Cap, ci El însuși este aur [… curat – n.n.], adică nefalsificat și pur.

Dar și Mirele, revărsându-Și, din belșug, laudele pentru gâtul Miresei, spune: [… «Grumazul tău, ca turnul lui David cel zidit spre întărire» (Cânt 4,4 – B,1914) – n.n.] (făcând aluzie la înălțimea, fala și statutul lui regal, prin care se ridică, mai presus de toate celelalte), pe care l-a făcut, atât de măreț și minunat, adumbrirea puterii Celui Preaînalt (a Tatălui Solomonului inteligibil, Hristos), [… de care «mii de scuturi atârnă pre el, toate arme de viteji» (Cânt 4,4 – B,1914) – n.n.], adică armele oștirii noastre puternice, spre surparea meterezelor, scuturile fiind pentru păzirea de săgețile cele aprinse, ale celui rău [Ef 2, 16] [sic! Efes 6,16 – n.n.], iar lăncile, pentru doborârea gândurilor oricărei înălțimi, care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu [2 Co 10, 15] [sic! 2 Cor 10,5 – n.n.]. Căci, de acest minunat turn, atârnă toate puterile dumnezeiescului Duh și, de aici, sunt înmânate ele, ca dintr-o vistierie, tuturor celor ce pătimesc rele, ca niște buni soldați ai lui Hristos [2 Tim 2, 3[-4 – n.n.]] de către cea lăudată acum, ca una care e și [… Împărăteasă – n.n.] și Comandant suprem […], pus de Dumnezeu peste toată oștirea dumnezeiască, cerească și pământească.[15]”

De aceea, dacă pe toți Sfinții (oameni și îngeri) îi cinstim, „în chip proporțional, potrivit propriei calități a voinței […] și potrivit asemănării, mai mari sau mai mici, cu sufletul dumnezeiesc al Cuvântului”, totuși, pe Maica Domnului O preacinstim, fiindcă Ea e „unită cu dumnezeirea, în chip nemijlocit” pe când „toți ceilalți prin Ea”:

„Dar și fiecare din îngeri și din oameni va fi părtaș al harului dumnezeiesc, în chip proporțional, potrivit propriei calități a voinței […] și potrivit asemănării, mai mari sau mai mici, cu sufletul dumnezeiesc al Cuvântului. La fel, și Mama Lui va fi unită cu dumnezeirea, în chip nemijlocit […], iar toți ceilalți prin Ea […], fiindcă Ea stă la mijloc […], între Dumnezeu și creatură, și, prin Ea, se lucrează atât dăruirea frământăturii noastre, cât și dăruirea, în schimbul ei, a îndumnezeirii, schimbul acesta foarte supranatural și mântuitor. Dar și împărtășirea dulce, de laptele feciorelnic, înseamnă împărtășirea dulce, de harul dumnezeiesc, prin care s-a dat, tuturor, mântuirea, învierea și îndumnezeirea, pe care, oferindu-le Dumnezeu, Se bucura mai mult decât cei ce o primeau; de aceea, și socotea acest lucru drept mâncare a Lui, căci zice: «Mâncarea Mea e să fac voința Tatălui Meu și să desăvârșesc lucrul Său» [In 4, 34], adică mântuirea și îndumnezeirea noastră, pe care, după ce a primit ce e al nostru și s-a săturat cu laptele Fecioarei, a dat-o, în schimb, cu îmbelșugare tuturor.[16]”

Acest lucru nu s-a făcut într-un mod discreționar și impus de Dumnezeu, ci fiindcă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin voile și cugetele, și virtuțile Ei uimitoare, a fost făcută de Dumnezeu „capabilă să cuprindă toată plinătatea dumnezeiască, împărțită creației, în chip nemijlocit”, devenind o icoană identică a Sfântului Duh „prin participare și har” nu naturală, după fire, fiindcă este creată „dar care reflectă Prototipul, într-un mod incomparabil mai presus de toată natura supusă devenirii”. Cu alte cuvinte, Maica Domnului este întru totul ce este Dumnezeu, dar nu prin Sine, ci prin har, lipsindu-I, din ce are Dumnezeu, numai aseitatea (adică Ea nu este Ceea ce este, fiindcă și Ea este prin Dumnezeu Cel ce este). Unii sfinți au anumite harisme, alții altele, unii au unele trăsături ale Domnului nostru Iisus Hristos, alții altele, însă numai „în Ea, se văd, într-un mod foarte luminos, toate harurile și strălucirile Duhului, care sunt ale însuși Fiului Ei, fiindcă una e înfățișarea și frumusețea amândurora”.

„De aceea, făcută mai întâi capabilă să cuprindă toată plinătatea dumnezeiască, împărțită creației, în chip nemijlocit de către Mângâietorul, s-a unit cu Dumnezeu Cuvântul, Izvorul Sfântului Duh, cu această unire și legătură negrăită, și, plecând de aici, a găsit acea comuniune negrăită și cu Tatăl. De aceea, așa cum Fiul e o icoană naturală a Tatălui[17], și, de aceea, și perfect identică, iar Mângâietorul e tot așa, o icoană naturală, și, de aceea, perfect identică a Fiului[18], tot așa, și Mama acestui Fiu e o icoană a Mângâietorului, nu naturală, ci prin participare și har, dar care reflectă Prototipul, într-un mod incomparabil mai presus de toată natura supusă devenirii, întrucât, numai în Ea, se văd, într-un mod foarte luminos, toate harurile și strălucirile Duhului, care sunt ale însuși Fiului Ei, fiindcă una e înfățișarea și frumusețea amândurora; de aceea, Ea este o stelă care manifestă comorile ascunse ale Duhului, puterea care manifestă ascunsul dumnezeirii[19].[20]”

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu are întreaga sfințenie, numindu-se și Panaghia, adică Atotsfânta, de la Sfânta Treime, însă niciunul dintre sfinți, nu numai că nu poate atinge desăvârșirea Ei, dar nici „nu ajunge la desăvârșirea [proprie – n.n.] fără Ea”. Numai Maica Domnului este numită, alături de Dumnezeu, „izvor al harului” și „izvor obârșie de Viață”, iar toți ceilalți sfinți, deși „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7,38-39), totuși primesc acest dar prin Ea și nu-l primesc întreg, cum îl primește Ea: „Fecioara, Izvor și Distribuitoare a harului. Fecioara și sfinții. Nici unul nu ajunge la desăvârșire fără ea. Căci de aceea e numită de Părinții teologi și «izvor al harului» […] și al apei pururea vii și «izvor obârșie de Viață» […], ca una care primește întreg harul ascuns al Duhului, și-l repartizează și împarte, îmbelșugat, celor dinafară, aducându-l astfel la arătare.[21]”

Nu numai atât, dar nici Sfinții Îngeri, nici sfinții oameni, nu numai la desăvârșire, dar nici măcar la cea mai mică împărtășire a harului Sfântului Duh, nu pot ajunge altfel decât prin Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Acest lucru a fost prevestit, de Dumnezeu, încă de la Facerea iconică a lumii, prin lumina creată în prima zi (simbolul harului celui unul, prin care toate se fac, se proniază și se învață), prin soarele creat a patra zi (simbolul lui Hristos, Dumnezeu-Cuvântul Întrupat, după mărturia celor 4 Sfinți Evangheliști) și prin atmosfera, ca un nor ușor, ce ne învăluie, ca să nu ne ardă soarele (simbolul Maicii Domnului prin Care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, devenind Fiul Fecioarei, și prin Care ne vine harul, ca să nu ne ardă focul cel dumnezeiesc, din cauza firii noastre create, în plus, alterată și de stricăciune, neputință și păcat).

„Dar harul și îndumnezeirea negrăită revărsată, din această taină a înomenirii lui Dumnezeu, a ieșit, în chip asemănător, și pentru toți îngerii, precum s-a spus; prin urmare, e cu neputință, pentru cineva din firea […] îngerească sau omenească, să ajungă, chiar și câtuși de puțin, la împărtășirea darurilor îndumnezeitoare, care ies din dumnezeiasca asumare a Fiului lui Dumnezeu, altfel decât prin Mama Aceluia, întrucât natura asumată e unită, în chip nemijlocit, cu Ea. Căci, așa cum în prima [simbolul istoriei de la Adam la Noe – n.n.], în a doua [simbolul istoriei de la Noe la Moise – n.n.] și în a treia zi [simbolul istoriei de la Moise la Hristos – n.n.] a creației lumii, această lumină a zilei era fără formă și ca nedefinită – căci, întrucât obârșia și izvorul ei erau necunoscute, umplea, deodată, toată creațiunea și, tot deodată, se întorcea și se strângea la sine de pretutindeni –, dar, după zisa treime a acelor zile [spre slava Sfintei Treimi și spre predarea tainei teologiei – n.n.], acea lumină, imaterială și fără formă, unindu-se cu materia și forma discului, care a enipostaziat-o și reținut-o în el, fără reținere, devenind o realitate compusă nouă, nu-și mai trimite, de atunci, razele, altfel decât prin corpul și cortul ei, discul [solar], ca dintr-un receptacul și izvor al întregii plinătăți solare; tot așa, ca printr-o icoană nedeslușită, înainte de arătarea Sa în trup, Soarele dreptății, Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume [In 1, 9], îi strălucea, în chip nereținut și necircumscris, pe toți cei ce puteau primi strălucirea Lui, neavând un loc definit și ca un fel de visterie […] a plinătății Lui; dar, când a vrut să lucreze a doua creație, care dăruie tuturor existența fericită și propriu-zisă, de vreme ce această Lumină avea să împodobească și să ducă la ordine această creație (căci ceea ce este soarele, pentru cele sensibile, aceasta este Dumnezeu, pentru cele inteligibile și pentru această creație nouă în Hristos), mai întâi, Lumina cea adevărată a acestei lumi, pătrunde, în chip supranatural, ca într-un disc, în trupul circumscris, luat din Fecioară și enipostaziindu-l [însușindu-și-l în propria Persoană – n.n.] în ea însăși, devine un nou Soare compus, care nu-și trimite razele, celor care le pot primi, de altundeva decât prin trupul cel unit cu El.

Așadar, întrucât nimeni din cei cu natură creată […] n-ar putea deveni, vreodată, părtaș al acestei Lumini adevărate, decât din asumarea dumnezeiască, unită cu Ea, potrivit unei uniri ipostatice cu neputință de rupt, iar Cea care L-a născut se vede îndată după Ea și în jurul Ei ca un nor luminos, care face comensurabilă, și, astfel, binevoitoare și accesibilă creației, puritatea și inaccesibilitatea acelei Lumini, atunci de unde altundeva s-ar putea împărtăși cineva, din cei luminați, de raza care vine din nepătrunsul acestui Soare decât din acest nor ușor, ca să vorbim potrivit profetului [cf. Is 19, 1]?

Privește însă, și adu-ți aminte acum, de cele spuse de noi la început, și anume că: toate cele ce sunt și creația lor erau prefigurări […] ale înfricoșătoarei taine, din Preasfânta Fecioară, și a creației noi, potrivit acestei taine; de aceea, după împlinirea și restaurarea […] acestei creații – căci Tatăl și Fiul lucrează până acum […] această creație nouă [cfr. Ioan 5, 17 – n.n.] – toate prefigurările și figurile primei creații vor trece.[22]”

Din această cauză, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este „primă și incomparabil mai presus decât” toți sfinții, fiind „hirotonită și proclamată de Dumnezeu desăvârșitoare și învățătoare a harului și științei ierarhice” pentru toată ierarhia cerească și bisericească, fiind, „după Primul Ierarh Hristos”, „ca alt ierarh […] între Dumnezeu și îngeri”, și devenind, astfel, nu numai Maica Domnului, ci Maica tuturor celor ce se îndumnezeiesc, adică „în sens propriu, cer, vatră, strajă, pronie și susținere a universului”.

„De aceea, Ea a fost hirotonită și proclamată, de Dumnezeu, desăvârșitoare și învățătoare a harului și științei ierarhice, pentru heruvimi, serafimi și tronurile de sus, purificându-i, luminându-i și desăvârșindu-i, cu dumnezeiască cuviință, și, prin aceasta, făcându-i și pe ei purificatori, luminători și desăvârșitori, pentru cei de după ei. «Căci aceasta e legea preasfântă a tearhiei, spune sfințitul Dionisie, și anume: ca cele secunde să fie ridicate, la strălucirea ei, prin cele prime»[23].

Deci, dacă Mama lui Dumnezeu și Doamna întregii creații e primă și incomparabil mai presus, decât aceste fericite puteri, cum nu vor fi ridicate ele, în chip ierarhic, de către Ea spre preadumnezeiasca strălucire a tearhiei?

De aceea, după Primul Ierarh Hristos, Ea stă ca alt ierarh […] între Dumnezeu și îngeri, primind, mai întâi, paternitatea și filialitatea, de la însăși Obârșia paternității și filialității a toate [cf. Ef 3, 15] și, dăruindu-ne, îmbelșugat și fără invidie, nouă și puterilor supracerești, această comoară a harului, de la care mințile deiforme devin, cum spune dumnezeiescul Dionisie[24], «dumnezei», «fii de dumnezei» și «părinți de dumnezei». Prin urmare, așa cum s-a făcut Mamă, după trup, a Dumnezeului întrupat, tot așa se face și Mamă a tuturor celor îndumnezeiți, prin har, pentru că, așa cum a devenit mamă a Lui, oferindu-i trupul lui Dumnezeu Cuvântul, tot așa, procurând îndumnezeirea tuturor celor îndumnezeiți, se arată și «tată» al tuturor celor ajunși dumnezei, prin har. Așadar, întrucât nimic, din cele ce sunt întrucâtva, nu sunt [sic! este – n.n.] în afara puterii conținătoare, susținătoare și pronietoare [sic! proniatoare – n.n.] a lui Dumnezeu, și, fără Cea lăudată de noi acum, nici una din acestea n-ar ajunge vreodată la împărtășirea […] ziselor daruri dumnezeiești, cum n-ar putea fi numită Ea, în sens propriu, cer, vatră, strajă, pronie și susținere a universului?[25]”

De aici se vede clar că Sf. Ier. Teofan al Niceei combate, în chip prorocesc, imaculata concepție (care susține că Maica Domnului ar fi primit un har special, la zămislirea ei, fără să contribuie cu nimic la dobândirea lui, anulându-i, astfel, toate luptele și biruințele, toată ascetica și mistica). Dar combate și doctrina romano-catolică a meritelor, în vederea dobândirii harului, credință care este un adevărat pelagianism[26]. Acesta a fost dat anatemei, începând de la Sf. Sin. Ecumenic III, de toate Sf. Sin. Ecumenice, dar romano-catolicii, deși l-au apărat încă de la început, prin papa Zosima (papă al Romei între 417-418), nu vor să recunoască acest fapt, deși, asemenea pelagienilor, consideră și azi că „omul, întrebuințând numai puterile cele firești, poate să păzească toată legea și să se îndrepteze, și să rămână întru dreptate, și să dobândească” merite, prin care să primească grația, prin care „să dobândească viața cea veșnică”, astfel încât nu are „trebuință de niciun Dar al lui Dumnezeu, din lăuntru, care să-l deștepte spre bine, ori să-l ajute, sau să-l îndrepteze. Ci îi ajunge lui, spre mântuire, numai stăpânirea de sine, legea, învățătura, și pilda” adăugată la firea sa, care, încă din creație, a fost stricată și muritoare, doar că s-a opus acestei stricăciuni o grație supraadăugată.

Chiar și această doctrină romano-catolică (a unei creații stricăcioase, dar ținute să nu se strice printr-o grație supra-adăugată, tot creată), provine din pelagianism (sau s-a dezvoltat paralel și în contact cu el, din origenismul pe care și romano-catolicismul, și pelagianismul, și evoluționismul teist îl continuă[27]), fiindcă latinii, ca și pelagienii (ca, de altfel, și evoluționiștii teiști), cred că:

firea „s-a zidit din început muritoare”, iar „Dumnezeu […] a zidit firea așa”, deci, „trebuia să fie, din această cauză, și făcător și pricinuitor al morții”;
„trupul acela al lui Adam, mai dinaintea călcării de poruncă, nu trebuia să fie diferit de al nostru, […] ci să fie întocmai ca al nostru, adică gros, și muritor, și potrivit cu al nostru”, doar că era îmbibat (conform romano-catolicilor) într-o grație supraadăugată, care, fiind creată, era ca un fel de energie naturală – contrazicând, prin aceasta, Sf. Sin. Ecumenice, Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți[28] – pentru mai multe amănunte, v. cap. „††”, de la p. „††”).

Astfel că, romano-catolicii introduc o ruptură, între Maica Domnului și restul oamenilor. Pe de o parte, O hulesc privind-O ca pe o păpușă a harului, aleasă, prin favoritism, de Dumnezeu, doar pentru că urma să Îi fie Maică, iar, pe de alta, îi consideră pe toți oamenii nemiluiți de Dumnezeu, fiind nevoiți să facă multe lucruri, de altfel absurde, doar ca să merite harul Său, ca și cum El n-ar fi miluitor, ci negustor.

De ce fac asta? Simplu: ca papa să-i poată conduce pe toți. Fiindcă, dacă sărmanii latini nu pot să împlinească tot ceea ce le cere papa (nevoințe trupești excesive, la fel de aberante ca și cerințele fariseilor[29]), atunci să-l plătească măcar gras, ca să-i scoată „gratis”, din inexistentul purgatoriu, ca ajutorul inexistentei sale infailibilități.

Vom reda la final și cuvântul Sf. Ier. Grigorie Palama, unul din cei mai renumiți Sfinți Părinți, unul din cei Trei noi Sfinți Ierarhi (alături de Sf. Ier. Fotie cel Mare și Sf. Ier. Marcu al Efesului), pe care până și cei mai snobi teologi îl recunosc ca pe un Sfânt Părinte dintre cei mari, având revelația unor taine de o importanță dogmatică covârșitoare, pentru întreaga Biserică. Vom vedea că și el vorbește întocmai ca Sf. Ier. Teofan al Niceei și ca Sf. Cuv. Nicolae Cabasila, în legătură cu Preacinstirea Maicii Domnului și a faptului că, după Întrupare, harul Sfântului Duh ne vine, de la Dumnezeu, prin Ea, iar Ea l-a dobândit în întregime.

Ba, chiar mai mult decât Sf. Ier. Teofan, Sf. Ier. Grigorie Palama spune că Maica Domnului nu este numai atmosfera (norul ușor sau cerul Soarelui Dumnezeu) Care nu lasă ca Soarele Dumnezeu-întrupat să ne ardă, ci este chiar cer și soare al creației și chiar discul Soarelui Hristos, arătând astfel, în chip pilduitor, și mai mult unirea intimă, de nedespărțit, de neîmpărțit, de neamestecat și de neschimbat, pe care o are Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu Fiul Ei.

„Căci așa cum atunci, când Dumnezeu a vrut să înalțe o icoană, a tot ce e frumos, și să arate, îngerilor și oamenilor, în chip limpede, puterea Lui privitoare la acestea, a dat subzistență [omului] unei lumi/podoabe [kosmon] comune, din văzute și nevăzute, sau, mai bine zis, a arătat [în el] un amestec comun, din toate harurile dumnezeiești și omenești, și o frumusețe mai înaltă, care împodobește amândouă lumile, tot așa, și pe Aceasta [Fecioara], a făcut-o, cu adevărat, atot-frumoasă, concentrând toate cele, prin care a împodobit toate divizându-le, arătându-ne un mod excepțional, al puterii creatoare, care-L distinge doar pe El și care se cuvine cu adevărat Mamei Luminii.

Fecioara, concentrare a Luminii dumnezeiești

Fiindcă, așa cum, atunci când la început a pus, ca stăpân al zilei, luminătorul cel mare [soarele], mai întâi a făcut lumina, absolut împrăștiată, și, abia apoi, discul soarelui care o primește, tot așa și acum, pe Născătoarea Lui Pururea Fecioară, a arătat-o, prin virtute, sfeșnic al întregii lumini dumnezeiești și negrăite, întrucât, mai înainte, binele era împrăștiat în toți, după care, în Ea, s-a concentrat asupra ei, în chip mai presus de minte și de cuvânt, orice formă de virtute și încă Ea le depășește. Prin urmare, câte erau de ajuns, tuturor celor foarte buni, din orice veac, cărora le fuseseră acordate, ca să fie foarte buni, și câte toți, îngeri și oameni, le primiseră, ca haruri, de la Dumnezeu, în parte, pe toate acestea, adunându-le și desăvârșindu-le Ea singură, și, oferindu-le cât nu se poate spune, revarsă din belșug harul și spre cei ce o cinstesc, dăruindu-le și faptul de a tinde spre Ea, care e discul unor atât de mari haruri, și adăugând, din bunătate, și cele mai bune. Prin urmare, Ea nu va ieși niciodată din această dispoziție milostivă, față de toți oamenii, nici din această folositoare pornire și îmbelșugată contribuție.

Fecioara, soare al creației, cer al Soarelui Dumnezeu

Dar, dacă privește cineva spre o asemenea concentrare și procurare a tot binele, va spune negreșit că, în virtute și în cei ce viețuiesc potrivit virtuții, Fecioara e ceea ce e soarele în lumina sensibilă și în cei ce viețuiesc sub ea, și că lucrul petrecut cu Aceasta, la început, e o schiță preliminară și o prefigurare a lucrurilor negrăite, săvârșite pentru Ea ulterior. Iar, dacă își mută cineva ochiul gândului spre Soarele care a răsărit, în chip excepțional, din Ea oamenilor, și Care are și supra-are prin firea […] Sa, toate cele dăruite ei, prin har, numaidecât Fecioara va apărea ca un cer, care are moștenirea tuturor celor bune, cu atât mai strălucită, în chip dumnezeiesc, decât cei ce au primit har, sub cer și deasupra lui, cu cât cerul e mai mare decât soarele, dar soarele e mai strălucitor decât cerul.[30]”

Este evident că, dacă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este „sfeșnic al întregii lumini dumnezeiești și negrăite”, în care „binele” care „era împrăștiat”, mai înainte, „în toți […], în Ea, s-a concentrat asupra Ei”, înseamnă nu numai că Ea a primit tot harul Sfântului Duh, fiindcă L-a cuprins pe Cel necuprins, ci și că toată lumina și tot binele se împarte celorlalți doar prin Ea, fiindcă toată lumina din acest Univers, este în sfeșnicul Ei, deci doar sfeșnicul Ei dă lumină.

Și dacă Ea este cerul din care „Soarele […] a răsărit, în chip excepțional, […] oamenilor, […] cer, care are moștenirea tuturor celor bune”, fiind „cu atât mai strălucită, în chip dumnezeiesc, decât cei ce au primit har, sub cer și deasupra lui”, Soarele va da întreaga sa lumină, ca și fiecare rază în parte, doar prin Ea, și celor de sus, și celor de jos, fiindcă, după cum soarele nu luminează din afara cerului, fiindcă în el a fost creat și în el locuiește[31], tot așa, Soarele Hristos nu luminează harul dumnezeiesc, din afara Maicii Domnului, fiindcă, din Ea Și-a luat Trupul și Sângele, și niciodată nu S-a despărțit de Ea, pururea fiind viu și prezent, la modul cel mai concret, în inima Ei.

„Pe atât de aproape este Născătoarea de Dumnezeu de cei ce se apropie de Dumnezeu, pe cât s-a învrednicit de prerogative mai mari decât toți. Și nu vorbesc doar de oameni, ci de înseși ierarhiile îngerești. Căci, despre aceste cinuri, foarte de sus, Isaia scrie: «Și serafimii stăteau în cerc jur-împrejurul Lui» [Is 6, 2], iar, despre ea, spune iarăși David: «stătea împărăteasa de-a dreapta Ta» [Ps 44, 11]. Vedeți diferența stării? Plecând de la ea, puteți observa și diferența ordinii, potrivit demnității: fiindcă serafimii stau în jurul lui Dumnezeu, dar, aproape de El, stă numai Atotîmpărăteasa, admirată și elogiată de Dumnezeu însuși, Care o proclamă, asemenea puterilor din jurul Său, și spune, potrivit celor zise, în Cântarea Cântărilor: «Ce frumoasă ești tu, cea aproape de mine!» [6, 4 [Cânt 6,3 – B,1914 – n.n.]. Mai strălucitoare decât lumina, mai înfloritoare decât raiurile dumnezeiești, mai împodobită decât toată lumea, văzută și nevăzută. Dar stă nu numai aproape, ci și, pe drept cuvânt, de-a dreapta: fiindcă unde a șezut Hristos, în ceruri, adică de-a dreapta măreției, acolo stă și Ea, care urcă, acum, de la pământ la ceruri; nu numai pentru că dorește și e dorită în schimb, de toți, prin înseși legile naturale, dar și pentru că e, cu adevărat, un tron al Lui, iar unde șade împăratul, acolo stă și tronul Său. Acest tron l-a văzut, în mijlocul corului heruvimilor, și Isaia și a spus că e înalt și ridicat [Is 6, 1], arătând faptul că Mama lui Dumnezeu transcende puterile cerești.[32]”

Dacă stă „unde a șezut Hristos, în ceruri, adică de-a dreapta măreției”, nu înseamnă că a dobândit aceeași măreție ca Hristos, dar nu prin Sine, ca El, ci prin El? Și dacă „unde șade împăratul, acolo stă și tronul Său”, iar Ea este „cu adevărat, un tron al Lui”, nu este limpede tuturor că Împăratul Dumnezeu nu trimite harul Său decât prin Ea, fiindcă în Ea se odihnește neîncetat și Ea este cerul de unde El luminează?

„Deci așa cum numai prin Ea a venit la noi Acesta, a fost văzut pe pământ și a petrecut împreună cu oamenii [Bar 3, 38], întrucât, înainte de Ea, era nevăzut pentru toți, tot așa, și în veacul nesfârșit care urmează, orice emanare a unei arătări, a luminii dumnezeiești, orice descoperire a unor taine dumnezeiești și orice formă de harisme dumnezeiești sunt de necuprins într-un loc […] fără Ea. Ea, prima, primind plinătatea Celui ce plinește […] toate și care vine prin toate, o face cu putință de cuprins într-un loc […], pentru toți, distribuind, fiecăruia proporțional și după măsura curăției fiecăruia, ca ea să fie și vistierie, și administratoare a bogăției dumnezeirii.

Dat fiind că, în ceruri, există această lege: ca cele mai mici să participe, la Cel așezat dincolo de ființă, prin cele mai mari, iar Fecioara Mamă e incomparabil mai mare decât toate, de aici, urmează că, prin Ea, vor participa toți la Dumnezeu, pe Ea o vor cunoaște loc de cuprindere, a Celui neîncăput […] câți îl cunosc pe Dumnezeu și, pe Ea, o vor lăuda, în imne, după Dumnezeu, cei care-L laudă în imne pe Dumnezeu.

Ea este și cauză a celor dinaintea ei, și patroană a celor de după ea, și procurătoare [sic! procuratoare – n.n.] a celor veșnice. Ea este tema profeților, obârșia apostolilor, temelia martirilor, postamentul dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregi creații. Ea este început, izvor și rădăcină a bunătăților negrăite. Ea este pisc și desăvârșire a tot ce-i sfânt.[33]”

Astfel încât Sf. Ier. Grigorie Palama a afirmat și mai mult despre Maica Domnului, și anume că, prin Ea, nu numai făpturile de după Întrupare, au primit harul Sfântului Duh, dar și că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „este și cauză a celor dinaintea Ei”, nu numai „patroană a celor de după Ea”, astfel încât, pentru toți este „procuratoare a celor veșnice”.

De aceea, deși pe Ea O preacinstim doar, față de Dumnezeu, pe Care Îl adorăm, nu trebuie niciodată să uităm măreția Preacinstirii. Tocmai prin comparația Ei cu Dumnezeu, trebuie să înțelegem că niciodată nu avem voie să O micșorăm, ci, dimpotrivă, suntem chemați să O preamărim cu toată puterea, fiindcă numai Ea, după Dumnezeu, este „început, izvor și rădăcină a bunătăților negrăite […] pisc și desăvârșire a tot ce-i sfânt”.

Chiar și numai faptul că Preacinstirea nu poate fi comparată, cu vrednicie, decât cu Adorarea, și numai prin Preacinstire putem înțelege, într-un mod micșorat, ce este cinstirea sfinților, trebuie să ne pună pe gânduri în legătură cu cea mai presus de înțelegere supramăreție supremă a Preacinstirii Maicii Domnului, fiindcă Adorarea e mai presus de orice supramăreție și supremație.

Mai multe despre Supravenerarea Maicii Domnului și căderea în ecumenism, evoluționism și toate ereziile, tocmai din cauza micșorării eretice a Preacinstirii Ei, sunt scrise în cap. „††”, de la p. „††”.

[1] „Darurile binecuvântate astfel sunt prefăcute acum în Sfântul Trup și Sânge? Nu încă. Atâta vreme cât rămân la Proscomidie, Sf. Agneț de pe Disc și vinul din Sf. Potir nu se prefac încă în Trupul și Sângele Domnului, ci sunt numai un simbol, o icoană sau o închipuire a Sfântului Trup și Sânge. Ele nu mai sunt însă nici pâine simplă și vin obișnuit, ca oricare altul, ci, datorită binecuvântării și rugăciunii săvârșite asupra lor, au devenit «cinstitele Daruri», consfințite, hărăzite, afierosite sau închinate lui Dumnezeu. Toate cele săvârșite până acum la Proscomidie sunt numai simboale. (Sf. Cuv. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. VI, trad. rom. de Diac. Ene Braniște, București, 1946, p. 34)” – Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1952, Ed. Apologeticum, s.l., ⁵2006, p. 158.

[2] Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Nota 258, la Prolegomena despre Sfântul și Ecumenicul al Șaptelea Sinod” [transformată (de noi) din limbaj arhaic în limbaj contemporan, pentru o mai ușoară înțelegere – n.n.], în Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, ²2007, pp. 323-324, 326.

[3] Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1952, Ed. Apologeticum, s.l., ⁵2006, pp. 109-110.

[4] Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul, Ambigua – Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul Și Grigorie Teologul, trad. de Pr. Iconom Stavrofor Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, coll. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 262.

[5] V. cap. „††”, de la p. „††”.

[6] V. cap. „††”, de la p. „††”.

[7] Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., „Dispute mariologice și revoluții politice pe fundalul secolului XX”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr. (ed.), Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 108-109.

[8] V. cap. „††”, de la p. „††”.

[9] Sf. Cuv. Nicolae Cabasila, „Cuvânt la preaslăvita Naștere a preaslăvitei Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoarea”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 446-453.

[10] Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., „Dispute mariologice și revoluții politice pe fundalul secolului XX”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr. (ed.), Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 109.

^[11] „Dionisie Areopagitul, Despre numele divine II, 9; PG 3, 648A” – n. trad.

^[12] „Cf. Răspunsul 22 către Talasie; PG 90, 321A-D; Opuse. teol. 1; PG 91,33D-36A” – n. trad.

^[13] „Dionisie Areopagitul, Epistola 8,4; PG 3, 1093C” – n. trad.

[14] Sf. Ier. Teofan al Niceei, „Discurs/tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 526-532.

[15] Sf. Ier. Teofan al Niceei, „Discurs/tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 545-547.

[16] Sf. Ier. Teofan al Niceei, „Discurs/tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, p. 560.

[17] „Cf. Atanasie, Către Serapion I, 20. 24; PG 26, 577B. 588B; Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt XX, 23; PG 32, 109B” – n. trad.

[18] „Cf. Atanasie, Contra arienilor 1,20; PG 26, 53BC; Chiril al Alexandriei, Tezaur 12; PG 75, 181D-184A” – n. trad.

[19] „Cf. Ioan Damaschinul, Despre credința ortodoxă 1,13; PG 94, 849A.” – n. trad.

[20] Sf. Ier. Teofan al Niceei, „Discurs/tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 569-570.

[21] Sf. Ier. Teofan al Niceei, „Discurs/tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, p. 570.

[22] Sf. Ier. Teofan al Niceei, „Discurs/tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 516-517.

[23] „Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească II, 4; PG 3, 503” – n. trad.

[24] „Dionisie Areopagitul, Despre numele divine II, 8; PG 3, 645C” – n. trad.

[25] Sf. Ier. Teofan al Niceei, „Discurs/tratat despre mărețiile negrăite ale Maicii Domnului și despre taina întrupării lui Dumnezeu ca binele ultim și cauza finală a tuturor existențelor”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008b, pp. 519-

[26] „În trei idei cuprindeau pelaghienii cugetările lor eretice:

Omul, întrebuințând numai puterile cele firești, poate să păzească toată legea și să se îndrepteze, și să rămână întru dreptate, și să dobândească viața cea veșnică.
Omul nu are trebuință de nici un Dar al lui Dumnezeu, din lăuntru, care să-l deștepte spre bine, ori să-l ajute, sau să-l îndrepteze. Ci îi ajunge lui, spre mântuire, numai stăpânirea de sine, legea, învățătura, și pilda.
Deși se dă Darul de la Dumnezeu, însă se dă pentru vrednicia stăpânirii de sine.”

Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Tâlcuirea Sfântului Canon 122,116, al Sfântului Sinod din Cartagina 418/419 d.H.” [transformată (de noi) din limbaj arhaic în limbaj contemporan, pentru o mai ușoară înțelegere – n.n.], în Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, ²2007, p. 533.

[27] V. cap. „††”, de la p. „††”.

[28] Sfântul „CANON […] 120,114 [al Sfântului Sinod din Cartagina 418/419 – n.n.]

A plăcut, ca, oricine zice că Adam, omul cel întâi zidit, s-a făcut muritor, încât, ori de ar fi greșit, ori de nu ar fi greșit, ar fi murit cu trupul (adică că ar fi ieșit din trup), nu din cauza greșelii, ci pentru nevoia firii, să fie anatema.

TÂLCUIRE

Acest Canon surpă eresul lui Pelaghie [Pelagius (354-418) – n.n.], și al lui Kelestie [Caelestius (sfârșitul sec. IV-începutul sec. V) – n.n.], ucenicului lui. Că aceștia (precum mărturisește Dumnezeiescul Augustin, pentru strămoșescul păcat, cap 5 și 6) cugetau că păcatul strămoșesc nu se naște împreună cu omul, și că nu este greșeală a firii, ci a voirii. Ca atare, din aceasta concluzionau că și Adam a murit cu moartea firească nu pentru păcat, care a fost din voia lui, ci pentru nevoia firii, care s-a zidit din început muritoare, și urma să moară, fie de păcătuia, fie de nu păcătuia cu voia Adam. De aceea, Sinodul surpând această cugetare eretică, dă anatemei pe cei ce o zic.

Că, de ar fi fost Adam muritor, după nevoia firii [cum susțin pelagienii, romano-catolicii și evoluționiștii teiști (ce se trag, în realitate, dintr-înșii), fiindcă toți aceștia consideră că firea a fost făcută de Dumnezeu stricăcioasă, chiar dacă au mici diferențe, de exemplu: romano-catolici susțin că făptura a fost însoțită de o grație supraadăugată, care nu o lăsa să se strice și care a fost pierdută de Adam, prin păcat; iar evoluționiștii teiști consideră că așa a fost făcută firea creată, din motive «binefăcătoare și proniatoare», ca adică să poată evolua, prin lupta pentru existență, de la făpturile inferioare, la cele superioare – n.n.]:

Dumnezeu, Cel ce a zidit firea așa, trebuia să fie, din această cauză, și făcător și pricinuitor al morții. Ori, «Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii», după cum scrie în Sfânta Scriptură (Sol/Înț 1,13).
Trupul acela al lui Adam, mai dinaintea călcării de poruncă, nu trebuia să fie diferit de al nostru, după cum spun ereticii, ci să fie întocmai ca al nostru, adică gros, și muritor, și potrivit cu al nostru. Fiindcă și noi, cei ce îl avem după călcarea poruncii, după aceastași nevoie a firii, suntem muritori și, negreșit, vom muri. Dar Sf. Ier. Grigorie Teologul zice (în Cuvântul la Nașterea lui Hristos) că trupul acesta gros și muritor, pe care noi îl avem, nu îl avea și Adam, mai înaintea călcării poruncii, ci după călcare.
De a venit moartea din fire, după cum spun ereticii, de ce zice atunci Sfântul Apostol Pavel: «Că, prin păcat, a intrat, în lume, moartea» [Romani 5, 12]? Dar și Solomon zice că: «prin pizma diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască» [Sol/Înț 2,24]?

Deci, după acest Sfânt Canon, Dumnezeu a zidit pe om cu o fire nemuritoare, neavând nevoie firească să moară. Și, fiindcă însușirea a Celui bun este a nu sili pe cineva, la bine, pentru aceasta, Dumnezeu a făcut pe om cu suflet de sine stăpânitor [cu liber arbitru – n.n.], pentru a se porni, de voia lui liberă, spre bine și pentru a rămâne într-Însul nesilit, ci din stăpânire de sine și de voie slobodă. Și așa, rămânând de bunăvoie întru bunătate, de acolo, să păzească și fireasca nemurire a trupului. Dar, din cauză că el însuși, din voia lui liberă, s-a pornit spre rău, nu a mai avut putere să țină împreună și trupul, întru fireasca sa nemurire, în care s-a zidit. De unde a urmat moartea acestuia.”

Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul, „Sfântul Canonul 120,114, al Sfântului Sinod din Cartagina 418/419 d.H., și tâlcuirea lui” [transformată (de noi) din limbaj arhaic în limbaj contemporan, pentru o mai ușoară înțelegere – n.n.], în Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, Iași, ²2007, pp. 531-532.

[29] „Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; […] leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le miște. Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni; căci își lățesc filacteriile și își măresc ciucurii de pe poale [papa își lățește tiara – n.n.]. Și le place să stea în capul mesei, la ospețe, și în băncile dintâi, în sinagogi, și să li se plece lumea în piețe și să fie numiți de oameni, Rabi [lb. ebr. «Învățător», iar papa vrea să fie numit, mai rău, Rabi infailibil – n.n.]. (Mt 23,2-7)”

[30] Sf. Ier. Grigorie Palama, „Discurs [tratat] despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria (Omilia 53)”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr. (ed.), Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp.

[31] „Tăria a numit-o Dumnezeu cer. […] Și a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, […] Și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul». Și a fost așa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari, luminătorul cel mai mare, pentru cârmuirea zilei, și luminătorul cel mai mic, pentru cârmuirea nopții, și stelele. Și le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua și noaptea și să despartă lumina de întuneric. (Fac 1,8,14-18)”

[32] Sf. Ier. Grigorie Palama, „La atotvenerata Adormire, a atotpreacuratei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria (Omilia 37)”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr. (ed.), Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp.

[33] Sf. Ier. Grigorie Palama, „La atotvenerata Adormire, a atotpreacuratei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria (Omilia 37)”, în Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr. (ed.), Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, trad. de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp.

Tot harul lui Dumnezeu, după Întrupare, vine de la Hristos, dar prin Maica Domnului, fiindcă El este Capul Sfintei Biserici, iar Ea este Gâtul

Dacă doriți să distribuiți, aveți următoarele posibilități:

Apreciază: