I. Introducere

A.  Rezumatul Studiului (inclusiv concluzii)

În articolul de mai jos am adunat mai multe materiale de la Sfinţii Părinţi în legătură cu invaliditatea universală a botezului (și implicit a tuturor tainelor) eterodocșilor și a imposibilității mântuirii lor.

Deși azi se discută despre tot felul de „portițe” de mântuire pentru eretici și tainele lor sunt considerate de mulți valabile în realitate nu este așa, aceasta nefiind doar părerea Sfântului Ierarh Ciprian al Cartaginei, care ar fi doar o voce aspră, izolată de restul Bisericii, după cum sugerează unii, ci chiar credința deplină și desăvârșită a Sfintei noastre Bisericii din totdeauna, așa cum ne-a fost transmisă nouă de Domnul nostru Iisus Hristos prin Sfinții Apostoli, Sfintele Sinoade Ecumenice și Sfinţii Părinţi, în unanimitate.

Toți Sfinții ne-au învățat că în afara Bisericii (Ortodoxe, depline) nu este mântuire, iar ritualurile ereticilor nu se pot numi taine, cu atât mai mult nu sunt valabile, valide sau purtătoare de harul Sfântului Duh.

Variabilitatea primirii ereticilor în Sfânta Biserică a apărut din cauza iconomiei, căci după acrivie toți ar trebui să fie primiți prin mărturisirea păcatelor și lepădare de eres, citită cu voce tare, împreună cu o pocăință adevărată‎ + Sfântul Botez ‎‎+ Mirungere + Sfânta ‎Împărtășanie, deoarece nicio taină a eterodocșilor, numiți de Sfinţii Părinţi cacodocși, nu este valabilă.

Iconomia, după Sfinţii Părinţi, se aplică în trei feluri referitoare la Sfântul Botez și două referitoare la Hirotonie.

Cele trei moduri de a-i primi pe eretici în Sfânta Biserică sunt următoarele:

1. mărturisirea păcatelor și lepădare de eres, citită cu voce tare, împreună cu o pocăință adevărată‎+ Sfânta ‎Împărtășanie, în cazul ereticilor care au păstrat invocările, întreita afundare și pecetluirea cu mir,  ca la Ortodocși;
2. idem + Mirungere ‎‎+Sfânta Împărtășanie, dacă n-au păstrat pecetluirea cu mir ca la ortodocși, dar le-au păstrat pe celelalte;
3. idem + ‎Sfântul Botez +Mirungere +Sfânta ‎Împărtășanie, în cazul celor ce n-au păstrat nimic din ritualul ortodox[1].

După acrivie, pentru a se putea hirotoni, ereticii de orice fel trebuie mai întâi să se boteze, fiind primiți ulterior, la fel ca orice mirean ortodox, în rândul clerului (dacă sunt, desigur, vrednici).

Cele două moduri de a-i hirotoni pe cei convertiți , după iconomie, sunt următoarele:

Clericii eretici care se convertesc cu sinceritate, după acrivie, se hirotonesc ca niște mireni, numai după o încercare îndelungată și dacă sunt vrednici canonic (având în vedere că pot fi încă vătămați de viețuirea îndelungată printre ereziile care le-au pervertit mintea).

1. Clericii ereticilor de tipurile 1+2  se păstrează în aceeași treaptă (diacon, preot sau episcop) pe care au avut-o înainte de convertire doar dacă în confesiunile din care provin se păstrează formele exterioare de hirotonire, harul Sfântului Duh primit prin intrarea în Sfânta Biserică umplând forma goală, trupească, adiministrată de eretici și dându-i valoare;
2. Clericii ereticilor de tipul 3, fiind primiți prin Sfântul Botez, se hirotonesc ca niște mireni, numai după o încercare îndelungată și dacă sunt vrednici canonic (având în vedere că pot fi încă vătămați de viețuirea îndelungată printre ereziile care le-au pervertit mintea). Pentru cazul „1” avem Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare, din care vom cita doar partea referitoare la hirotonii, cu tâlcuirea ei, fiindcă totalitatea canonului cu tâlcuirea lui va fi expus mai jos, referitor la Sfântul Botez[3].
3. Pentru această clasificare avem ca temei următoarele două Sfinte Canoane[2]:

Canonul 1 […]

Că cei întâi ce s-au depărtat, aveau hirotoniile de la Părinți, și prin punerea mâinilor lor peste ei, ‎aveau darul cel duhovnicesc. Iar cei ce s-au rupt făcându-se mireni, nici de a boteza, nici de a ‎hirotoni au avut putere, nici putea a da altora harul Sfântului Duh, de la care ei au căzut. Pentru ‎aceasta ca niște botezați de mireni cei de dânșii botezați, au poruncit (Părinții) ca venind la ‎Biserică, cu adevăratul Botez al Bisericii de a doua oară să se curățească. Dar fiindcă cu totul s-a ‎părut oarecărora din cei de la Asie, pentru iconomia multora să se primească botezul lor. Fie ‎primit. Iar cel al înfrânaților se cade noi al înțelege lucrare rea. Căci ca să-i facă pe ei neprimiți ‎Bisericii, s-au apucat de aici, să întâmpine mai înainte cu însuși al lor botez. De unde și-au stricat ‎și obișnuirea lor. Deci socotesc, fiindcă nimic este pentru dânșii, zic, arătat, să cadă nouă a ‎lepăda botezul lor. Și de ar fi luat cineva de la dânșii pe acela, venind la Biserică, să-l boteze. ‎Dacă aceasta va urma a fi piedică iconomiei celei obștești iarăși se cuvine a se întrebuința ‎obiceiul, și să urmăm iconomisirilor ce au făcut la noi Părinții. Că mă sfiesc ca nu cumva ‎întârziindu-i cu Botezul să-i întârziem întru ale mântuirii prin această asprime a îndelungării. Iar ‎dacă aceia păzesc Botezul nostru, aceasta pe noi să nu ne înduplece. Că nu suntem vinovați a le ‎da lor har, ci a șerbi observației celei cu scumpătatea canoanelor. Și pentru tot cuvântul să se ‎închipuiască, ca cei ce vin de la botezul acelora, să se ungă de credincioși adică, și așa să se ‎apropie la Taine. Că știu că pe frații cei de pe lângă Zonie și Satornin, din rânduiala aceea fiind ei ‎i-am primit la scaunul episcopilor. Drept aceea pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora, nu ‎mai putem a-i despărți de Biserică, punând noi ca un canon despre împărtășirea cea cu dânșii, ‎prin primirea episcopilor.‎

Tâlcuire […]

Fiindcă ierosiții cei dintâi ai schismaticilor, aveau darul de la Biserică de a hirotoni, și a boteza. Iar ‎după ce odată s-au dezbinat de tot trupul Bisericii, l-au pierdut și nu mai pot a boteza pe alții, ori ‎a hirotonisi, sau a da darul de care prin dezbinare s-au lipsit. Pentru aceasta și cei ce de ei se ‎botează, se socotesc că s-au botezat de mireni. Pentru aceasta și trebuie să se boteze. Iar ‎oarecare episcopi la Asia au primit botezul lor, pentru iconomie, și nu pentru scumpătate, ca cum ‎schismaticii ar fi încă mădulare ale Bisericii. Drept aceea după socoteala lor fie primit. Însă ‎schismaticii engratiști (înfrânaticii) deosebit trebuie a se boteza întorcându-se, după ‎scumpătatea canoanelor. Și pentru că și-au izvodit osebit botez, schimosind predanisirea ceea ce ‎este la Botez.367 Și căci pentru aceștia osebită și arătată hotărâre nu s-a făcut cum să se ‎primească. Iar de nu botează ei de iznoavă pe cei ce din dreptslăvitori vin la dânșii; aceasta nu ‎trebuie a ne îndupleca spre a nu-i boteza și noi pe ai lor venind la dreptslăvitoarea Biserică. Însă ‎dacă și aceasta, are să se facă împiedicare obșteștii iconomii, care pentru toți schismaticii o au ‎făcut Părinții, să urmăm și noi iconomiei, ca nu cumva pentru asprimea poruncii acesteia, să-i ‎facem leneși spre a se boteza, rușinându-se poate, că se botează ca niște desăvârșit ‎necredincioși, și prin urmare să împiedicăm mântuirea lor. Și să zicem în scurt: Câți se botează în ‎botezul acelora, aceștia întorcându-se la dreapta slăvire, negreșit trebuie a se unge de cei ‎dreptcredincioși, cu Sfântul Mir, și așa să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine. Și fiindcă ‎am primit pe episcopii înfrânaticilor acestora, și hirotoniile lor, cu primirea aceasta, am făcut prin ‎lucru ca un canon, și am arătat că ei nu sunt despărțiți de soborniceasca Biserică. Vezi și ‎tâlcuirea celui 46 apostolesc.‎

‎ 367 Și dacă schismaticii aceștia pentru că au schimosit obișnuirea ceea ce este cuviincioasă la ‎Botez, s-au judecat de marele părinte acesta Vasilie să se boteze, cu mult mai vârtos trebuie a se ‎boteza, latinii cei ce au schimosit, iar mai bine a zice, desăvârșit au stricat predanisirea Botezului, ‎și care sunt nu numai schismatici, ci și arătați eretici.‎[4]

Pentru cazul „2” avem, foarte simplu și concis, dar și foarte clar, Canonul 19 al Sinodului I ecumenic:

‎ CANONUL 19‎

‎ Pentru cei ce s-au făcut următori lui Pavel (Samosatelui), apoi au năzuit la soborniceasca ‎Biserică, sau pus hotărâre a doua oară a se boteza ei negreșit. Iar dacă unii în timpul trecut, s-ar ‎fi rânduit în cler, de s-ar arăta neprihăniți și nemânjiți după ce de al doilea se vor boteza ‎hirotonisească-se de episcopul soborniceștii Biserici. Iar dacă certare i-ar afla pe ei neharnici, ‎se cuvine a se caterisi ei. Așișderea încă și pentru diaconițe, și de obște pentru toți cei cercetați ‎‎(numărați) în canon, aceeași închipuire se va păzi. Am pomenit însă pentru diaconițe care se ‎numără în schimă; fiindcă nici vreo hirotesie oarecare au, negreșit între mireni să se numere ‎ele.‎

‎ [Apostolic, can. 47; Sinod 1, can. 2; Sinod 5, can. 95; Laodiceea, can. 7, 8; Cartagina, can. 66; ‎Sinod 4, can. 15; Sinod 5, can. 14, 40; Vasilie, can. 44; Cartagina, can. 5, 51, 135]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Canonul acesta rânduiește pentru cei ce s-au născut în eresul lui Pavel Samosateului, iar după ‎aceasta au năzuit la soborniceasca Biserică, zicând că, canon și tip s-au dat ca negreșit a doua ‎oară să se boteze ereticii cei de acest fel (vezi însă că cu rea întrebuințare numește sinodul ‎Botez pe botezul pavlianiștilor, și alăturându-l pe el cu Botezul nostru, nu cu însuși acela al lor, ‎au întrebuințat graiul acesta, adică a doua oară să se boteze; și vezi prolegomena sinodului din ‎Calcedon, fiindcă nu se botează ei întocmai ca și cei dreptslăvitori). Iar dacă unii dintr-înșii s-au ‎hirotonisit clerici mai-nainte de drepslăvitorul Botez, neștiind arhiereii ce i-ar fi hirotonisit, că ‎sunt eretici, sau că au fost hirotonisiți în clerul pavlianiștilor. Aceștia zic după ce a doua oară se ‎vor boteza în dreptslăvitorul Botez, de se va vedea viața lor neprihănită, și nemânjită, să se ‎hirotonisească de episcopul soborniceștii și dreptslăvitoarei Biserici, fiindcă întâia hirotonie ce ‎au luat eretici fiind, cu totul nici se socotește hirotonie. Căci cum este cu putință cel ce nu este ‎botezat după dreptslăvitoarea credință, a lua venirea Sfântului Duh, și darul și hirotonie? Iar ‎cercetându-se de se vor afla nevrednici de preoție, se cuvine a se caterisi, adică a se scoate din ‎cler, că cu rea întrebuințare sau luat aici caterisirea în loc de scoatere. Fiindcă se caterisește ‎chiar, cel ce s-a ridicat mai-nainte la înălțimea ierosirii și a clirosului. Iar aceștia ce nici ca cum au ‎luat hirotonia, din care înălțime se vor caterisi? Cu adevărat nici din una. Sau poate că zice, a se ‎caterisi din preoția și clirosul pavlianiștilor. Că precum Botez au numit pe cel după a lor ‎rânduială făcut, așa au numit și cler pe cel al lor, și prin urmare caterisis; precum și canonul al ‎‎8-le al celui din Laodiceea cler numește pe cel al montaniștilor. Și aceasta ce am zis pentru ‎bărbați, trebuie a se păzi fără schimbare, și la femei. Adică dacă unele din femeile pavlianiștilor ‎se vor fi hirotonisit de episcop dreptslăvitor diaconițe, neștiind eresul lor, sau de vor fi și fost ‎hirotonisite în ceata diaconițelor cea a pavlianiștilor, acestea, zic, să se boteze a doua oară, și ‎de se vor arătat vrednice de diaconie după Botez, hirotonisească-se diaconițe (și vezi și ‎canoanele 46 și 47 apostolesc, și pe al 7-lea al sinodului al 2-lea). Iar ceea ce adaugă canonul, ‎zicând: Am‎ pomenit de diaconițe care se numără în schimă, fiindcă nici au vreo hirotesie, negreșit între ‎mireni să se numere ele; măcar că este cu anevoie de înțeles. Însă înțelegerea este aceasta, că, ‎am pomenit însă osebit pentru diaconițe, care la pavlianiști avea schima aceasta, adică slujba ‎diaconițelor, că și acestea, precum și ceilalți clerici ai lor, ca niște mireni se cuvine a se socoti. ‎Pentru că, precum acia nu aveau vreo hirotonie, lipsiți fiind de dumnezeiescul dar, așa și ‎diaconițele cele ce erau la dânșii, numai schima (adică chipul) diaconițelor aveau, iar hirotesie ‎adevărată, și de dar dătătoare nu aveau, încât, ca niște mirence se cade a se cunoaște și ele ‎după Botez, precum era și mai-nainte.‎[5]

Iconomia a apărut în istorie, după cum vom vedea mai jos, datorită unor condiții specifice de misiune sau presiune politică și se aplică în funcție de forma exterioară a tainelor ereticilor, fiindcă și ereticii pot efectua un ritual exterior corect, chiar  dacă nu pot transmite prin acest ritual harul Sfântului Duh. Dacă forma (inclusiv dumnezeieștile epicleze) este (sunt) păstrată(e), prin iconomie, se consideră că prin mărturisirea-lepădare de eres și zapisul dat și citit în slujba de primire la Ortodoxie, cuvintele rostite în ritualul eretic se golesc de sensul lor, iar prin Crezul Ortodox se umplu de sensul adevărat.

În cazul în care ereticii nu păstrează nici măcar ritualul, atunci Sfântul Botez trebuie dăruit în întregime.

Dar ne întrebăm care om ar prefera să trăiască cu îndoiala că-și riscă veșnicia apelând la iconomie, când are posibilitatea ca, după acrivie, să se boteze desăvârșit. Numai dacă nu i-au spus cei care l-au primit la Ortodoxie care se fac, astfel, vinovați și responsabili de păcatul lui. Cât despre cei ce se convertesc doar din conjunctură, (ne)credința lor îi osândește, nelăsând harul să lucreze, după cum vom vedea mai jos.

Așa a crezut și practicat Sfânta Biserică primară, întotdeauna, iconomia.

În privința romano-catolicilor Sfânta Biserică a avut atitudini diferite, în momente istorice diferite. Această variabilitate s-a datorat evoluției istoriei căderii Apusului. Dacă la început papii eretici au fost introduși cu forța armată de către popoarele germanice, pentru a domina nu numai politic, dar și religios neamurile autohtone, iar milioanele de frați ortodocși itali, britani și gali au fost omorâți și prigoniți, arzându-li-se până și cărțile (cum vedem în corespondența Sfântului Ierarh Fotie cel Mare), apoi au fost vânați (având ca mărturie  Viețile Sfinților din jurul anului 1147[6]), mai apoi au fost amăgiți să-și schimbe mai întâi mentalitatea, apoi credința și mai apoi chiar și ritualul. Pentru fiecare din aceste etape Sfânta Biserică a administrat leacurile potrivite.

Motivele variației iconomiei față de apuseni au fost, așadar:

1. Prigoana politică din partea Apusului;
2. Dorința misionară a Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, Trupul lui Hristos, Stâlpul și Temelia Adevărului, care-i învață și pe îngeri înțelepciunea multfelurită a iconomiei[7];
3. Dar, mai ales, schimbărea ritualului de către latini, de-a lungul timpului:
   1. La început, latinii au păstrat atât cele trei afundări, cât și cuvintele corecte. În această situație Sfânta Biserică îi primea (prin iconomie) doar prin Mirungere.
   2. Apoi latinii au început să schimbe, pe alocuri, afundarea cu stropirea sau turnarea, epicleza „Se botează robul lui Dumnezeu (N)…”[8], cu invocarea „Eu te botez”[9]. În acest stadiu de boală, Sfânta Biserică a aplicat iconomia (prin Mirungere) sau acrivia (prin Sfântul Botez deplin în funcție de cum a fost inițiat în eres convertitul):
      1. Dacă a fost inițiat prin forma exterioară corectă, l-a primit doar prin Mirungere;
      2. Dacă a fost inițiat prin stropire sau turnare, l-a primit prin Sfântul Botez.
   3. În final, la Conciliul Tridentin (1545-1563)[10], catolicii au înlocuit în totalitate formula invocării și ritualul. De aceea și Sfânta Biserică a hotărât să-i primească pe convertiți printr-un Botez deplin ca pe păgâni. Deși încă de timpuriu, poate din neștiință, poate din dorință de misiune, poate din cauza presii politice, unele persoane aplică iconomia la iconomie, cu care Sfântul Ioan Gură de Aur nu era de acord („iconomia se aplică acolo unde nu se încalcă legea”[11]), primindu-i pe apuseni doar prin mărturisire sau Mirungere, totuși, niciodată, prin nicio iconomie, Sfânta Biserică n-a crezut în validitatea tainelor din afara Ei[12] sau că cineva dinafara Ei s-ar putea mântui.
   4. Dacă iconomia (variabilă sau nu) se poate aplica la canoane, chiar și în mod canonic, la dogme nu s-a aplicat și nu se va aplica niciodată. Iar acestea sunt dogmă [13], hotar peste care nu poți trece, după cum ne spun Sfinţii Părinţi, învățându-ne distincția dintre legile bisericești și despre cum și la care din ele se poate aplica iconomia[14]:
   5. Vedem, așadar, că și iconomia are acrivia ei și logica ei duhovnicească, de netrecut.

B.  Ce este canonul?‎

‎Canonul, după Zonara (în tâlcuirea epistolei 39 a marelui Atanasie) chiar cu adevărat este un ‎lemn, obștește numit cot, pe care îl întrebuințează meșterii spre a îndrepta lemnele sau pietrele, ‎ce lucrează ei. Că punând cotul acesta asupra celor ce se lucrează de ei, de sunt acelea strâmbe, ‎înlăuntrul sau în afară, le tocmesc, și le fac drepte. Din aceasta însă, după metaforă, canoane se ‎numesc și pietricelele ori bilele (ce se întrebuințează la balotație) spre alegeri și hotărârile atât ‎cele ale Apostolilor cât și cele ale sinoadelor ecumenice, și ale celor locale, și ale Sfinților Părinți ‎celor din parte care se cuprind în cartea aceasta. Pentru că, și acestea ca atâția coți drepți și ‎netezi, leapădă cu adevărat de la cei sfințiți cu preoția, și de la clerici, și de la cei lumești, toată ‎nerânduiala și strâmbarea moravurilor. Și pricinuiesc lor toată buna rânduială, și îndreptare ‎Bisericii, și a stării creștinești, și a faptei bune (nota 22).‎

‎Nota 22 Însemnează însă, că pentru a înțelege cineva mai lesne canoanele acestea, se cuvine a ști ‎aceste 14 prețuiri sau cinstiri, ce de obște se socotesc la toate canoanele:‎

‎ 1. Că aceste canoane se osebesc de hotărâri, de legi, de decreturi, și de poruncitoarele trimiteri, ‎căci canoanele sinoadelor chiar nu cuprind dogmele credinței (decât rareori), ci pe buna ‎rânduială, pentru așezarea Bisericii. Iar hotărârile sinoadelor, cuprind chiar pe singure dogmele ‎credinței. Măcar că unii ori cu abuz (rea întrebuințare), și canoanele le numesc hotărâri. Precum ‎aceasta se arată din câteva canoane ale celorlalte sinoade, și mai ales din cel al 5-lea al sinodului ‎din Cartagina și din practicalele lui, unde se zice că s-au citit acele 20 de hotărâri ale sinodului din ‎Niceea, adică acele 20 de canoane ale lui. Se osebesc canoanele de legi, căci legi chiar se numesc ‎cele politicești și din afară ale împăraților; iară canoanele sunt dinlăuntru și Bisericești, și mai tari ‎decât legile, precum mai jos vom spune osebit. Se osebesc canoanele de decreturi, precum învață ‎Gratian în împărțirea în 3 a canoanelor, ori de particularnic (local) sinod s-au rânduit, ori de ‎ecumenic s-au hotărât, ori s-au adeverit. Iară decretul este acela ce patriarhul cu sinodul său ‎hotărăște, spre a nimăruia (nimănuia) sfătuire sau răspuns. Se osebesc și de poruncitoarele ‎trimiteri[15]; căci acestea se rânduiesc, ori de vre-un papă, ori patriarh, ori și împreună cu sinodul lor ‎spre dogmaticeasca sfătuire (Dositei foaia 600 din Dodicavivlion).‎

‎ 2. Se cuvine a ști cineva căci, canoanele[16] câte nu cuprind arătat certare acelora ce le calcă, după ‎tăcere dau voie arhiereului celui de loc, fără patimă să rânduiască cuvenita și potrivita certare, ‎adică canonisirea lor care o ar socoti, precum zice Valsamon în tâlcuirea canonului 45 al ‎sinodului 6. Vezi certările, ori canonisirile Pustnicului Ioan, împreună cu canoanele lui cele ‎nepomenite în celelalte canoane.‎

‎ 3. Se cuvine a ști, că unul și același păcat, unele canoane îl ceartă mai în îndelungată vreme, iar ‎altele mai în puțină. Fiindcă după mai multă, ori mai puțină pocăință a celor ce au păcătuit, așa ‎mai mult, ori mai puțin, se rânduiește și iertarea lor (despre care vezi și subînsemnarea canonului ‎‎12 al sinodului 1); și după mai multă, sau mai puțină creștere, și întărire a Bisericii.‎

‎ 4. Se cuvine a ști fieștecine, că după capul 4 al titlului 1 al lui Fotie, canoanele nu se așează de ‎un episcop, ci de obștime, și de sinodul episcopilor[17]; precum zice canonul 47 al marelui Vasilie: „Să ‎se adune la un loc cei mai mulți episcopi, și așa să se așeze canonul”, și cel al 6-lea al lui Grigorie ‎de Nissa, zicând: „La noi așezarea canoanelor de un episcop, nu are stăpânire, nici este vrednică ‎de crezare”.‎

‎ 5. Cum că cel ce vorbește din canoane sinodicești, cuvântul lui este vrednic de crezare[18] după cel ‎al 6-lea a lui Grigorie de Nissa.‎

‎ 6. Că cel ce face după canoanele acestea, are neprimejduire, după însuși cel 47 al marelui ‎Vasilie.‎ “ Deci de va plăcea aceasta, trebuie mai mulți episcopi a fi la un loc, și așa să se închipuiască ‎canonul. Ca și celui ce o va face să-i fie neprimejduire, și cel ce va răspunde să fie vrednic de ‎crezare, în răspunsul cel pentru unele ca acestea.‎”

‎‎ 7. Cum că cel ce calcă canon sinodicesc, se cuvine să ia precum am zis, certarea care ‎rânduiește canonul cel călcat de el, după cel al 2-lea al sinodului al 6-lea. Iar sinodicești canoane ‎sunt și se numesc, nu numai cele așezate de ecumenicele sinoade, ci încă și cele localnice, și pe ‎lângă acestea și cele de oarecari sfinți în deosebi scrise. Și mai ales au putere de canoane ‎ecumenice, atât cele localnice sinoade, cât și cele alcătuite de oarecari sfinți. Pentru că de ‎ecumenice sinoade, de al patrulea, zic, și de al șaselea, și de al șaptelea, s-au cercetat, și s-au ‎întărit[19]. Precum se vede în canonul 1 al celui al patrulea, și al șaptelea, și în cel al 2-lea al ‎cinșeaselea sinod.‎

‎ 8. Cum că ceea ce canoanele nu scriu arătat, aceea din cele scrise în asemenea canoane se ‎cuvine a se judeca și a se încheia, și vezi tâlcuirea canonului 15 al sinodului al 6-lea și din ‎scripturile Părinților celor din parte, ori și din deslușirea dreptului cuvânt să se judece.‎[20]

‎ 9. Cum că toate cele rare și iconomicos și de nevoie urmate, ori din vre-un obiceiu rău și de ‎obște a zice, toate cele ce afară de canon s-au făcut lege sau canon, și pildă a Bisericii nu sunt; și ‎vezi tâlcuirea apostolescului canon 68. Însă și iconomia aceasta și nevoia trecând, iarăși ‎canoanele stăpânesc.[21] Vezi subînsemnarea canonului 46 și canonul 13 al sinodului 1.‎

‎ 10. Cum că, canonisirile cele mai multe ce se rânduiesc de canoane fiind de a treia persoană ‎poruncitoare care nu este de față, negreșit au trebuință de a doua persoană ce este de față (care ‎este Sinodul) pentru ca să se lucreze[22]. Și vezi subînsemnarea canonului al 3-lea apostolesc.‎

‎ 11. Cum că, canoanele și legile s-au pus pentru cei îndeobște, și nu pentru cei particularnici. Și ‎pentru cele ce se întâmplă mai de multe ori, și nu pentru cele ce urmează mai rar.‎

‎ 12. Cum că canoanele ecumenicelor sinoade, mai multă tărie au decât cele ale celor localnice, ‎iar cele al celor localnice, mai multă tărie au decât cele ale Părinților celor din parte. Și mai ales ‎decât cele neîntărite de vreun sinod ecumenic[23], și citește zicerea preasfințiului Fotie despre ‎aceasta.‎

‎ 13. Cum că unde nu este canon, sau lege în scris, stăpânește bunul obicei, care cu drept cuvânt ‎și în mulți ani au fost cercat, și care nu se împotrivește vreunui canon în scris sau lege, ținând ‎rânduială de canon și de lege[24]. Și vezi subînsemnarea canonului 1 al sinodului din Sardica.‎

‎ 14. Cum că toate cele rău judecate și închipuite, nici canon, nici lege, nici vremea, adică obiceiul ‎nu le adeveresc după legiuitori.‎

[Până aici nota 22]

‎[A.] Cum că de către toți se cuvine a se păzi dumnezeieștile canoane nestrămutate, că ‎cei ce nu le ‎păzesc se supun sub înfricoșate certări ori canonisiri:‎

‎ „Episcopilor, acestea s-au rânduit vouă pentru canoane de către noi. Voi însă ‎rămânând într-‎însele, vă veți mântui și pace veți avea, iar nesupunându-vă vă veți ‎munci și luptă unii cu alții ‎necurmată veți avea, plata neascultării cea cuvenită ‎luând-o[25]”. [Apostolii în sfârșitul (epilogul) ‎cuvântării canoanelor.]‎

‎ „Am judecat cu dreptate căci canoane cele de Sfinții Părinți așezate până acum, ‎în fiecare sinod ‎să stăpânească”(canonul 1 al sinodului 4)”.‎

‎ „S-a socotit de către Sfântul Sinod acesta: să rămână și de acum adeverite și ‎întărite spre ‎vindecarea sufletelor și spre tămăduirea patimilor, canoanele cele ‎primite și întărite de către ‎Sfinții Părinți cei mai înainte de noi, și predanisite nouă, ‎anume ale Sfinților Apostoli 85, și ale ‎ecumenicelor 7 sinoade după nume, ale celor ‎locale anume, și cele ale Părinților în parte anume. ‎Și nimănui nu-i a fi iertat a le ‎schimba, și a surpa canoanele cele mai-nainte arătate.” „Iar de s-‎ar prinde cineva ‎că a chenotomisit (a izvodit din nou) vreun canon din cele zise, ori că se apucă să ‎‎răstoarne, vinovat va fi după canonul cel de acel fel precum acela hotărăște, să ‎primească ‎certare și prin acela în care greșește, să se vindece” (canonul al 2-lea al ‎sinodului 6).‎

‎ „Bucurându-ne pentru acestea, precum când află cineva dobânzi multe și ‎îmbrățișare, primind ‎la piept dumnezeieștile canoane, o întărim pe așezarea acestora ‎întreagă și neclătită a acelor ‎așezate de către trâmbițele Sfântului Duh, adică de ‎întru tot lăudații Apostoli, și ale celor 7 ‎sinoade ecumenice, și ale celor de pe ‎alocuri adunate, și pe ale Sfinților Părinților noștri. Iar pe cei ‎ce acelea îi ‎anatematisesc, și noi îi anatematisim, pe cei ce îi caterisesc, și noi îi caterisim iară pe cei ce îi afurisesc și noi afurisim. ‎Și pe cei ce îi dau certării, și noi așișderea îi supunem. (canonul 1 al sinodului 7)”‎

‎ „Deci legiuim ca Bisericeștile canoane să țină rânduiala de legi, cele de către Sfintele patru ‎sinoade așezate, ori adeverite, adică de cel în Niceea, și de cel în Constantinopol și de cel dintâi ‎din Efes și de cel din Calcedon (nearaua 131 a lui Iustinian).”‎

‎ „Legiuim dar ca rânduială de legi să aibă Bisericeștile canoane, cele așezate de Sfintele cele ‎șapte sinoade ori adeverite (prin ziceri adeverite se arată canoanele sinoadelor locale și ale ‎părinților celor din parte, cele adeverite de sinoadele ecumenice, după Valsamon). Că dogmele ‎mai înainte ziselor Sfinte sinoade, ca pe dumnezeieștile Scripturi le primim, și canoanele ca pe legi ‎le păzim [26](cartea a 5-a, titlul 3, cap.2 din Basilicale, la Fotie titlul 1, cap. 2).”‎

‎ „Rânduirea a treia a titlului al 2-lea din Nearale voiește ca, aceste canoane ale celor 7 sinoade ‎să se țină, (ori să stăpânească) și dogmele lor, ca dumnezeieștile Scripturi. La Fotie, (titlul 1, cap. ‎al 2-lea) „ și „Leon Înțeleptul, (în cartea a 5-a din Basilicale, titlul 3, cap.1) zice; primesc pe ‎sfintele șapte sinoade ecumenice ca pe Sfânta Evanghelie.”‎

‎ „S-a hotărât de Sfinții Părinți a se întrebuința, și după moarte a se anatematisi, cei ce ori în ‎credință, ori în canoane ar păcătui (al 5-lea sinod ecumenic în trimiterea către Iustinian, foaia ‎‎392 al tomului al 2-lea). Vezi iubitule, înfricoșat cuvânt.” „. Cei ce pun în defăimare Sfintele și ‎dumnezeieștile canoane ale Sfinților Părinților noștri, care și pe Sfânta Biserică o sprijinesc, și pe ‎toată credința petrec împodobind-o și o povățuiesc către dumnezeiasca evlavie, fie anatema. ‎‎(sinodul din Constantinopol, cel după Constantin Porfirogenetul, foaia 977 din tomul al 2-lea al ‎Sinodicalelor, adică Tomul Unirii).”‎

‎[B.] Cum că dumnezeieștile canoane, sunt mai tari decât legile împărătești

‎ În praxa (cartea) a patra a sinodului al 4-lea se scrie: „Prea slăviții boieri au zis: măritului ‎stăpânitor al lumii (adică lui Marchian împăratul) i-au plăcut, ca nu după împărăteștile cărți ori ‎după pragmaticile forme (și așa se numesc cărțile împărătești) să urmeze preacuvioșii episcopi, ‎ci după canoanele cele legiuite de Sfinții Părinți. sinodul a zis: împotriva canoanelor, nici o lucrare ‎să poată, canoanele Părinților să se ție. Și iarăși: îi rugăm ca fără zicerea împotrivă, lucrările cele ‎de oarecare în toate eparhiile spre vătămarea canoanelor, să rămână nelucrătoare; ci să ‎stăpânească canoanele prin toate…‎ toți acestea le zicem. Toate lucrările să se surpe, canoanele să stăpânească după hotărârea ‎Sfântului Sinod, și în toate celelalte eparhii hotărârile canoanelor să stăpânească. „Iară de va ‎produce cineva vreo formă împotriva celor hotărâte acum, s-a socotit de tot Sfântul și ‎ecumenicul sinod să fie fără tărie. (canonul 48 al celui de-al treilea sinod ecumenic).” „). ‎Pragmaticile forme cele ce se împotrivesc canoanelor sunt fără tărie. (cartea 1, titlul al doilea, ‎rândul 12; la Fotie titlul 1, cap. 2) „‎

‎ „Că acelea cu adevărat, adică canoanele cele de împărați, și de Sfinții Părinți așezate și întărite, ‎se primesc ca dumnezeieștile Scripturi. Iar legile, numai de împărați s-au primit, ori s-au așezat, ‎și pentru aceasta nu au tărie mai multă decât dumnezeieștile Scripturi, nici decât canoanele.[27] ‎‎(Valsamon în scolie la cap. al doilea de mai sus a lui Fotie)”‎

‎ „Nu-mi spune legile cele din afară, căci și vameșul legea dinafară plinește, dar însă se ‎osândește (Hristostom cuvântul 57 la cel de la Matei).” Și iarăși: „Nici toți împărații, de multe ori ‎nu se ostenesc cu conglăsuire la legi. (cuvântul 6 la Andriante.)”‎

‎ „Zice însă Vlastar că mare ajutor dau dumnezeieștilor canoane, legile cele iubitoare de buna ‎cinstire de Dumnezeu: „Unele adică împreună ajutorându-le, iar altele, și plinindu-le, când se ‎întâmplă a se trece acelea cu vederea. (cap. 5, litera k)”‎

‎ „Că dumnezeieștile canoane, și decât tipicele sunt mai puternice, când acelea se împotrivesc ‎acestora și mai ales cele în parte și locale[28]”. „. Că zice Vlastar: „Din nearaua 131 a lui Iustinian ai ‎putea cunoaște, că tipicele cele făcute de ctitori în monastiri, sunt datori a le primi de nu cumva ‎se împotrivesc canoanelor (cap.16, litera l)”‎

[C. De la Sfinţii Părinţi despre Sfintele Canoane]

‎[1.] Suprascriere la Sfintele canoane a Sfântului Ioan Hristostom

‎ „Am auzit și am ținut…‎ Nu ai ținut, pe sineți te-ai osândit. În jumătate ai ținut, și de nu vei ține, vei zice însă, nu am ‎știut. Că cel ce se osândește pe sine pentru că nu a ținut, se sârguiește spre a ține[29]. ( În cuvântul 4, ‎despre pocăință, foaia 785, a tomului 6, tipărit la Veneția )‎

‎[2.] A Sfântului Maxim

‎ „Mulți suntem cei ce zicem, puțini însă cei ce fac. Dar însă cuvântul lui Dumnezeu, nimeni nu ‎este dator a-l mincionoșii pentru lenevirea sa. Ci a mărturisi cu adevărat neputința sa, iar nu a ‎ascunde adevărul lui Dumnezeu, ca să nu ne facem vinovați împreună cu călcarea poruncilor, și ‎de reaua tălmăcire a cuvântului lui Dumnezeu. (cap 85 a celei de-a doua sută, a celor pentru ‎dragoste, din Filocalie)‎

C.  Cum și de cine se aplică Sfintele Canoane și iconomia lor? La dogme se poate aplica iconomia?

‎ 32 Trebuie să știm că certările ce le poruncesc canoanele acestea: să caterisească, să se ‎afurisească, și să se anatematisească, acestea după meșteșugul gramaticii a treia persoană care ‎nu este de față, la care spre a se da porunca aceasta de nevoie trebuie a fi a doua persoană, o ‎tâlcuiesc mai bine. Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii să caterisească pe ‎preoți, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă dacă ‎soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, ‎preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți. ‎Învinovățiți însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre ‎dumezeiasca osândă. Precum și când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul care i-‎a greșit, dacă sluga cea poruncită nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greșit împăratului ‎a rămas nebătut, învinovățit însă spre bătaie. Drept aceea tare greșesc cei fără minte care zic ‎cum că în vremurile acestea toți cei sfințiți care în afară de canoane s-au hirotonit, sunt cu ‎lucrarea caterisiți. De cei sfinți, prihănitoare limbă este aceea ce nebunește pe acest fel de ‎cuvinte le bârfește, neînțelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a ‎persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârșită, fără mijlocire și mai înainte de judecată, ‎nelucrând de sineși[30]. Însuși dumnezeieștii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineși cu al 46-lea ‎canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot ‎care va primi botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se ‎va dovedi că a făcut acesta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta ‎poruncim.‎

[…]

‎ CANONUL 2‎, Sinodul 1 ecumenic

‎ Fiindcă multe, sau de nevoie, sau altmintrele nevoiți fiind oamenii, s-au făcut afară de ‎canonul cel bisericesc. Încât oameni din viață păgânească viind acum la credință, și în puțină ‎vreme catehizându-se, îndată la baia cea duhovnicească se aduceau, și îndată ce se botezau se ‎aduceau la episcopie, sau la prezbiterie. Bine s-a socotit a fi de acum înainte, ca nimic de acest ‎fel a se face; fiindcă și timp trebuie celui ce se‎ catehisește, și după botez mai multă cercare. Că lămurită este apostoleasca scriptură ce zice, ‎nu de curând sădit (neofit), ca nu mândrindu-se să cadă în osândă și în cursa diavolului (I ‎Timotei: 3,6). Iar dacă, după ce a trecut timp s-ar afla vreo greșală sufletească pentru fața ‎aceea, și s-ar vădi de către doi, sau trei martori, unul ca acesta înceteze de la cliros. Iar cel ce ar ‎face afară de acestea, ca împotriva marelui Sinod obrăznicindu-se, acesta se va primejdui ‎despre cler.‎

‎ [Apostolic, can. 80; Sinod 1 și 2, can. 17; Sardica, can. 10; Laodiceea, can. 3; Chiril, can. 4]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Ceea ce rânduiește canonul 80 al Sfinților Apostoli, și canonul acesta rânduiește; că zice, ‎fiindcă în timpurile trecute au urmat a se face multe lucruri, afară de bisericescul canon (adică ‎de acesta 80 al Apostolilor), sau de nevoie, sau din altă pricină pornindu-se oarecare. Încât, a-i ‎boteza ei îndată pe aceea care cu puțin timp mai înainte de la păgâneasca, și necredincioasa ‎viață au venit la dreptslăvitoarea credință, și în puțină vreme s-au învățat taina bunei cinstiri, și ‎împreună cu Botezul a-i înainta pe ei și la episcopie, sau la prezbiterie; adică a-i hirotonisi pe ei ‎prezbiteri și episcopi. Fiind, zic, că aceste așa afară de lege se făceau, s-a socotit de cuviință de ‎acum înainte a nu se face. Căci cel ce se catehisește, și mai-nainte de a se boteza are trebuință ‎de îndestulă vreme112 pentru a se catehiza, și a se învăța bine toate dogmele credinței, și după ‎ce se va boteza, iarăși are trebuință de multă ispitire. Că zice Apostolul Pavel către Timotei, nu ‎pe cel de curând sădit (să-l hirotonești) adică pe cel de curând catehizat, și din nou sădit în via ‎lui Hristos, ca nu înălțându-se, să cadă în însuși păcatul, și în cursa cea asemenea în care a căzut ‎diavolul, adică în mândrie. Iar dacă trecând vreme s-a afla la cel ce cu vreme în destulă și cu ‎cercare, și s-a catehizat, și s-a botezat, și s-a hirotonisit, s-ar afla zic vreun păcat sufletesc113 și ‎s-ar vădi pentru acela de doi, sau trei martori,‎ unul ca acesta, să înceteze de a lucra cele ale ieriei. Iar care va voi a face afară de acestea, ‎acesta ca unul ce se obrăznicește împotriva marelui sinodului acestuia se va primejdui, și la ‎ierie, adică se va caterisi. Vezi și tâlcuirea canonului, 80 apostolesc.‎

‎112 Vremea catehizării nu se rânduiește de toți una și aceeași, că din apostoleștile ‎‎așezământuri, un an se rânduiește a se catehiza cei ce vin la dreptslăvitoare ‎‎credință, doi de canonul 42 al localnicului sinod, celui adunat în Iliviria ‎‎ispanioleasca cetate, puțin mai înainte de ecumenicul întâiul sinod. Și de nearaoa ‎‎‎144 a lui Iustinian încă doi ani se rânduiește pentru samaritenii cei ce vin la ‎‎credință. Și din canonul 25 al localnicului sinod cel adunat în Ahati în anul 506 opt ‎‎luni s-au rânduit pentru iudeii cei ce se întorc la credință. Iar canonul 8 al sinodului ‎‎al 7-lea voiește să nu primim pe evreii cei ce cu fățărnicie cred. Ci numai pe cei ce ‎‎cu adevărat cred, și mustră pe cele ale evreilor; unii socotesc că numai într-atâtea ‎‎zile se face catehizare, câte are postul cel mare; luându-o aceasta din canonul 45 al ‎‎sinodului din Laodiceea și din epistolia lui Ieronim cea către Pammahie, și din întâia ‎‎catihisire a lui Chiril patriarhul Ierusalimului. Dar însă din acestea alta nu se încheie, ‎‎fără numai că în postul cel mare se face partea cea mai de pe urmă, și mai cu de-‎‎amăruntul a catehizării, pentru că atuncea se botează catehumenii (adică cei ce se ‎‎învăța buna credință) în noapte sâmbetei celei și a zilei celei luminat. Uneori însă se ‎‎scurta vremea catehizării pentru împrejurări de nevoie. Pentru aceasta ‎‎catehumenii cei ce se primejduiesc de moarte, se botează mai-nainte de vremea ‎‎hotărâtă a catehizării, după canonul 12 al celui din Neocezareea; după cel 47 din ‎‎Laodiceea; după 52 din Cartagina. După al 5-lea a lui Vasile, și după al 5-lea al lui ‎‎Chiril.‎

‎ 113 Păcat sufletesc, Zonara zice pe tot păcatul cel ce se naște din abaterea acelor ‎‎trei puteri ale sufletului, din puterea cea cuvântătoare zic, din puterea mâniitoare ‎‎și poftitoare. Iar Valsamon zice: tot păcatul ce pricinuiește vătămare sufletului, ori ‎‎din trupească poftă are începutul, ori din sufletească. Iar alții păcat sufletesc au zis, ‎‎pe cel ce se face din sufleteștile patimi, adică din trufie, din neascultare, și din ‎‎altele. Însă chiar păcat sufletesc, despre care zice aicea canonul, este trufia, și ‎‎înălțarea și mândria, că singură patima aceasta se potrivește duhovniceștei, și ‎‎nematerialnicei firii sufletului. Și aceasta este osânda și cursa în care a căzut ‎‎diavolul. După zicerea Apostolului care o aduce aicea canonul, și după tâlcuirea ce-i ‎‎face dumnezeiescul Ambrozie. Pentru aceea și Sfințitul Augustin (cartea 3 despre ‎‎cetatea lui Dumnezeu) zice: nu este diavolul, nici bețiv, nici altceva de acest fel, dar ‎‎este mândru și zavistnic. Deci de va cădea episcopul în patima mândriei și o va ‎‎arăta pe ea prin cuvinte și fapte, și se va vădi de doi, sau trei martori, să înceteze de ‎‎la cliros. (adică de lucrarea soartei ‎sale.) Poate pentru ca să se smerească, și să-și ‎măsoare cugetarea sa, și așa iarăși să primească lucrarea ieriei. Iar dacă se va ‎mândri și mai mult, și nu va voi a înceta, să se caterisească și desăvârșit de treapta ‎sa. Iar cum că arătata mândrie, este caterisitoare; arătat este și de la navatiani, care ‎pentru aceasta s-au lepădat de la Biserică, pentru că din mândria și trufia lor, se ‎numeau pe sineși curați, și pe cei ce în vremea goanei s-au lepădat și în urmă s-au ‎pocăit, nu-i primeau, și cu cei căsătoriți a doua oară nu se împărtășeau, unii însă au ‎zis că păcat sufletesc înțelege canonul aici pe socoteala cea rău slăvitoare și ‎păgânească. Dar de ar fi fost aceasta, s-ar fi cuvenit cel ce o are aceasta, nu numai ‎să înceteze ci și strașnic să se caterisească, și de la Biserică să se lepede. Deci ‎fiindcă păcat de moarte este mândria, iar cei ce fac păcatul cel de moarte, cad din ‎treapta lor, după canonul 32 al marelui Vasile; pentru aceasta și canonul acesta pe ‎cel ce a căzut în acest fel de păcat, îl pedepsesc cu încetarea ieriei.‎

Iconomia se aplică pentru folosul sufletului. Ce folos ar fi pentru suflet să nu se boteze, dacă și omul vrea? Ca să vrea, însă, trebuie să fie convins. Pentru aceasta trebuie să cunoască adevărul. Dacă este prigoană pe această temă se poate face botezul în ascuns, cum vom vedea în unele cazuri de mai jos. Dar azi, dacă omul o cere, cine i se împotrivește? Doar i „s-ar încalcă drepturile” cum ar zice un apărător înfocat al drepturilor minoritare. Altceva este însă ca Sfânta Biserică să facă public această învățătură și să porunceasca a se aplica în toate situațiile. S-ar putea porni prigoană din partea ecumeniștilor aflați la putere. De aceea se poate lucra, duhovnicește, delicat, știind adevărul, în mod discret, cu aprobare de la caz la caz, convingând convertitul iar apoi arătând episcopului locului dorința lui. Că aceasta este gândirea Bisericii vedem din Canonul 102 al Sfintelor Sinoade ecumenice 5-6, care arată hotarele canonice ale iconomiei. Vom vedea că iconomisirile sunt făcute numai în funcție de folosul sufletesc.

‎ CANONUL 102‎

‎ Trebuie dar cei ce au luat de la Dumnezeu stăpânire a dezlega, și a lega[31], să ia aminte felurimea ‎păcatului, și gătirea către întoarcerea celui ce a păcătuit, și așa potrivită boalei pe vindecare să ‎o aducă[32]. Ca nu pe ne măsurarea întru amândouă întrebuințându-o să greșească către ‎mântuirea celui ce bolește. Că nu simplă (proastă) este boala păcatului, ci de multe feluri, și ‎multe odrasle de vătămare odrăslește, din care răul mult se revarsă, și înainte sporește, până ‎să stea împotriva puterii celui ce vindecă. Drept aceea cel ce se arată știutor de doftoria cea ‎întru duhul, mai întâi se cade a cerceta dispoziția (așezarea sufletească) celui ce a păcătuit, și ‎de se înduplecă spre sănătate, sau dimpotrivă prin chipurile sale cheamă asuprăși pe boală, să ‎privească în ce chip poartă grijă de întoarcerea sa în vremea pocăinței; și de nu stă împotriva ‎doftorului, și de nu crește rana sufletului prin aducerea leacurilor celor ce se pun asupra ei, și ‎așa milostivirea să o măsoare după vrednicie. Că tot cuvântul lui Dumnezeu și celui ce i s-a ‎încredințat păstoreasca ighemonie, este, a întoarce pe oaia cea rătăcită, și de șarpe rănită a o ‎tămădui. Și nici către prăpastia deznădăjduirii a o împinge, nici frâiele a le slăbi spre abaterea și ‎defăimarea vieții. Ci cu un chip numaidecât, ori prin doftoriile cele mai aspre și mai pietroase, ‎ori prin cele mai moi și mai blânde, să stea împotriva patimii, și să se nevoiască spre închiderea ‎rănii, ispitind rodurile pocăinței, și înțelepțește iconomisind pe omul cel chemat către ‎strălucirea‎ cea de sus. Deci amândouă se cuvine a le ști noi, și cele ale scumpătății, și cele ale obiceiului. ‎Și a urma, la cei ce nu primesc mărginirea, cu chipul cel predat, precum ne învață pe noi ‎Sfințitul Vasilie.‎

‎ TÂLCUIRE

‎ După ce sinodul acesta a rânduit despre multe, și osebite certări, în sfârșit prin canonul acesta ‎lasă totul la judecata episcopilor, și a duhovniceștilor Părinți, stăpânirea de a lega și a deslega. ‎Zicând, că ei se cuvine a socoti și felurimea păcatului, adică de este de iertare, sau de este de ‎moarte, și plecarea ce are păcătosul spre pocăință, și așa să aducă potrivită lecuirea cu boala ‎lui. Nu cumva dând ei celor mari de suflet, și osârdnici spre pocăință, certări compogorâtoare, ‎și ușoare, iar celor mai leneși, și mici de suflet, dimpotrivă să le dea canoane aspre, că nici pe ‎unul vor îndrepta, nici pe altul, ci mai vârtos îi vor pierde. Pentru că atât de mult în felurit este ‎păcatul, și atât de tare crește, încât stă împotrivă, adică biruiește și puterea, și meșteșugul ‎duhovnicescului doftor (ori și așa mult înfelurit este păcatul, și foarte crește, până ce ajunge a ‎veșteji și pe meșteșugul duhovnicescului doftor). Deci pentru aceasta doftorul sufletelor mai ‎întâi de toate trebuie să socotească așezarea (dispoziția) și plecarea păcătosului, deși iubește ‎sănătatea sufletului său cu fierbinte pocăință, sau dimpotrivă, deși își crește păcatul său ‎asuprăși. Și cu ce chip se poartă cu păcatul. De nu se împotrivește mântuitoarelor doftorii ce-i ‎dă (precum o fac aceasta cei stricați de minte, împotrivindu-se doftoriilor ce le dau doftorii cei ‎trupești). Și de nu crește mai mult cu acestea rana păcatului. Acestea toate, zic, trebuie mai ‎întâi duhovnicul a le socoti, și așa după analoghie (proporție) să măsoare milostivirea. Ușurând ‎certările la cel leneș, și mic de suflet, îngreunându-le la cel osârdnic și mare de suflet. Și ‎amândouă făcându-le pentru milostivire. Ca pe cel mare de suflet să-l curățească de păcat, iar ‎la cel mic de suflet să nu facă rana mai rea. Și în scurt a zice, tot scopul, și lui Dumnezeu, și ‎duhovnicului aceasta este, a întoarce oaia cea rătăcită, adică pe păcătosul (la pocăință), să-l ‎vindece rănit fiind de șarpele cel gândit, și nici să-l împingă în prăpastia dejnădăjduirii cu grelele ‎canonisiri, nici iarăși să slăbească frâul lui, cu ușoarele canoane, și cu aceasta să-l arunce în ‎defăimare, și în lenevire. Ci cu tot chipul, ori cu cele aspre și iuți leacuri, ori cu cele ușoare și ‎blânde, să se silească a-l face sănătos; cercând rodurile pocăinței lui, și cu înțelepciune ‎iconomisindu-l către strălucirea cea de sus a Sfintei Treimi (care este Împărăția Cerurilor, după ‎Teologul Grigorie). Deci duhovnicul, pe amândouă trebuie a le ști (precum în canonul al 3-lea al ‎marelui Vasilie anume se zice aceasta) adică și scumpătatea a o ști, și obiceiul. Și dacă păcătoșii ‎nu vor a păzi scumpătate, pentru care se face compogorământ, și de ani, și de canonisirea ‎păcatelor lor, măcar să le poruncească să păzească obiceiul. Adică întregi anii cei rânduiți de ‎canoane, și certările.‎

[…]

Iar din CANONUL 9 al SF. SFINȚITULUI MUCENIC PETRU și A doua epistolă canonică a Sfântului Atanasie cel Mare, vom vedea de ce Sfânta Biserică este nevoită să aplice iconomia și din motive ‎politice, ca să nu declanșeze prigoane împotriva Ei, asemănându-se și prin aceasta cu Moise, Aaron, Sfinții Apostoli și mai ales cu Domnul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

‎ CANONUL 9‎

‎ Și pentru cei ce ca din somn sar de sineși la nevoință, care chinuiești, și voiește a trage, și trag ‎asupra loruși ispite de a se lupta cu marea, și cu multa învăluire, iar mai ales și împotriva fraților ‎aprind jeraticul păcătoșilor, și cu aceștia trebuie a ne împărtăși. Fiindcă în numele lui Hristos vin ‎la aceasta, deși nu iau aminte la cuvintele Lui, ce învață: „Rugați-vă ca să nu intrați în ispită” ‎‎(Matei: 26,41). Și iarăși a zice Tatălui în rugăciune: „Și să nu ne duci în ispită. Ci scapă-ne de ‎vicleanul” (Luca: 11,4). Ci poate nu știu ei fugile cele ce de multe ori s-au făcut, ale însuși ‎Stăpânului și Învățătorului nostru, de către cei ce voiau al vrăjmășui, și că uneori nici nu umbla de ‎față printre ei (Ioan: 11,51; Marcu: 14,48). Că și când s-a apropiat vremea patimilor Lui, nu S-a ‎dat pe‎ Sineși, ci a așteptat până ei au venit asupra Lui, cu săbii și cu lemne. Deci zice către ei: „ca la un ‎tâlhar ați ieșit cu săbii și cu fuști să mă prindeți”? „? Care și l-au dat pe El, zice, lui Pilat”. Însă cei ‎ce după însemnarea Lui, și cei ce după scopul Lui umblând, au pătimit, aducându-și aminte de ‎dumnezeieștile Lui cuvinte, prin care sprijinindu-ne pe noi pentru goane, zice: „Luați aminte ‎pentru sine-vă. Că vă vor da pe voi la adunări, și în sinagogile lor vă vor bate pe voi”. Și vă vor da, ‎a zis, dar nu pe sine-vă dați-vă. „Și vă veți duce la igemoni, și la împărați pentru numele Meu” ‎‎(Luca: 21,12), dar nu pe sine-vă să vă aduceți. Fiindcă și voiește ca noi goniți fiind, a trece din loc ‎în loc, pentru numele Lui, precum iarăși Îl auzim pe El zicând: „și de vă gonesc pe voi din cetatea ‎aceasta, fugiți în cealaltă” (Matei: 10,23), că nu voiește de sine a ne duce noi către sateliții ‎‎(gvardioți), și lăncierii diavolului. Ca să nu ne facem pricinuitori lor și de mai multe morți, ca cum ‎silindu-i pe ei mai mult a se sălbătici, și a săvârși în faptă lucrurile cele aducătoare de moarte, ci a ‎aștepta și a lua aminte de sine-ne: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei: ‎‎26,41). Așa Ștefan cel întâi următorul Lui, mucenicie luând asuprăși în Ierusalim. Răpindu-se de ‎cei fără de lege și aducându-se în adunare, cu pietre împroșcându-se în numele Domnului Iisus ‎Hristos, s-a slăvit, rugându-se și zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte: 7,60). ‎Așa Iacov al doilea, prinzându-se de Irod, cu sabia i s-a tăiat capul (Fapte: 12,2). Așa Petru cel ‎mai întâi dintre Apostoli, de multe ori prinzându-se și închizându-se, și necinstindu-se la urmă în ‎Roma s-a răstignit. Și prea vestitul Pavel de multe ori fiind dat și până la moarte primejduindu-se, ‎și mult nevoindu-se, și întru multele goane lăudându-se, și în necazuri, întru aceeași cetate, și lui i ‎s-a tăiat capul cu sabia. Care întru cele ce s-a lăudat, a isprăvit. Și că, „În Damasc s-a slobozit cu ‎coșnița noaptea peste zid” (II Corinteni: 11,32). Și a scăpat din mâinile celui ce căuta a-l prinde. ‎Că ceea ce le stătea lor înainte era mai întâi, să binevestească și să învețe cuvântul lui Dumnezeu. ‎Întru care mai întărind pe frați ca să rămână întru credință, ziceau ei și aceasta că: „Prin multe ‎necazuri se cvine noi a intra întru împărăția lui Dumnezeu” (Fapte: 14,21). Căci „căutau nu pe ‎folosul loruși, ci pe cel al multora ca să se mântuiască” (I Corinteni: 10,33). Și de a zice lor multe ‎la acestea spre a arăta cu deamăruntul, de nu, precum zice Apostolul: „Că nu îmi ajunge vremea ‎a spune” (Evrei: 11,32).‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Cei ce scoală din somn și mai ales după puțin somn, nu-și au cugetul lor statornic, ci tulburat și ‎nestatornic. Cu aceștia dar a asemănat sfântul pe aceia, ce sar întru nevoința muceniciei, și nu ‎umblă cu rânduială, ci sumețește și fără chibzuire se aruncă întru dânsa, nearătată fiind și ‎negândită de gonaci. Nici de față și în lucrare pusă, ci zăbovită de a trage pe creștinii cei ce se ‎nevoiesc. Și își trag loruși adică ispită, iară celorlalți creștini le aprind mai mult pe muncile ‎gonacilor, cu necuviincioasa lor pornire. Însă deși aceștia sunt vrednici de prihană, cu toate ‎acestea, fiindcă pentru numele lui Hristos sar așa la mucenicie, poruncește Sfântul prin canonul ‎acesta, ca să se împărtășească cu ceilalți creștini, măcar că nu urmează pilda lui Hristos.‎

[…]

A 2-A EPISTOLIE CĂTRE RUFINIAN, ORI RUFIAN.‎

‎ ATANASIE

‎ DOMNULUI RUFIAN FIULUI ȘI PREADORITULUI CONLITURGHISITORULUI,‎

‎ SĂ SE BUCURE ÎN DOMNUL

‎ Tu scrii cele cuvenite ale fiului iubit către tată. Deci apropiat pe tine prin scrisoare ne-am ‎îmbrățișat, preadoritule mie decât toate Rufiniane. Dar și eu putând a scrie ca fiului și la ‎început, și la mijloc, și la sfârșit, am luat aminte, ca nu din scrisori să se cunoască recomandația ‎și mărturia. Deci crede că așa mă aflu, că tu ești epistolia mea după cea scrisă. Cunoscută, și ‎citită în inimă (II Corinteni: 3,2). Deci așa crede că mă aflu. Cu adevărat așa crede. Te urez pe ‎tine și te îndemn a-mi scrie. Că nu puțin, ci mult mă veselești făcând aceasta. Și fiindcă cu iubire ‎de bunătate și bisericește (că aceasta iarăși se cuvine evlaviei tale) ai întrebat pentru cei ce de ‎nevoie au fost târâți adică, dar nu s-au stricat întru credința cea rea, și ai voit a-ți scrie eu cele ‎socotite pentru dânșii în‎ sinoade și pretutindeni. Să ști Domnul meu preadoritule, că la început după ce au încetat sila ‎ce se făcea, s-a făcut sinod fiind față episcopi de la părțile cele dinafară. Dar s-a făcut și la ‎sinliturghisitorii cei ce locuiesc în Ellada. Dar nimic mai puțin și la cei din Spania și în Galia, și a ‎plăcut ceea ce aici și pretutindeni (s-a lucrat). Ca cu cei ce au căzut și au apărat păgânătatea, ‎pocăindu-se adică să ne împărtășim împreună, dar să nu se dea lor loc de cler. Iar celor ce nu ‎au stăpânit asupra păgânătății, dar s-au târât pe lângă ea de nevoie și silă, s-au socotit a li se da ‎iertare, de a avea și locul clerului, mai ales că au adus răspundere de crezare. Și s-au socotit că ‎cu iconomie s-a făcut aceasta. Că au adeverit că nu s-au prefăcut în păgânătate. Dar ca nu ‎cumva așezându-se oarecare prea-necinstitori de Dumnezeu să strice Bisericile, au ales a ajuta ‎silei, și a purta greutatea, mai mult decât a se pierde popoare. Și aceasta zicând ni s-a părut că ‎și nouă cu încredințare ne zic pentru că puneau pricină ei pe Aaron fratele lui Moisi în pustie, ‎că a îngăduit la călcarea poruncii poporului și că au avut dezvinovățire, ca nu cumva ‎întorcându-se poporul la Egipt să rămână la idolatrie. Că și se vede a fi binecuvântată. Căci ‎rămânând ei adică în pustie, pot să înceteze de păgânătate, iar intrând în Egipt, s-ar fi zolit ‎‎(frecat împreună) și ar fi crescut întru ei pe păgânătate. Deci pentru aceasta vrednică de iertat ‎s-au făcut către cler. Iar celor ce s-au amăgit și silă au pătimit iertare li s-a dat. Acestea și ‎evlaviei tale arăt, nădăjduind că și cele socotite, le va primi a ta cinstire de Dumnezeu. Și nu se ‎va osândi o asemnea încetare a celor ce s-au adunat așa. Binevoiește dar a se citi acestea ‎preoțimii, și poporului celui de sub tine. Ca și ei știindu-le să nu te prihănească aflându-te așa ‎către unii ca aceștia. Că lucru necuviincios era a scrie eu, putând evlavia ta, a spune și pe a ‎noastră plecare către dânșii, și toate cele lipsite a le plini. Fie har Domnului celui ce te-a plinit cu ‎tot cuvântul și cu toată cunoștința. Deci cei ce cu adevărat se căiesc, anatematisească arătat, ‎numind pe socoteala cea rea a lui Eudoxie și a lui Evzoie. Că hulind ei pe Cuvântul lui Dumnezeu ‎a fi zidire, s-au suprascris apărători ai arianescului eres. Și mărturisească credința cea ‎mărturisită de către Părinți în Niceea. Și nici pe un alt sinod să cinstească mai mult decât pe ‎sinodul acesta. Îmbrățoșează pe frățimea cea de pe lângă tine, pentru că cea împreună cu noi ‎te urează.‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Epistolia aceasta răspunzătoare a sfântului, ce o face către episcopul Rufinian nu cuprinde ‎pentru cei ce s-au lepădat de Hristos și au jertfit idolilor. Că pentru aceștia vorbește sinodul cel ‎din Ancira și Sfântul Petru al Alexandriei mai pe larg. Ci vorbește pentru cei ce s-au împărtășit ‎cu ereticii arieni; căci, ei, s-au împuternicit, fiindcă s-au întâmplat și împărați a fi părtași ai ‎eresului lor, și pe mulți dreptslăvitori i-au silit să se facă părtași eresului lor. Care la urmă s-au ‎căit, și s-au întors la Ortodoxa Biserică. Și pentru aceștia întreabă Rufinian pe marele Atanasie ‎cum trebuie a-i primi. Către care răspunzând Sfântul prin această epistolie, la început arată ‎iubirea cea nemărginită a părinteștii dragostei cea către el, îndemnându-l a-i scrie ades. Iar ‎către întrebare întinzându-se, zice: Fiindcă întrebi bisericește pentru cei ce s-au împărtășit cu ‎ereticii și nu au rămas până în sfârșit în eresul lor, ci s-au căit. Să știi că pentru întrebarea ‎aceasta feluri de sinoade s-au făcut, în deosebite locuri. Și în Ellada, și în Spania, și în Galia (însă ‎poate aceasta că s-au făcut și de împreună slujitorii cei ce locuiesc în Ellada, însemnează că, ‎prin scrisorile Sfântului Atanasie s-au arătat arhiereilor, hotărârea sinodului din Alexandria, ‎care este și mai de crezut. Pentru aceea și Dositei al Ierusalimului în Dodecavivlon foaia 181 ‎zice, că prin scrisori au luat părtaș ai socotelii acesteia Atanasie pe episcopii Machedoniei, și ai ‎Ahaiei, precum scrie marele Vasilie). Și ceea ce aici s-a hotărât de noi353 s-a hotărât și de toți ‎aceia. Și dar zicem că,‎‎ ierosiții câți nu numai s-au împărtășit cu arienii și au mărturisit, că socotesc câte și ei socotesc, ‎ci s-au făcut cu dânșii și apărători ai eresului, încât au îndemnat și pe alții de s-au dus la ‎arianismos. Aceștia întorcându-se la dreptslăvitoarea Biserică, se cade să-i primim. Nu însă să-i ‎lăsăm și în treapta ierosirii, ci ca pe mireni să-i avem de aici. Iar acei care iarăși s-au împărtășit în ‎eresul acesta, nu cu slobodă socoteală și de voie; ci de silă, și strâmtorare s-a socotit cu cuviință ‎și iertare a li se da întorcându-se la adevărata Biserică, și locul clerului iarăși să-și aibă. Mai ales ‎că se dezvinovățesc, că nu s-au făcut părtași eresului chiar, ci cu fățărie, și pentru iconomie, ca ‎nu desăvârșit să fie goniți de la Biserică, și în locul lor să se așeze alții prea necinstitori de ‎Dumnezeu, și cu totul să strice pe cei dreptslăvitori. Pentru care au ales mai bine a suferi ‎greutatea lepădării celei de silă, decât a se pierde mulțimea dreptslăvitorilor. La care aduc de ‎pildă pe Aaron. Deci pentru această dezvinovățire și iconomie, s-au iertat unii ca aceștia, să-și ‎aibă iarăși soarta lor. Iar mirenilor celor ce s-au amăgit, ori siliți fiind de eretici s-au împărătășit ‎eresului lor, li se dă zice, iertare, căindu-se și întorcându-se la dreapta slăvire, primindu-se de ‎noi, și iconomisindu-se după canoanele Sfinților Părinți.‎

‎ 353 Sinodul acesta s-a adunat în Alexandria la anul 362 cu purtarea de grijă mai ‎mult și cu ‎silința marelui Atanasie, la care au fost de față Eusebie al Makelilor, ‎Asterie episcopul Petrei ‎Arabiei, și alți episcopi de la Italia, Arabia, Egipt, și de la ‎Libia, puțini adică, însă bărbați ‎ vrednici ‎de cuvânt și lăudați. Care pe cele în Niceea dogmatisite le-au arătat, și ‎acestea deosebit le-au ‎hotărât: 1. Că Duhul cel Sfânt este de o Ființă cu Tatăl și cu ‎Fiul. 2. Că Dumnezeu Cuvântul ‎înomenindu-se, a luat Luiși trup însuflețit, și înmintit ‎‎(că arienii ziceau că neînsuflețit trup și-a ‎luat, și că lucra în locul sufletului ‎dumnezeirea. Iar apolinariștii că neînmintit). 3. Cum că trebuie ‎a se zice la ‎Dumnezeu zicerile ființei, și ale ipostasului. Adică o ființă și trei ipostasuri, ‎spre ‎lepădarea eresului lui Savelie. Ca nu cu strâmtorarea zicerilor, ca un lucru cu trei ‎nume să ‎socotim pe Sfânta Treime. Ci pe fiecare din nume, Tatăl adică, Fiul și ‎Sfântul Duh în osebit ‎ipostas îl teologhisește (Socrat cartea 3, cap 7; Sozomen ‎cartea 5, cap 12). Pe întrebarea ‎aceasta sinodul 1 cel din Niceea o a trecut cu ‎vederea, iconomisind lucrurile. Iar a 4-a ispravă a ‎sinodului acestuia a fost de a uni ‎pe răsăriteni cu apusenii, care foarte se luptau și mare ‎dezbinarea aveau între ei. ‎Pentru că răsăritenii zicând cu bună cinstire o Ființă la Dumnezeu și ‎trei ipostasuri, ‎și nu un ipostas, ori trei fețe, se prihăneau de italieni că sunt arieni (fiindcă ‎Arie ‎mărturisea cele trei ipostasuri la Dumnezeu, însă de străină fire și de străină ființă. ‎Iar trei ‎fețe de o fire nu primeau). Iar italienii pentru îngustarea limbii lui, o zicere ‎având pe ipostas, ‎însemnătoarea și a ființei, și a ipostasului, nu ziceau trei ‎ipostasuri la Dumnezeu, ca să nu se ‎arate, că și ființe trei slăvesc întru Treime. Ci în ‎locul a trei ipostasuri, ziceau trei fețe, și în locul ‎unei ființe, un ipostas. Drept aceea ‎se prihăneau de răsăriteni că sunt savelieni (că Savelie un ‎ipostas de trei nume ‎zicea la Dumnezeu). Pentru aceasta sinodul acesta chemând împreună și ‎pe ‎răsăriteni și pe apuseni, și înțelegând de la ei, că trei fețe și trei ipostasuri se ‎deosebesc ‎numai după zicere, și după grai, dar una și aceastași însemnare și ‎înțelegere au. Asemenea și ‎ființa, și ipostasul osebite fiind după glas, la una și ‎aceeași înțelegere, și lucru se zic de dânșii, au ‎iertat acelora și acestora să zică ‎osebitele zicerile aceastea, ca pe niște unite după însemnarea ‎și lucru, după ce mai ‎întâi au anatematisit pe Arie, și pe Savelie. Și așa i-au împăcat și i-au unit. ‎Că nu ‎întru nume, ci întru lucruri este la noi adevărul. (Pentru pricina aceasta pomenește ‎și ‎dumnezeiescul Grigorie Teologul în engomionul (lauda) marelui Atanasie, zicând ‎că unirea ‎aceasta a răsăritenilor, și a apusenilor, a fost lucru al lui Atanasie. Fiindcă ‎cu purtarea de grijă și ‎cu ajutorul lui, precum am zis, s-au adunat. 5. A hotărât ‎sinodul acesta, că cei ce din ‎împărtășirea arienilor se întorc la soborniceasca ‎Biserică, să se primească, anatematisind eresul ‎lui Arie și mărturisind credința cea ‎din Niceea (încă anatematisind și pe cei ce zic pe Duhul cel ‎Sfânt despărțit de ființa ‎lui Hristos de a Fiului). 6. Au rânduit pentru ierosiții cei ce au fost în ‎eresul lui Arie, ‎care pe amândouă le zice epistolia aceasta.‎

Așadar, dogmele sunt hotar, peste care nu se trece, în vreme ce canoanele au parte de iconomie. Blândețea poate fi după lege sau fără de lege, însă cei ce judecă toate astea nu suntem noi, ci Sfintele noastre Sinoade Ortodoxe contemporane și sfințiții părinți duhovnici.

D.  A face din canoane dogme înseamnă a deveni eretic

după Părintele Epifanie Teodoropulos:

Ce este erezia, iubite părinte Nicodim? Falsificarea Credinței. Dar ce este falsificarea Credinței? ‎Încălcarea dogmelor? Desigur, și aceasta este falsificare a credinței, dar nu numai aceasta. ‎Falsificare a credinței este și transformarea în dogme de credință a unor lucruri care de fapt nu ‎sunt așa. Dacă, de pildă cineva vrea să transforme în dogmă de credință, în condiție absolut ‎obligatorie pentru mântuire, un lucru secundar, chiar bun de ar fi el, atunci unul ca acesta ‎devine automat eretic. Vrei un exemplu? Iată: renumiții eustatieni. Ce au făcut aceștia? S-au ‎atins de dogmele Credinței? De care? Oare de cea a Sfintei Treimi? Oare de cea a celor două firi ‎ale Domnului? Oare de cea despre îngeri? Oare de cea despre diavolul? Nu. Nu s-au atins de ‎nici o dogmă. Dar atunci ce au făcut? Au transformat în dogme de credință, în condiții absolut ‎necesare pentru mântuire, lucruri secundare. Adică necăsătorirea și abținerea de la consumul ‎de carne. Biserica spunea: „Aceste lucruri sunt bune și sfinte și plăcute lui Dumnezeu și ‎vrednice de recomandat, dar nu sunt condiții de mântuire, nu sunt dogme de credință”. – „NU! ‎cârteau eustatienii. Cel care nu se depărtează de căsătorie și de mâncarea de carne nu se va ‎mântui!” Ce s-a întâmplat atunci? Biserica, prin Sinodul din Gangra, i-a proclamat pe aceștia ‎eretici și a rostit împotriva lor un șir de anateme.‎[33]

E. Sfântul Botez, inclusiv în forma lui exterioară, este o dogmă sau un canon?

CANONUL 50‎, al Sfinților Apostoli

‎ Dacă vreun episcop, sau prezbiter nu va săvârși trei afundări ale unei Taine, ci o afundare, ‎care se dă întru moartea Domnului, să se caterisească. Că nu a zis Domnul întru moartea Mea ‎botezați. „Ci mergând, învățați pe toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele Tatălui, și al ‎Fiului, și al Sfântului Duh” (Matei: 28,19).‎

‎ [Sinod 2, can. 7]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Trei sunt prea de nevoie, și cu adevărat cu totul neapărate la taina Sfântului Botez. Apă ‎Sfințită; afundare în apă și scoaterea întreită; și chemarea a câtetrele ipostasurile cele mai ‎presus de dumnezei. În canonul 49 cel mai de sus dumnezeieștii Apostoli despre cele trei ‎chemări au poruncit și au învățat, care nume să zicem, și cu ce rânduială. Iar întru acest al 50-‎lea rânduiesc după urmare despre cele trei afundări și scoateri din apă. De vreme ce, precum ‎am zis, sunt de nevoie82 după cele ce chiar se zic de nevoie, și întăritoare ale adevăratului și dreptslăvitorului Botez. Și fără de acestea, nu ‎numai nu se săvârșește Botezul, ci cu totul nici poate a se numi Botez. Căci dacă, vaptizo [βαπτίζω] va să ‎zică afund, din cele trei pogorâri în apă, adică din cele trei afundări, sau vaptismata [βαπτίσματα], și vaptisma ‎[βαπτίσμα] adică Botez se numește, și nu de la altceva. Dar să vedem și ce anume rânduiesc Apostolii: ‎Oricare episcop, sau prezbiter întru o taină a Botezului, nu va săvârși trei afundări, ci o singură ‎afundare numai, care s-ar face ca și când întru moartea Domnului, să se caterisească (vezi ‎apostolescul aceasta canon ce profeticește surpă pe Evnomie, care el întâi a născocit pe o ‎afundare în Botez, dar poate și alți eretici o făceau aceasta în vremea Sfinților Apostoli). Fiindcă ‎nu a zis Domnul nouă Apostolilor Săi, când ne-a trimis la propovăduire, întru moartea Mea ‎botezați. Nu, ci ne-a zis: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele ‎Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh”. Adică botezații pe ei în trei afundări și scoateri, și la ‎fiecare afundare, un fiecare nume al Sfintei Treimi să-l ziceți. Căci cu o afundare și scoatere, ‎nici moartea de trei zile și trei nopți a Mântuitorului cu înțelegere se arată, nici taina și ‎cunoștința de Dumnezeu a Sfintei Treimi cu deplinire se descoperă. Drept aceea și botezul cel ‎de acest fel, ca unul ce este pustiu și de teologie și de întrupeasca iconomie, este prea ‎păgânesc și prea rău slăvitor. Iar cu acele trei afundări și scoateri, și credința cea întru Sfânta ‎Treime luminat se vestește, și moartea cea de trei zile și trei nopți, și îngroparea, și învierea ‎Mântuitorului totodată se închipuiește. Și după urmare, prin acestea Botezul nostru ține ‎împreună întru sine pe cele mai întâi două dogme ale dreptslăvitoarei credinței noastre, a ‎teologiei zic, a Treimii celei de viață făcătoare, și a întrupeștii iconomii a lui Dumnezeu ‎Cuvântului.‎[34]

‎ 82 Dogmă căreia nu i se poate zice împotrivă a dreptslăvitoarei noastre credințe ‎este, că ‎moartea lui Iisus Hristos a stătut un mijloc de nevoie pentru mântuirea a ‎tot neamului ‎omenesc, și pentru împăcarea omului cu Dumnezeu. Pentru că fără ‎de aceasta cu neputință ‎era a se împăca omul cu Dumnezeu, ci ar fi fost de nevoie ‎să rămână în veacuri vrăjmaș al lui ‎neîmpăcat. Și aceasta însemnându-o Pavel zicea: ‎‎„Vrăjmași fiind noi, ne-am împăcat cu ‎Dumnezeu prin moartea Fiului Său” ‎‎(Romani: 5,10). Drept aceea și pentru a se lucra totdeauna ‎pomenirea negrăitei ‎acesteia faceri de bine a lui Dumnezeu către om, și pentru a se lucra de ‎aici înainte ‎totdeauna mântuirea oamenilor prin moartea Acestuia, atât însuși Cel ce cu trupul ‎a ‎suferit moartea aceasta, și începătorul mântuirii noastre Domnul, cât și ‎dumnezeieștii Săi ‎Ucenici, și toți purtătorii de Dumnezeu Părinți au rânduit, ca de ‎nevoie și neapărat la toată‎ taina să se facă închipuirea morții Lui, și la toată sfințita lucrare și sfințenia ‎Bisericii noastre; ‎Dar după mai deosebitul tip, închipuirea stăpâneștii morți, la taina ‎botezului se lucrează, prin ‎cele trei afundări ce întru dânsa se săvârșesc. Am zis ‎după deosebitul tip, fiindcă la toate ‎celelalte, dinafară de om se face închipuirea ‎stăpâneștii morți; Iar la Sfântul Botez, însuși omul ‎întru sineși lucrează pe moartea ‎Domnului. Adică însuși cel ce se botează cu închipuire moare, ‎și împreună se ‎îngroapă cu Iisus în apa botezului.[35] Și martor la aceasta este însuși Apostolul ‎Pavel ‎zicând: „Câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat, așadar ‎împreună ‎ne-am îngropat cu dânsul prin Botez întru moarte” (Romani: 6,4). Deci ‎pentru ca să se facă ‎întru noi asemănarea morții lui Hristos, și a îngropării Sale celei ‎de trei zile, de nevoie se cuvine ‎să se facă cele trei afundări, iar alminteri este cu ‎neputință. Și ascultă cât este conglăsuită cu ‎dumnezeiasca Scriptură, și cu ‎canoanele Apostolilor, și predanisirea Părinților cea despre ‎nevoia cea neapărată a ‎afundărilor, că acolo și Sfântul Dionisie Areopagitul învățătorul ‎tainelor ‎contemporanul (cel de o vreme) cu Sfinții Apostoli cu obișnuita sa preaslăvită ‎grăire ‎acestea le teologhisește. Deci are cel ce cu sfințenie se botează, pe ‎simboliceasca învățătură ce ‎tainic îl povățuiește, ca cu cele trei afundări în apă, pe ‎domneasca începătoare moarte a ‎îngropării celei de trei zile și de trei nopți a lui ‎Hristos dătătorului de viață să o urmeze. Și iarăși, ‎osebit într-acea de tot acoperire ‎ce prin apă s-a luat spre închipuirea morții, și a îngropării celui ‎pururea vecuitor. Și ‎aiurea, de trei ori pe (catehumeni) adică, ierarhul îl botează împreună cu ‎cele trei ‎afundări și scoateri, glăsuind asupra celui ce se botează pe întreitul ipostas ‎al ‎dumnezeieștii fericiri. A Sfântului Chiril Ierusalimleanului, în cuvintele cele ‎catehisitoare. A ‎Sfântului Atanasie celui mult pătimitor la tâlcuirea apostoleștii ‎ziceri; împreună sădiți ne-am ‎făcut cu asemănarea morții Lui (Hristos adică). A ‎Sfântului Grigorie Nissa în cel catehiticesc. A ‎lui Hrisostom (în voroava 24 la Ioan) ‎unde zice: „Care este cuvântul botezului? Dumnezeieștii ‎închipuiri se săvârșesc ‎întru El, mormânt, și omorâre, și înviere, și viață. Și toate acestea ‎împreună se fac. ‎Căci, ca într-un mormânt aflându-se capetele noastre în apă, omul cel vechi ‎se ‎îngroapă, și afundându-se jos se ascunde tot de odată. Apoi iarăși ieșind noi, cel ‎nou se ‎ridică iarăși.” Și iarăși (în voroava 40 la cea I către Corinteni) și a ne boteza și ‎a ne afunda, apoi ‎iarăși a ieși din apă. Este închipuirea pogorârii lui în iad, și ieșirii ‎de acolo. Pentru aceasta și ‎mormânt pe Botez îl numește Pavel, zicând: „Împreună ‎ne-am îngropat cu El prin Botez” Și ‎iarăși ceea ce este mitra la prunc, aceea este ‎credinciosului apa. Că în apă se plăsmuiește și se ‎închipuiește. Și Ioan Damaschin, ‎prin cele trei afundări, Botezul însemnează pe cele trei zile ale ‎îngropării ‎Domnului.” Dar ce aduc spre mărturie pe Părinții noștri cei vechi către ‎întărirea ‎neapărării afundărilor celor întru Botez? Citească cela ce voiește pe înțeleptul ‎bărbat ‎Corderie Teologul latinilor, și-l va vedea pe el în cuvântul lui cel despre ‎Botez, cum surpă pe ‎socoteala cea rea a lui Toma Achinatul, care slăvește că ar fi ‎lucru adiafor, de a se face Botezul ‎ori în trei afundări, ori nu; Și cum hotărăște a se ‎păzi cu neschimbare cele trei afundări în trei ‎ieșiri, după rânduiala botezului al ‎răsăriteneștii noastre Biserici. Dar și însuși numele ‎colimvitrilor (adică scăldătorilor) ‎întru care se botezau, și se scăldau cei ce se botezau, singur ‎prin sineși poate a ‎dovedi nevoia afundărilor, fără de multe alte dovezi. Se află scrisă și în ‎lexiconul ‎franțiscului Pivatu, că Sfântul Oton prin trei afundări boteza, temându-se, însă, zice ‎ca ‎nu cumva latinii stricând apostoleștile legiuiri cele rânduite asupra botezului, să-‎și pricinuiască ‎loruși ocară au poruncit să-și facă colimvitre din marmură, și să-și ‎statornicească înlăuntru în ‎Biserici, mai înalte fiind decât fața pământului ca un cot, ‎pentru ca să poată într-însele cu ‎lesnire afunda pruncii botezându-se. Drept aceea ‎și în Biserica Sfântului Marcu din Veneția și ‎până astăzi se află o colimvitră ca ‎aceasta spre rușinarea papiștilor. Încă și papa Pelaghie întru ‎un glas cu acesta ‎hotărăște: Că, neapărat trebuie ca cele trei afundări la Sfântul Botez. Deci din ‎toate ‎aceste zise ce încheiere urmează? Aceasta adică: De vreme ce cele trei afundări și ‎ieșirile ‎sunt de nevoie întru Botez, pentru a se închipui prin ele moartea cea de trei ‎zile și de trei nopți ‎și îngroparea, și învierea Mântuitorului, cu care se dă de la ‎Dumnezeu oamenilor mântuirea, și ‎lăsarea păcatelor, și împăcarea cu Dumnezeu. ‎Apoi dar stropirea apusenilor lipsită fiind de ‎afundări și de scoateri, prin urmare ‎este lipsită și de închipuirea morții celei de trei zile și de trei ‎nopți și a îngropării, și a ‎Învierii Domnului. Iar dacă de acestea, arătat este și mărturisit, că este ‎lipsită și de ‎tot darul, și sfințenia, și lăsarea păcatelor.[36] Iar de se împotrivesc latinii zicând, ‎că ‎stropirea lor prin cele trei chemări ale Sfintei Treimi este dătătoare de sfințenie și ‎de dar, ‎învață-se, că Botezul nu se săvârșește prin singure chemările cele ale Sfintei ‎Treimi, ci are ‎trebuință neapărat de închipuirea morții, și a ‎ îngropării, și a Învierii Domnului. Că nici singură ‎credința cea în Treime ‎mântuiește pe cel ce se botează, ci împreună cu dânsa de nevoie este și ‎credința ‎cea întru moartea lui Hristos, și așa prin amândouă întru aceasta în mântuire și ‎în ‎fericire[37]. Că zice Marele Vasilie: În trei afundări, și în trei chemări, Taina Botezului ‎se ‎săvârșește, ca și chipul morții (Lui) să se închipuiască și cu predanisirea cunoștinței ‎de ‎Dumnezeu să ne luminăm la suflet cei ce ne botezăm. Însemnează însă, că, ‎precum zicem că ‎botezul apusenilor este ereticesc și neprimit, pentru cele ce s-au ‎zis, așa se cade și noi ‎dreptslăvitorii să luăm aminte bine la al nostru a nu se face în ‎ligheanuri și în covățele întru care ‎abia se afundă parte din picioarele copiilor ce se ‎botează. Pentru aceasta, de vreme ce ‎mustrăm pe apuseni că au stricat ‎apostolescul Botez, apoi se cade și noi dreptslăvitorii să luăm ‎aminte bine la al ‎nostru, a nu se face în ligheanuri și în scafe, în care abia să se afunde o ‎părticică din ‎picioarele pruncilor ce se botează; Las a zice, că de multe ori sunt crăpate și ‎scafele ‎acelea, ori se răstoarnă și se varsă Sfânta Apă. Pentru aceasta se cuvine, de vreme ‎ce ‎mustrăm pe latini să păzim pe al nostru Botez neprimejduit și neprihănit. Și după ‎aceasta ‎precum și pentru toate celelalte purtare de grijă și datorie stă asupra ‎păstorilor sufletelor ‎‎(adică a arhiereilor, și a iereilor) noi însă, facem lucrul ‎pândarului, și strigăm dând știre. Iar ei să ‎ia aminte de datoriile loruși, ca unii ce au ‎a da și cuvânt.‎[38]

Deci și forma exterioară esențială, ritualul, descris în acest canon, este dogmă și încă una de temelie a Împărăției Cerurilor, fără de care nu ne putem mântui.

Modificările ritualului făcute de ortodocși, în condiții extreme, iar nu ca o regulă, din pricina unei nevoi urgente, sunt acceptate, dar dacă primejdia trece, canonic, botezul  trebuie repetat în chip corect de către iereu. Dar a face din aceste modificări o regulă când nu este nevoie invalidează cu siguranță taina.

Iar copiii ‎agarenilor care se botează cu Botezul ‎nostru, nu cu socoteala binecinstitoare, ci ‎pentru ca să nu se facă trupurilor lor ‎bolnăvicioase sau puturoase, sobornicește s-a ‎hotărât în vremea patriarhului Luca ‎a se boteza al doilea, de ar voi să vină la ‎credința noastră. Fiindcă la botezul lor, nu ‎au fost unită credința păgânilor ‎născătorilor lor. Asemenea se cade a se boteza și ‎cei ce ar fi botezați de ne ierosit, ‎formăluit însă cu minciună, că este iereu. Pe lângă ‎aceștia și aceia ce sar fi botezat ‎de om lumesc în vreme de primejdie, de nu ar muri ‎ci ar trăi după aceasta. Fiindcă ‎după apostolescul acest 47 singuri episcopii, și ‎prezbiterii au voie a boteza, și nu ‎lumenii. După 1 canon al lui Vasilie, ce zice, pe cei ‎de către lumeni botezați îi ‎botezăm. Că ceea ce se face în vreme de primejdie, și ‎după întâmplare, nu este ‎lege în Biserică, după al 17 al celui 1 și al 2-lea. Acestuiași ‎zice și Valsamon și Vlastar. ‎Se cade însă să adăugăm și aceasta într-această ‎subînsemnare, că după al 80-lea al ‎Cartaginei 84 al soborului 6 se cade a se boteza ‎și copii aceia care nici însuși știu de ‎s-au botezat, pentru nevrâsnicia lor, nici alții ‎martori se află adeverind, că s-au ‎botezat. Vezi și subînsemnarea celui 24 al ‎Postnicului, pentru pruncul cel în ‎primejdie botezat nu de iereu, că adică de va trăi, ‎să se boteze de iereu. Fiindcă și ‎Dionisie al Alexandriei pe un iudeu botezat de un ‎mirean în vreme de boală ce ‎îngrozea moartea, l-a botezat pe el din început după ‎ce s-a însănătoșit. Precum se ‎istorisește în tomul 11 foaia 188 al Vizantidei. ‎Adăugăm însă aicea că dacă lumeanul ‎poate a-i boteza în vreme de primejdie, ‎poate după urmare și a-i mirui, și a-i ‎împărtăși (și vezi subîsemnarea canonului 58 al ‎soborului 6) este însă socotință ‎unora, că pruncii de mireni în primejdii botezați, se ‎cade a se pomeni de vor muri ‎împreună cu cei dreptslăvitori ca unii ce sunt întru ‎nădejde de a dobândi ‎dumnezeiasca milă. Iar cei nu în primejdii botezați de mireni ‎și neierosit ci fățărnicit ‎iereu, aceștia murind să nu se pomenească, că nebotezați ‎sunt. Însemnează însă că ‎pe latini nu-i zică că a doua oară îi botezăm, ci că îi ‎botezăm. Fiindcă botezul lor ‎mințește numele său. Și cu totul nu este botez, ci o ‎singură „goală stropire.”‎[39]

[…]Așișderea însemnează că nașii se cade a fi dreptslăvitori, după Simeon al Tesalonicului, cap 280. ‎Pentru aceasta și Valsamon (în răspunsul 32) înfricoșat oprește a se face nași ai copiilor celor ‎dreptslăvitori ereticii. Latinii, ori armenii, ori nestorienii, și alții de acest fel. Și că cei ce vor ierta ‎a se face una ca acesta, se cuvine a se opri de împărtășire, ca unii ce s-au făcut împreună ‎părtași cu neîmpărtășiții eretici. Iar Ilie mitropolitul Critului scriind către oarecare Dionisie ‎monah despre nași, zice că: „De ar ști nașii cu scumpătate, cele ce rânduiește Dionisie ‎Areopagitul să aibă nașii, și purtarea de grijă, și păzirea, ce sunt datori a o arăta pentru fiul lor ‎‎(Că Dionisie Areopagitul la capul 7 despre bisericeasca ierarhie, zice că, când nașul zice la ‎Botez: „Mă lepăd de satana, și mă împreunez cu Hristos, aceasta arată: Eu mărturisesc, că voi ‎îndupleca pe copilul acesta cu învățătura mea, și cu buna sfătuire ce-i voi da, să se lepede ‎însuși de bună voie de diavolul, și de lucrurile lui, când va veni îndeplinita cuvântare, și a se ‎împreuna cu Hristos, și a mărturisi dumnezeieștile mărturisiri acestea”). Aceasta de o ar ști cu ‎mare nevoie ar boteza, măcar de ar fi chemați spre aceasta cu multă rugăminte. Fiind însă că ‎aceasta nu o știu ei, zice, și fiindcă au apucat obicei și muierile a boteza, nu este oprit de va ‎boteza bărbatul pe un copil mai înainte, și, lipsind bărbatul, ar boteza și femeia lui pe al doilea. ‎‎(cartea Ghiur Grecorom foaia 340.) Acești copii a se însoți cu nuntă nu este slobod, precum am ‎mai zis.‎[40]

Dar întâlnim în Sfânta Scriptură practica rebotezării?

Da:

Fap 19:1 Şi a fost când era Apolos în Corint, Pavel trecând prin părţile cele de sus a venit în Efes, şi aflând pre oarecare ucenici, 2 A zis către ei: luat-aţi Duh Sfânt după ce aţi crezut? Iar ei au zis către dânsul: încă nici de este Duh Sfânt am auzit. 3 Şi a zis către ei: dar în ce v’aţi botezat? Iar ei au zis: în botezul lui Ioan. 4 Iar Pavel a zis: Ioan a botezat botezul pocăinţei, zicând norodului, să creadă în cel ce vine după dânsul, adică întru Hristos Iisus. 5 Şi auzind, s’au botezat întru numele Domnului Iisus. 6 Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, a venit Duhul Sfânt peste dânşii; şi grăit-au în limbi, şi prooroceau. 7 Şi erau de toţi bărbaţi, ca la doisprezece.

Așadar, deși botezul lui Ioan era în dreapta credință, fiindcă el Îl propovăduia pe Hristos, deși aceștia erau ucenici ai Domnului, a fost nevoie să se repete botezul, fiindcă era cu apă, spre pocăință, iar nu cu Sfântul Duh și cu foc, ca botezul lui Hristos:

Mat 3:11 Eu vă botez pre voi cu apă, spre pocăinţă; iar cela ce vine după mine, mai tare decât mine este, căruia nu sunt vrednic a’i ţinea încălţămintele; acesta vă va boteza pre voi cu Duh Sfânt şi cu foc.

Dacă botezul lui Ioan, prietenul Mirelui, de care însuși Domnul ne spune că: Mat 11:11 nu s’a sculat între cei născuţi din femei mai mare decat Ioan Botezătorul; nu putea da Sfântul Duh, și trebuia repetat, poate oare botezul ereticilor care hulesc Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, să dea Sfântul Duh?

Nu, cu adevărat, după cum ne învață înșiși Sfinții Apostoli:

CANONUL 46‎

‎ Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce ‎conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?‎

‎ [Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 1, 6, 15; Vasilie, can. ‎‎1, 20, 47, 2]‎[41]

Acestea fiind zise, înțelegem în chip deplin, de ce, după toți Sfinţii Părinţi, în afară de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit nu este mântuire.

Despre asta ne învață însuși Hristos:

Mar 16:16 Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi.

Ioan 3:3 Răspuns-a Iisus şi i-a zis lui: amin, amin, grăiesc ţie: de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu. 4 Zice către el Nicodim: cum poate omul să se nască fiind bătrân? Au doară poate a doua oară să intre în pântecele maicii sale, şi să se nască ? 5 Răspuns-a Iisus: amin, amin, grăiesc ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu.

Mat 7:22 Mulţi vor zice mie, în ziua aceea: Doamne! Doamne! au nu cu numele tău am proorocit? Şi cu numele tău draci am scos? Şi cu numele tău multe minuni am făcut?:23 Şi atunci voiu mărturisi lor, că niciodată nu v’am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea!

Cei ce lucrează fărădelegea, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, sunt tocmai cei ce se dezbină de Sfânta Biserică prin erezii, schisme sau adunări nelegiuite (parasinagogi).

[1] Diferențierea dintre toate cele 3 tipuri de eretici de mai sus, ca și felul specific de primire al ‎fiecăruia dintre ei este enumerată și explicată cu sârguință și foarte limpede de Sfinţii Părinţi, ‎după cum vom vedea mai jos.

[2] Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, (verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie), pp. 441-443

[3] În canon este vorba de recunoașterea hirotoniei unor ‎schismatici, iar nu a unor eretici (ceea ce ar anula iconomia în cazul hirotoniei, desființând ‎practic categoria „1”). Pe de altă parte schismaticii pomeniți au deformat până și Sfântul ‎Botez (și nu se specifică dacă doar în privința Mirungerii sau și a restului ‎slujbe). Amândouă aceste deosebiri ne ‎fac să preferăm acrivia în cazul ‎hirotoniei.‎

Avem, însă, și cazul hirotonirii ereticilor donatiști, unde se arată și pricinile iconomiei:

Sinodul din Cartagina (validat de Sinodele 5-6 ecumenice).

CANONUL 77, 72‎

‎ A plăcut ca să se trimită scrisori către frații și sinepiscopii noștri, și mai ales către apostolescul ‎scaun, întru care șade pomenitul Anastasie închinatul fratele și împreună-slujitorul nostru. ‎Fiindcă știe pe Africa că are mare nevoie, ca pentru pacea Bisericii și folosul ei, și pentru însuși ‎donatiști, care fiind cândva clerici, după ce li s-ar îndrepta sfatul, ar voi a se muta către ‎soborniceasca unire, după voința fiecărui sobornicesc episcop, și după sfatul celui ce într-același ‎loc ocârmuiește Biserica, de sar vedea că aceasta se unește cu pacea creștinilor, întru cinstile lor ‎pe ei să primească. Precum și în vremile trecute pentru aceastași deosebire este arătat că s-au ‎făcut. Care mărturisesc pildele multor și mai a tuturor Bisericilor celor ce sunt în Africa, în care a ‎fost odrăslit acest fel rătăcire. Nu ca să se dezlege sinodul cel ce s-a făcut în părțile cele de ceea ‎parte de mare pentru lucrul acesta, ci ca aceea să rămână pentru cei ce vor așa a se întoarce ‎către soborniceasca Biserică, ca nici o scurtime unirii pentru acestea să se facă. Iar prin cei ce cu ‎tot chipul a se săvârși și a se ajuta soborniceasca unire au arătat câștig al frățeștilor suflete ce se ‎va arăta la locurile, în care petrec, să nu facă împiedicarea acestora legea hotărâtă împotriva ‎cinstelor lor la sinodul cel de ceea parte de mare, când de a se mântui nici unei persoane nici unei ‎persoane i s-a oprit. Adică, ca cei ce s-au hirotonisit în partea donatiștilor, dacă către ‎soborniceasca credință, îndreptându-se ar voi a se muta, nu după sinodul de peste mare să nu se ‎primească întru cinstile lor, ci mai ales aceștia să se primească, prin care „se face” purtare de ‎grijă pentru soborniceasca unire.‎

‎ [Cartagina, can. 55, 66, 76, 77, 78, 99, 100, 101, 102, 103, 110, 128, 129]‎

‎ TÂLCUIRE

‎ Pentru donatiști și canonul acesta se rânduiește, zicând: Că trebuie a se trimite cărți ‎dezvinovățitoare către episcopii din Italia, și mai ales către Anastasie al Romei. Care n-a primit ‎hirotoniile donatiștilor, că în Africa trebuie acestea a se primi. Întâi pentru mare nevoie, și lipsa ‎ce avea ea de clerici (vezi canonul 66 al acestuiași) în care aceea era de trebuință. 2. Că în toate ‎locurile, unde s-au arătat din vechime ereticii aceștia, cu cinstele și soartele lor s-au primit. 3. Ca ‎prin aceasta, și ei să iubească a se întoarce, și de aici să crească și să se înmulțească unirea, și ‎adunarea soborniceștii Biserici. 4. Că pentru toate aceste iconomicești pricini, primesc hirotoniile ‎lor, și nu ca cum împotrivindu-se sinodului ce s-a făcut în Italia, sau ca cum călcând hotărârea ‎aceluia.‎‎

[4] Citatele vor fi redate fără ghilimele, cu caractere cursive, accentuările editorului original cu caractere aldine, îngroșate, iar evidențierile noastre prin caractere subliniate.

[5] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. cit., pp. 124-125.

[6] Cuviosul Antonie Romanul, din cetatea Novgorodului (3 august)

Cuviosul Antonie s-a născut şi a crescut în Roma cea veche, pe vremea cînd Biserica Apusului se despărţise de dreptcredincioasa Biserică a Răsăritului. Copilul, fiind dat la învăţătura cărţii, a învăţat nu numai limba latină, ci şi limba greacă, învăţînd a citi şi a înţelege dumnezeiasca Scriptură. Venind el în vîrstă, a fost deprins de părinţii lui cu sfînta credinţă, şi s-a întărit în ea din citirea cărţilor, la care se nevoia foarte mult şi lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care au luminat dreapta credinţă prin cele şapte Sinoade a toată lumea şi au întărit-o. De acelea el se ţinea foarte mult.

Apoi, părinţii lui ducîndu-se către Domnul, tînărul a început a împărţi la săraci averea care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deşertăciunile lumeşti şi să slujească lui Dumnezeu. El voia să iasă din Roma, de vreme ce vedea în ea tulburările şi dezbinările ce se făceau în vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat averea ce rămăsese într-un poloboc, adică aurul şi argintul, vasele bisericeşti şi alte lucruri scumpe, şi, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat în mare, lăsîndu-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus în pustie. Aflînd el acolo în pustie oarecare monahi vieţuitori, între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să vieţuiască împreună în rînduiala lor. Dar aceia, abia au voit de l-au primit, de vreme ce îl vedeau tînăr, neavînd decît 18 ani.

Deci, Antonie, sălăşluindu-se în pustie cu acei monahi plăcuţi lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi a vieţuit acolo 20 de ani, supunîndu-se la toată ascultarea şi la toate nevoinţele pustniceşti. Apoi, ridicîndu-se contra binecredincioşilor creştini prigoana cea desăvîrşită, de către călcătorii de lege şi ajungînd şi în locaşurile pustniceşti, mulţi dintre ei au fost prinşi şi munciţi, iar alţii au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, plecînd de acolo, a trecut prin pustietăţi şi prin locuri neumblate; deci, găsind la marginea mării o piatră, a stătut pe ea, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu ziua şi noaptea. El nu avea colibă, nici acoperămînt, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din pustnicescul său locaş şi rodul pe care îl dădea pustia cea de lîngă mare. Fericitul Antonie mînca din ea foarte puţin, o dată pe săptămînă, postind din Duminică în Duminică. Aşa s-a nevoit pe acea piatră un an şi două luni.

În anul 6614 de la facerea lumii (1106 de la Hristos), în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat nişte vînturi groaznice, marea s-a tulburat foarte rău şi valurile se ridicau pînă la piatra pe care era cuviosul. Deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul şi l-a dus ca într-o corabie uşoară. Atunci, o, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să înoate piatra deasupra apei? Însă poruncii dumnezeieşti toate îi sînt slujitoare. Piatra înota pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, şedea pe dînsa, rugîndu-se în nevoinţă. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cît de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în aşa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci, îndreptîndu-şi mintea către Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, avînd înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.

Deci, i se părea că vede – precum singur a spus mai pe urmă duhovniceştilor bărbaţi -, sus în nor pe Preacurata Stăpîna noastră Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, ţinînd în mîini pe preaveşnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoşată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără trup, se uitase pe sine şi se îndulcea de acea vedenie. El a înotat din părţile Romei pe deasupra apelor, trecînd peste ocean, pe rîul Neva, pe iezerul Ladojosc şi pe rîul Volga, împotrivindu-se repeziciunilor negrăite, pînă ce a ajuns la marea cetate Novgorod; iar piatra a stat noaptea la mal, unde era mînăstirea. Cuviosul a auzit clopotele de la cîntarea de noapte şi s-a înspăimîntat, părîndu-i-se că l-a dus iar la Roma, deoarece nu ştia încotro l-a povăţuit porunca lui Dumnezeu.

Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), Volumul XII, 03.08, pp. 34-35.

[7] Efe 3:8 Mie celui mai mic decât toţi sfinţii, mi s’au dat darul acesta a vesti întru neamuri bogăţia lui Hristos cea neurmată; 9 Şi a lumina pre toţi cari este iconomia tainei celei ascunse din veci întru Dumnezeu, care au zidit toate prin Iisus Hristos; 10 Ca să se cunoască acum începătoriilor şi domniilor întru cele cereşti prin biserică, înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri.

[8] Cum este corectă, dumnezeiască, predată de Sfinții Apostoli.

[9] Vădind prin această formulă:

• Egoism;
• Înlocuirea lui ‎Hristos pe pământ prin papă și ceilalți preoți;
• Anularea persoanei prin ‎nepomenirea numelui, accentul pus pe substanță provenit dogmatic din ‎Filioque și topirea credincioșilor într-o masă de indivizi nedistincți.

[10] Prima mare pecetluire a căderii latinilor, definitivată de ‎Conciliile Vatican 1 și 2.‎

[11] Părintele Gheorghe Metallinos, Mărturisesc un Botez, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2011‎, p. 65.

[12] Chiar dacă unele persoane ortodoxe cred asta, își expun doar propria părere, care nu se conformează cu învățătura fără de greșeală a Sfintei Biserici.

[13] Lb. greacă δόγμα = doctrină.

Fap_16:4 Şi cum treceau prin cetăţi, le da învăţătură să păzească dogmele cele rânduite de apostoli şi de bătrânii cei din Ierusalim.

Efe_2:15 Vrajba în trupul său, legea poruncilor cu dogmele stricând, ca pre amandoi să’i zidească întru sine într’un om nou, făcând pace;

Col_2:14 Ştergând cu dogmele zapisul ce era asupra noastră, care era protivnic nouă şi pre acela l-au luat din mijloc, pironindu’l pre Cruce;

Ceea ce este Trupul lui Hristos pentru trupul nostru sunt dogmele, ca o împărtășire de mintea lui Hristos, pentru minte noastră. Iar când ne cuminecăm „ni se îndumnezeiește sufletul și ni se hrănește minunat mintea”, cum se spune în rugăciunile dinainte de Împărtășanie, astfel că putem spune că Sfânta Cuminecare nu ne dă unirea doar cu Trupul și Sângele lui Hristos ci ne unește deplin cu El. Iar El nu este despărțit de mintea Sa, fiind Adevărul.

1Co 2:9 Ci precum este scris cele ce ochiul n’a văzut, nici urechea n’a auzit, nici la inima omului nu s’au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul. 10 Iar nouă ne-au descoperit Dumnezeu prin Duhul său; că Duhul forţele cearcă, şi adâncurile lui Dumnezeu. 11 Că cine ştie din oameni ale omului, fără numai duhul omului care este într’însul? Aşa şi ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, fără numai Duhul lui Dumnezeu. 12 Iar noi n’am luat duhul lumei, ci duhul cel din Dumnezeu; ca să ştim cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă. 13 Care şi grăim, nu întru cuvinte învăţate ale înţelepciunei omeneşti, ci întru cele învăţate ale Duhului Sfânt; cele duhovniceşti cu cele duhovniceşti asemănându-le. 14 Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă. 15 Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă. 16 Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l înveţe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos. […]

1Co 11: 27 Drept aceea, oricare va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului. 28 Ci să se ispitească omul pre sine, şi aşa din pâine să mănânce, şi din pahar să bea. 29 Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luiş mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. 30 Pentru aceasta între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi dorm mulţi. 31 Că de ne-am fi judecat pre noi singuri, nu ne-am fi osândit. 32 Iar judecându-ne, de la Domnul ne certăm, ca nu cu lumea să ne osândim.

Numai prin învățăturile Apostolice, de la Sfântul Duh, putem dobândi mintea lui Hristos, altfel prin Împărtășanie nu vom lua decât judecată și osândă, nesocotind trupul Domnului din cauza minciunii diavolești.

Ioan 8:44 Voi din însuşi diavolul sunteţi, şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela ucigător de oameni a fost din început, şi întru adevăr n’a sfătuit, că nu este adevăr întru dânsul când grăiește minciună dintru ale sale grăiește; că mincinos este, şi tatăl ei. 45 Iar eu căci adevărul grăiesc, nu credeţi mie.

[14] Citatele ce vor urma sunt, în ordinea apariției, din Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. cit., pp. 17-21, 27, 108-112, 234-237, 424-428, 433-437.

[15] Până aici deosebirea între dogme și canoane.

[16] Vedem că la nicio dogmă nu se aplică iconomia.

[17] Cine poate alcătui canoane.

[18] Roadele folosirii sau încălcării canoanelor.

[19] Puterea infailibilă a Sfintei Biserici se extinde și asupra acelor canoane date de Sfinţii Părinţi și aprobate de sinoadele ecumenice.

[20] Despre discernământul în folosirea Sfintelor Canoane.

[21] Jurisprudența, obiceiul juridic (cutuma), cazurile precedente, chiar transformate în canoane, indiferent dacă sunt folosite fie și de sinoade întregi, nu au rol de pildaă în Biserică și nu pot înlocui adevăratele Canoane. Și, ori de câte ori se poate, trebuie desființate. Deci, faptul că mulți preoți îi primesc pe Apuseni fără Sfântul Botez nu este un exemplu de urmat.

A considera că ereticii au încă Sfintele Taine nu ține de canon, ci de dogmă.

[22] Iată cine poate aplica Sfintele Canoane, de aici apare și iconomia. Dar dogmele nu se pot aplica în vreun fel fiindcă ele sunt Însuși Adevărul, iar pe Hristos cine îl poate schimba?

[23] Totul în Sfânta Biserică este rânduit într-o anumită ierarhie.

[24] Iată și caracteristicile ortodoxe ale obiceiului locului.

[25] De unde au apărut dezbinările de Sfânta Biserică.

[26] Iată diferența dintre dogme și canoane. Dogmele sunt ca Sfânta Scriptură:

Apocalipsa 22:16 Eu Iisus am trimes pre îngerul meu ca să mărturisească vouă acestea în biserici. Eu sunt rădăcina şi sămânţa lui David, steaua cea strălucitoare şi de dimineaţă. 17 Şi duhul şi mireasa zic: vino, şi cel ce aude să zică: vino. Şi cel înşelat să vie, şi cel ce voeşte, ia apa vieţei în dar. 18 Că mărturisesc la tot cel ce aude cuvintele prorociei cărţei acesteia. De va adăoga cineva la acestea, va pune Domnul Dumnezeu preste el toate ranele cele scrise în cartea aceasta; 19 Şi de va scoate cineva din cuvintele cărţei prorociei acesteia, va scoate Dumnezeu partea lui din cartea vieţei şi din cetatea cea Sfântă şi din cele scrise în cartea aceasta.

Vedem că iconomia nu se poate aplica  la ele.

[27] Vedem aici că și canoanele sunt socotite întocmai ca Sfânta Evanghelie. Asta înseamnă că și iconomia trebuie să aibă un hotar de netrecut, și anume cel stabilit de Sfintele Sinoade Ecumenice.

[28] Sfintele Canoane sunt mai mari ca tipicele.

[29] Chiar dacă nu reușim să le ținem, nu trebuie să dogmatisim păcatul.

[30] Fără ca noi să judecăm vreun preot sau episcop care fac păcate, ca nici Hristos să nu ne judece cu aceeași măsură, ci să mergem mai departe la ei, atâta vreme cât nu sunt caterisiți, Biserica lucrând mai departe prin ei, nu ei înșiși cu de la sine putere. Altfel devenim parasinagogă sau adunare nelegiuită. Nu este în măsura noastră să-i excludem pe oameni de la preoție sau, mai rău, de la mântuire, nici nu trebuie să ne tulburăm dacă vedem iconomia altfel aplicată decât o înțelegem noi, nici măcar dacă vedem Sfintele Canoane încălcate deplin. Nu știm adevărul, nici pricinile sau contextul în care se află ceilalți oameni. Așa ne vom putea păstra libertatea minții și bucuria bunăvoinței.

[31] Deci, nu oricine are autoritatea să aplice Sfintele Canoane.

[32] Sfintele Canoane se aplică de la caz la caz. Nu se poate generaliza. 

[33] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele Două Extreme Ecumenismul Și Stilismul,‎ Ed. Evanghelismos, București, 2006, p. 49-50.‎

[34] Vedeți că cele din afară sunt dogme când arată credința? Deci nu se pot schimba, fiindcă se schimbă înțelesurile arătate prin gesturi.

Nu se poate aplica iconomia la ele, fiindcă în ceea ce privește gesturile nu există sinonime ca în cazul cuvintelor.

[35] Cine schimbă botezul atacă această dogmă atotcuprinzătoare, că la Dumnezeu nu se poate intra decât în stare de jertfă, după cum spune Sfântul Ierarh Chiril al Alexandriei (De adoratione in spiritu et veritate; P. G. 69.).

[36] Vedem că stropirea latină nu numai din cauza eresului nu mântuiește, ci și din cauza stricării dogmelor prin lipsa afundării.

[37] Vedem că nu este suficientă pentru un Botez mântuitor doar chemarea numelor Persoanelor Sfintei Treimi, ci și însemnarea îngropării prin afundare care exprimă întreaga dogmă Ortodoxiei.

[38] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. cit., pp.

[39] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. cit., pp. 67-69.

[40] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. cit., pp. 67-69.

[41] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. cit., p. 61.