Descriere

U

„Sînt numărate pe degete cărțile de poezie contemporană care mi-au produs o impresie atît de puternică. Am avut, din capul locului, sentimentul de a fi găsit „veriga-lipsă” dintre Shakespeare și… Constantin Oprișan. Ca și la Oprișan (Psychaion), recursul la mitologia antică și la prelungirile ei filosofice nu are nimic artificios, ci totul se redimensionează harismatic într-un lirism inlelectualist de cea mai autentică vibrație existențială. „Umbra” e metafora totalizatoare a misterului retrăit în viul vieții și întrupat în temerități lingvistice aproape argheziene, cu o notă de ironie crudă și amară, îmblînzită cumva de un substrat creștin care evită ostentația. Totul ține foarte bine la un loc, într-o osmoză subtilă de tradiție și modernitate, pe care n-o pot nimeri decît marii poeți (de care ducem tot mai mult lipsă). Maria Anastasiu întrece cu mult poezia pitică a vremurilor noastre și riscă să-și găsească anevoie cititori pe măsură, dar e probabil riscul cel mai nobil dintre toate.”

Răzvan Codrescu

„Maria Anastasiu este un spirit deopotrivă comprehensiv și empatic. Căutările ei sunt îndreptate spre trecutul cultural al umanită­ții – Grecia, Roma, Mesopotamia, Egipt, spre personalități care și-au pus amprenta inconfundabilă asupra culturii universale – Dante, Shakespeare, Molière, Goethe, aducând în dimensiunea prezentului său general-umanul. Nu este vorba despre o anamneză, ci mai mult de o relocare a spiritului care, prin cuvânt și tăcere, poate aduce în prezentul prezentului stări, atitudini, gânduri, trăiri omenești în care se recunoaște ea însăși – parte a unui întreg, parte a lumii și a umanității înseși. […] Maria Anastasiu este o poetă intelectualizantă, cerebrală. Poezia ei nu se reduce la o descriere de sentimente, chiar și cu profunzimile pe care le presupune sondarea propriului abis sufletesc. Latura comprehensivă este mult mai accentuată, poezia fiind pentru ea o modalitate de cunoaștere a lumii și, implicit, a propriului eu. […] În spațiul deschis al mării, în largul mării, perspectiva este infinită, cum infinite pot fi și speran­țele poetei.”

Ana Dobre

Umbră

A fi sau a nu fi – se cade oare
A-L ispiti astfel pe Dumnezeu?
„Nimic nu este” spune un ateu –
Sofism curat prin dubla lui negare.

Chiar Hamlet în lucida-i disperare
A scrijelit pe-a omenirii țeste
Un nesfârșit convoi de palimpseste
Ce toate pun aceeași întrebare.

Și-acei ce-au dovedit că-i doar poveste
Credința în suprema entitate
Ce ne-a creat perfectă au dreptate
Căci nu există, ci El singur Este.

Doar noi, cu existența dăruiți,
Pierduți în aparente sinonime,
Drept „ce” luăm Adevăru-n loc de „Cine”
Și lexicul ne lasă aiuriți.

Mistagogii, retorici clandestine –
„Dar suntem oameni practici, frățioare,
Dați-ne științe naturale, clare
Să ne maimuțărim cum se cuvine!”

Și iar Se zămislește, iarăși moare,
În fiecare zi mai optimist,
Un Dumnezeu sfâșietor de trist
Ca noi la chip, dar făr` de-asemănare.

                        •

Dar, iată, și minunea ce-ați creat,
Oameni moderni, deprinși cu empatia:
Un mediocru ev întunecat
În care strălucește sărăcia.

Cu banul tot scăzându-și din valoare
Vă lasă rece moartea, poezia,
Când ignoranța-i binecuvântare
La rang de-nțelepciune e prostia;

Și cărțile se odihnesc în pace
Copacilor cruțându-le hârtia –
Să nu te numeri astăzi printre troace
De bună-voie-ai ars, Alexandria!

Sonete în largul mării

Și-acum când părul ți l-am desfăcut
Nicio dorință-n lume nu mai am,
Albaștrii-s ochii tăi ca un ocean
Și ești frumos cum nu s-a mai văzut;

Și eu cât de frumoasă m-am făcut,
Și marea, când la dânsa fluieram,
În ochi de un albastru suveran
Trufașă pletele și-a desfăcut.

Iar când va merge fluxul în surghiun,
La loc strângându-și coada de păun,
Atâta numai, o dorință am –

Strângându-ți părul, altădată brun,
Să te cuprind în brațe și să-ți spun:
„Ți-aduci aminte ce frumoși eram?”